Lacrima

Pășeam spășit pe păru-ți lung,

În visul tău ca să ajung,

Să-ți mângâi noaptea tulburată,

Să-ți spun adio înc- odată.

Și-mi car singurătatea istovit,

Pe gândurile unui neiubit,

Și trec prin râu și dorm pe plantă,

Iar noaptea, Luna mi-e amantă,

Iar raza rece-mi intră-n tâmple,

Cu gânduri, mintea să îmi umple,

Din mine cad ca dintr-un pom isteric,

Doar frunze de nisip și întuneric,

Mânate în vârtej spre-o caravană,

De-un vânt stârnit din a mea rană,

Sunt despuiat de orișice trăire,

Și nu mai știu de-a mea menire,

Și merg, și merg spre orișiunde,

Acolo unde nu mă pot ascunde,

Pe păru-ți lung spre visul tău,

Să-ți spun adio și să-mi pară rău!

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Am buza uscată și gâtul aprins, 

Plouă în jur într-un ritm infernal, 

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal.

Strigătul lumii se frânge în mine,

Un clopot de fier răsună a sodom,

Iar umbre răsar din mii de ruine,

Împingându-mă-n carnea unui alt om.

Mă-nchin la furtuni, la focul din ele,

Mă mistuie dorul de-un loc nevăzut,

Din buza de jar îmi cresc mii de stele,

Ce scapără-ntruna în trupu-mi de lut.

Mi-e sete de viață, dar nu de izvoare,

Mi-e sete de moarte, dar nu de sfârșit,

Căci sângele-mi curge din veșnicul soare,

Iar ochiul îmi plânge cu aur topit.

Aud cum pământul trosnește din oase,

Cum iarba înghite păcatul cel greu,

Iar cerul își plânge icoanele arse,

Ținute în palmă de chiar Dumnezeu.

Setea din mine se urcă pe cruci,

Mă sapă prin vene, mă sfâșie-n rug,

Și simt cum din mine se naște atunci,

Un imn pentru îngerii căzuți în amurg.

În dinți de arhangheli se sfarmă văzduhul,

Se frânge pământul sub ploi de blestem,

Iar setea-mi străpunge și trupul, și duhul,

Stropind cu-al meu sânge întregul Eden.

Din cranii de piatră curg râuri de jale,

Se scriu evanghelii pe ziduri de fum,

Iar trupul mi-e templul suitei regale,

Cu porțile lipsă și poteci fără drum.

Se scutură cerul ca o piele de șarpe,

Se sting constelații în ochiul de foc,

Iar setea din mine se schimbă în ape,

Ce rup începutul din vechiul soroc.

Se clatină tronuri și regii se tem,

Căci jugul de sânge se rupe-n genuni,

Iar crucea cea mare rămâne un semn,

Ce învie din lutul uscat alte lumi.

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Fiindcă apa e moartă c-un miros neplăcut,

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal,

Să spăl tot pământul pentr-un nou început.

Ca ultim gest al clipelor deșarte, 

Eu mă prefac într-o clepsidră cu nisip și voci, 

Pe care tu, cu-n ritual aparte, 

În clipe de singurătate ai s-o întorci. 

Și-or să se scurgă orele prin tine,

Ca niște păsări oarbe spre amurg,

Lăsând pe suflet urme de lumină,

Lumini din lacrimi de demiurg. 

Vei auzi cum timpul își destramă, 

Cămașa lui de praf pe umerii tăcerii,

Iar fiecare fir căzut va țese-o rană, 

În pânza-ți nevăzută a durerii.

Iar într-o zi, când sticla mă va strânge, 

Ca într-un dor de tot ce e lumesc, 

Ai să mă-ntorci, iar din nisip va curge sânge, 

Și mii de voci care vor spune: Te iubesc! 

În mine plouă invers, până-n carne,

Cu stropi de gând și reci fiori, 

Și-mi port umbrelele drept arme, 

Deși cu lacrimi umplu aceiași nori. 

Îmi trec prin sânge semne fără nume,

Ca niște hărți spre nicăieri precise,

Mă caut printre lucruri vagi, postume, 

Și-mi reînvii tristeți demult ucise. 

Rămân atent la zgomotul din mine,

La liniștea ce urlă întruna dinăuntru,

Și merg târâș spre alte lumi străine, 

Arând cu coatele întreg pământul. 

În brațe-mi cade noaptea ca un leș smolit, 

Și brusc întreg pământul un altar devine, 

Pe aceeași cruce ca Iisus m-am răstignit, 

Să șterg păcatele părinților prin mine. 

Eu ziua aș iubi-o în neștire

De-aș ști când te trezești departe

Să te privesc cu zorii lângă mine

Cum diminețile te dezvelești de noapte.

Și poate ne inviți la o cafea sau un ceai

Eu cu zorii, tu lângă mine să fii

Să soarbă zorii din cafea

Iar noi să ne sorbim din priviri.

Să ne prindă cerul cu stele

Și zorii să piară la asfințit

Să-adormi în brațele mele

Și noaptea să țină la infinit.

Rămân femeie chiar de lacrimi cad în noapte,

Când nu mă vede nimeni cum mă frâng,

Când dorul mi se-așează peste pleoape

Şi-n suflet plouă și de neputinți mă sting. 

Rămân femeie chiar de-mi port furtuna

De cand lumea mi-e ruptă-n jumătate,

Îmi sunt tăcerea ce în noapte urlă 

Dar și glasul ce m--alină mai departe.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Sub mângâierea ta tresare carnea de pe os,

Iar inima plângând se dă de ceasul morții,

Sărutul de pe buze devine brusc nervos,

Și alergă-n jos pe coapse hăituind emoții.

Mă biciuie privirea ta ca pe un sclav fugit,

Și-n capul meu dansează trandafiri și stele,

Alerg cu ochiul pe sânu-ți alb și-nmugurit,

Și mă aștern precum un fulg pe a sa piele.

Sunt condamnat în închisoarea ta pe veci,

Îmi ispășesc pedeapsa spânzurat de pleoape,

Ca să te văd sub luna albă cum firavă treci,

Ducându-ți sânii mici din stele să se adape.

De aș putea reda în simfonii ori lungi balade,

Cum cântă carnea crudă și sângele fierbinte,

Ar înflori subit nisipul, deșertul ar da roade,

S-ar despuia pădurea și-ar freamăta cuvinte.

Am luat un tren ce merge nicăieri 

Dintr-o gară încă nefăcută,

M-am urcat mâine, voi ajunge ieri

Din călătoria ne-ncepută.

Sus, o poetă cu ochi arămii,

Urmare simplă - ne-am îndrăgostit

Și ne-am mutat să spunem poezii 

Beți și goi, în vagonul de iubit.

Orbiți de-amor și surzi de recitat

Ne-a prins controlul fără de bilet,

Eram două sonete într-un pat,

Ude, ritmate și oftând încet.

Nașul era cunoscător de vers

Și ne-a iertat, cu scuze de intrat,

Absenți de tot, noi am sărit din mers 

Uitând că era tren accelerat. 

Și am murit fără să știm măcar,

Iubindu-ne în plus și fără stop,

Concluzionând din moarte iar și iar:

Iubirea-i mare doar fără de scop!

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Zidită din săruturi dulci,

De taină tandre îmbrățișări,

Șoptite vorbe de amor nebun,

Și câte și mai câte magice cuvinte,

Ce le rostesc cu teamă uneori,

Dorind să fie bine șlefuite,

Doar pentru o regină ca in basme,

Doar pentru tine!

Această clipă îți aparține,

Iubita mea frumoasă fără egal,

E construită din infinitul de iubire,

Ce ți-l trimit fără oprire,

Dorind să știi că te iubesc din ce in ce mai mult,

Iubirea mea nu are stații sau oprire,

Iubirea noastră este chiar așa!

(3 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)