În bratele tale
În braţele tale, lumea dispare,
Timpul este tăcut, nimic nu trece,
Și inima ta deasupra mea,
E-un adăpost cald și dulce...
Vocea ta calmează furtunile mele,
Ca un cântec secret,
Şi în ochii tăi, văd vara,
Dar și iarna cu al ei ingheț.
Vreau să rămân aici, să nu treci
În această clipă plină de emotie,
Să uit de oră, zgomot, legi,
Să te trăiesc dincolo de fire.
Și chiar de totul s-a terminat,
Voi păstra mereu in amintire,
Că-n braţele tale, chiar am stiut,
Ce înseamnă să porți parfum de fericire
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: OneWineWoman
#unpahardepoezie #onewinewoman
Дата публикации: 5 мая
Просмотры: 202
Стихи из этой категории
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Și daca...
Și dacă am fi avut alt drum , în toamna anului nebun ,
N-am pierde doar iubirea , am pierde ani de căutare
Ce am întîmpina noi oare , în drumul fără de scăpare ?
Am căuta în lumea toată ,să simțim ce n-a fost vreodată
Emoții , gînduri , sentimente , ce am fi oare fără ele ?
De nu le-am găsi în cale , doar piei și niște suflete goale.
Să o luam pe alt drum , să cotim în derivă
Să nu ne-ntîlnim nicicum , ce vară toridă…
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
Timpul regăsirii
Iubito, e timpul regăsirii noastre,
E vremea iubirilor pierdute,
Ajunge suferinței oarbe,
De ce să plângem iarăși
Când ne putem iubi
Ținându-ne de mână!
Iubito îți jur iubire numai ție
Îți cer iertare unde ți-am greșit,
E timpul regăsirii noastre,
Hristos ne vrea-mpreună,
Iubindu-ne fără sfârșit ;
El fost-a răstignit și pentru-a noastră Mântuire
Pe diavolii cei răi i-a izgonit
Ca noi să îi urmăm exemplul
Să nu-i uităm nici răstignirea dar nici jertfa
Să ne iubim cu toții
Așa cum doar El ne-a iubit!
(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Căutări
Am să-ți trec prin gând uneori
Căutând biată aripă frântă
Pe cealalt-am legat-o cu flori
Cu acelea ce cred că te-ncântă
Stă pe inimă piatră și-i grea
Scufundându-se-n râul de lacrimi
Căutându-ți lumina de stea
Arde stins înecându-se-n patimi
Cu speranță o mână întind
Așteptându-ți și zâmbet și ploaie
Cu cealaltă încerc să o țin
Dar plecată-i să-ți ceară iertare
Mă aleagă doi pași pe nisip
Căutând urma tălpilor tale
Dorul zace-ntr-o palmă strivit
Aruncându-mă-n grea așteptare
Timpul pare să umble oprit
Căutând suflet trist ascultare
Strigă inima-n piept să o simt
Bate-n ușa iubirii ce doare
Praful orelor tace răstit
Așteptând a cuvintelor ploaie
Nici o vorbă cât fir de nisip
Căutând să m-arunce-n uitare
Poate singur s-ajungă-mpărțit
Părăsindu-se-n două contrare
Una astăzi și alta un mit
Să abdice-anulând căutare
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Și daca...
Și dacă am fi avut alt drum , în toamna anului nebun ,
N-am pierde doar iubirea , am pierde ani de căutare
Ce am întîmpina noi oare , în drumul fără de scăpare ?
Am căuta în lumea toată ,să simțim ce n-a fost vreodată
Emoții , gînduri , sentimente , ce am fi oare fără ele ?
De nu le-am găsi în cale , doar piei și niște suflete goale.
Să o luam pe alt drum , să cotim în derivă
Să nu ne-ntîlnim nicicum , ce vară toridă…
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
Timpul regăsirii
Iubito, e timpul regăsirii noastre,
E vremea iubirilor pierdute,
Ajunge suferinței oarbe,
De ce să plângem iarăși
Când ne putem iubi
Ținându-ne de mână!
Iubito îți jur iubire numai ție
Îți cer iertare unde ți-am greșit,
E timpul regăsirii noastre,
Hristos ne vrea-mpreună,
Iubindu-ne fără sfârșit ;
El fost-a răstignit și pentru-a noastră Mântuire
Pe diavolii cei răi i-a izgonit
Ca noi să îi urmăm exemplul
Să nu-i uităm nici răstignirea dar nici jertfa
Să ne iubim cu toții
Așa cum doar El ne-a iubit!
(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Căutări
Am să-ți trec prin gând uneori
Căutând biată aripă frântă
Pe cealalt-am legat-o cu flori
Cu acelea ce cred că te-ncântă
Stă pe inimă piatră și-i grea
Scufundându-se-n râul de lacrimi
Căutându-ți lumina de stea
Arde stins înecându-se-n patimi
Cu speranță o mână întind
Așteptându-ți și zâmbet și ploaie
Cu cealaltă încerc să o țin
Dar plecată-i să-ți ceară iertare
Mă aleagă doi pași pe nisip
Căutând urma tălpilor tale
Dorul zace-ntr-o palmă strivit
Aruncându-mă-n grea așteptare
Timpul pare să umble oprit
Căutând suflet trist ascultare
Strigă inima-n piept să o simt
Bate-n ușa iubirii ce doare
Praful orelor tace răstit
Așteptând a cuvintelor ploaie
Nici o vorbă cât fir de nisip
Căutând să m-arunce-n uitare
Poate singur s-ajungă-mpărțit
Părăsindu-se-n două contrare
Una astăzi și alta un mit
Să abdice-anulând căutare
Другие стихотворения автора
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Te rog, ma iartă!
Te rog mă iartă că am vrut prea mult,
Să rămâi parte frumoasă din viața mea
Că am căutat cu orice gând și cuvânt
Un loc în lumea și inima ta.
N-am cerut prea mult, doar un semn
Doar un strop de atenție, o vorbă blândă
De azi nu mai vreau să-ți tulbur tăcerea
Mă retrag... mi-e inima mult prea frântă.
Ți-am strâns promisiunile cu grijă
Și le-am așezat pe-a uitării aripă
Nu vreau să mă mai gândesc la ele...
Să-mi treacă viața așteptând.... o clipă.
Tarziu și prea devreme...
Ce vânt rătăcit mi te-o fi adus,
De-ai răsturnat peste mine Cerul de sus?..
Tu!...Hoț de inimi risipite-n furtună,
Atât ti-am fost?... o clipă bună???
Atâtea doruri pierdute-n tăcere,
Atâtea dureri ce vor mângâiere...
Și iată-mă iar, în îmbrățişarea grea
A unei povești... fără de final.
Mă tem să zâmbesc, să visez,
În amintirea privirii tale mă pierd.
Îmi arde în piept dorinţa și frica,
Și dorul de tine îmi frânge aripa...
Sub pași de speranță, pământul se frânge
Și vântul tăcerii îmi bate în suflet....
Târziu ne-am găsit, devreme ne-am pierdut,
Și dorul m-adună și mă rupe-n cuvânt.
Păcat
Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim
Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim
De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem
Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?
Oare exista vreo dreaptă măsură?
Plânsul oare are și el a lui formulă?
Aplicată la un gram de durere
Atunci când inima și-o cerne?
Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim
Când după un eșec rămânem singuri
Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri
Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
"Noi"
Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi
Și știu... căci toate ți le-am scris
Si-un milion de lacrimi tot la fel
Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.
Eu...
Te mai port in gând în nopți fără sfârșit
Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul
Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt
De când dorințelor am tras zăvorul...
Tu...?
Ai fost ca un montagne russe...
Ce la-nceput la tine m-a atras,
Ai folosit să mă respingi într-un final
Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz
Eu...
Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi
Nu am citit imaturul emoțional
Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza
Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal
Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus
Și știi... toate pe rând ți le-am pus
Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare
Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...
După "noi"
Azi mă întreb... ce a rămas din noi
Din tot ce ieri a fost să fie
Un vis, o faptă, o dorință?
Sau gânduri purtate în neființă?
În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"
Să scriu povestea fără sfârșit
Căutând răspunsuri iară și iară
Și tot ce a rămas în final netrăit...
Tot ce-a rămas?.... e poezia
Unde azi se scaldă amintirea,
Mâine iubirea își caută menirea
Si durerea își așteaptă mântuirea.
Tot ce-a rămas?....să pot iubi
Cât pot și vreau și clar pe cine
E tot ce am, ce pot să dau,
Chiar de la schimb n-o face nimeni.
Te rog, ma iartă!
Te rog mă iartă că am vrut prea mult,
Să rămâi parte frumoasă din viața mea
Că am căutat cu orice gând și cuvânt
Un loc în lumea și inima ta.
N-am cerut prea mult, doar un semn
Doar un strop de atenție, o vorbă blândă
De azi nu mai vreau să-ți tulbur tăcerea
Mă retrag... mi-e inima mult prea frântă.
Ți-am strâns promisiunile cu grijă
Și le-am așezat pe-a uitării aripă
Nu vreau să mă mai gândesc la ele...
Să-mi treacă viața așteptând.... o clipă.
Tarziu și prea devreme...
Ce vânt rătăcit mi te-o fi adus,
De-ai răsturnat peste mine Cerul de sus?..
Tu!...Hoț de inimi risipite-n furtună,
Atât ti-am fost?... o clipă bună???
Atâtea doruri pierdute-n tăcere,
Atâtea dureri ce vor mângâiere...
Și iată-mă iar, în îmbrățişarea grea
A unei povești... fără de final.
Mă tem să zâmbesc, să visez,
În amintirea privirii tale mă pierd.
Îmi arde în piept dorinţa și frica,
Și dorul de tine îmi frânge aripa...
Sub pași de speranță, pământul se frânge
Și vântul tăcerii îmi bate în suflet....
Târziu ne-am găsit, devreme ne-am pierdut,
Și dorul m-adună și mă rupe-n cuvânt.
Păcat
Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim
Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim
De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem
Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?
Oare exista vreo dreaptă măsură?
Plânsul oare are și el a lui formulă?
Aplicată la un gram de durere
Atunci când inima și-o cerne?
Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim
Când după un eșec rămânem singuri
Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri
Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
"Noi"
Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi
Și știu... căci toate ți le-am scris
Si-un milion de lacrimi tot la fel
Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.
Eu...
Te mai port in gând în nopți fără sfârșit
Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul
Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt
De când dorințelor am tras zăvorul...
Tu...?
Ai fost ca un montagne russe...
Ce la-nceput la tine m-a atras,
Ai folosit să mă respingi într-un final
Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz
Eu...
Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi
Nu am citit imaturul emoțional
Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza
Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal
Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus
Și știi... toate pe rând ți le-am pus
Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare
Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...