O viață cu de toate

~ Fabulă satirică ~

Boul, când e mic de tot,

Când e doar un viţeluş,

Sare-n ajutorul tãu,

Precum glonţul, din cartuş.

Dar, când e mai mãrişor,

Când nimic nu mai e nou,

Vrea s-arate tuturor

Caracterul lui, de bou.

N-ai sã-l vezi trãgând în jug,

Decât numai obligat.

Dar, în schimb, va bea în rând

Cu toţi ceilalţi boi din sat.

Bea şi cade, cãpãtând

Drept în frunte, un cucui.

Pleacã înspre casã...când...

Ups!...cã nu e poarta lui!...

Iatã grajdul cãutat! 

Dar... mai mult l-a nimerit;

Şi intrase şi-ncãlţat:

Nix culturã!... În sfârşit...

Îl lovise pe cel mic,

Pentru cã scãpase-un "Muu!"

Ce sã-i faci? E bou, şi-atât.

Coarne are. Minte, nu.

Iaca... soarele e sus!

Boul meu, a adormit;

S-a trântit şi doarme dus

Când toţi boii s-au trezit.

Sforãie, cu nasu-n piept,

Necãjindu-se niţel:

Ce n-ar da sãracul bou

Sã mai fie iar viţel!

Libertate, pasãre ce zboarã

Peste munţi înalţi şi vãi adânci:

Drum deschis având odinioarã,

Dar, acum, lovindu-se de stânci...

Libertate - a pãcii scrisoare -

Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,

Pe care-l strivesc, cu nepãsare,

Cei care rãzboiul şi-l doresc!

Libertate scumpã! Râu de raze,

Strãlucind pe-al apelor întins:

Cel râvnind ale iubirii oaze,

Nu e, niciodatã, un învins!

《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)

29.03.2022, pe Marea Adriatică 

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Frumuseţe, frumuseţe,

Unde te grãbeşti,

De nu vrei, sub nici o formã,

Sã mai zãboveşti?

Ţi-ai luat hainele, podoabe,

Şi-ai ieşit din sat,

Ca şi când, pe toţi, deodatã,

Te-ai fi supãrat.

De cei vârstnici, fugi. Nu-ţi place

Pasul lor încet;

Şi-ţi îndrepţi privirea numai

Cãtre tineret.

Frumuseţe, frumuseţe,

Spune-mi: de ce pleci?

De ce-mi spui cã-n calea noastrã

Nu mai ieşi în veci?

Cumva... noi... pãrinţii noştri,

Ţi-am greşit ceva?

Ţi-am zis ceva ce nu-ţi place,

Sau vreo vorbã rea?

Cum de laşi plugul sã tragã

Brazde, pe ogor,

Când ştii bine cã te-adorã

Orice muritor!?

Frumuseţe, frumuseţe,

Mai rãmâi la noi,

Pânã nu vin norii sumbri

Vânt şi frig şi ploi!

Sã mai stai, sã mai întârzii,

Tare te-aş ruga!

Dar, mã tem cã n-o sã-ţi pese

Nici de ruga mea...

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

Zilele trec,

Nopţile trec,

Şi-aşa trec anii pribegiei noastre...

Noi ne-ofilim,

Îmbãtrânim,

Ca frunzele-n pãdurile sihastre.

Iar, mai apoi,

Vin dupã noi

Cei care se gãsesc asemeni nouã:

Se nasc şi cresc,

Şi-mbãtrânesc,

Şi se topesc, ca picurul de rouã!

Lãstar curat

S-a ridicat

Şi firul vieţii merge mai departe;

Sunt, negreşit,

Pân-la sfârşit

Flori dupã ploi şi viaţã dupã moarte!

13.11.2021, Gostkow, PL

Deleted Deleted Deleted

Doamne știu că pentru mine,

O să faci un mare bine.

Știu că doar iubirea mea 

Îți va-ntarii credința.

Duhul sfânt, Îngerul meu 

Va găsi ce-mi doresc eu.

Totul las doamne la tine,

Să rezolvi cum se cuvine.

Darul care se cuvine,

Îl voi primi de la tine,

Ție eu îți mulțumesc,

Am primit tot ce doresc.

Îți sunt recunoscător,

Pentru toate in viitor.

Știu doamne că ești cu mine 

Și te rog nu mă uita,

Doamne fie voia ta.

M-am torturat cu gânduri dure,

În care m-am pierdut ca printre dune,

Fiind un trecător străin din lume,

Trecută pe lista celor bune.

Dar sub această mare plânsă,

Cu insule de nori cuprinse,

Am văzut cum fulgi de nea schițau

Piruete sub lumina slabă.

Și iată, mi-am amintit de tine,

Un zâmbet îți pălea ușor, în fine,

Pe buze roșii, rotunjite,

Care încă mi-au rămas întipărite.

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Aseară, când eu șofam pe stradă,

Am văzut printre mașini o mamă,

O făptură blândă cu privirea caldă,

Împlorând șoferii pentru pomană

Copilul din cârca ei printre suspine,

Un colind cânta cu un glas duios,

Se-auzea rostind...să fii bun creștine,

Nu uita de sus, să privesti și-n jos

O lacrimă am simțit-o pe obraz,

Cum lunecă usor spre colțul gurii,

Și-n jos eu am privit cu mult necaz,

Simțind sudoarea umplându-mi porii

Pe dată m-am trezit tot inundat,

Și transpirat cu rău de la ficat,

Când conștient fiind am meditat,

Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat

M-am străduit să văd că cineva,

Deschide ușa să ofere un bănuț,

Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,

Cu toțîi au fugit, spre loc călduț

Atunci, m-am scotocit prin buzunare,

Poate găsesc ceva mărunt de dat,

Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,

Și-n trombă de pe loc, eu am plecat

Un gol imens în mine am simțit,

Că am rămas cu mărunțișu-n mână,

Și ca ceilalți șoferi am devenit,

Un om mărunt, ratând o faptă bună

Și spun..ajută-l pe cel necăjit,

Și fii creștine om cu bunătate,

De vrei de oameni să fii pomenit,

Rostindu-ți al tău nume, când  tu vei fi...

departe!

ea mi-a spus

mă duc să mă spăl pe dinți,
scrie-mi ceva până termin

pasta de dinți,
magică, mentolată, face minuni
ea stă într-un tub colorat
și printr-un capac economic
se așază pe periuța de dinți

nouă, curent, ne place pasta colgate
ea este albă și parfumată
face o spumă bogată
care lasă dinții strălucitori

aș vrea să fiu o pastă de dinți
și-n fiecare dimineață
înainte de orice, aș vrea
să stau întins pe periuța ta