Pentru cei pierduți în umbre
Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,
Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,
Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,
În case sfărâmate, în vise deșirate.
Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,
Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,
Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,
S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.
Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?
Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?
În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,
Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.
Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme
Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.
Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,
Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.
Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară
De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.
Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus
Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?
S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,
Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.
Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,
Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.
O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,
Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!
Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,
Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.
Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,
Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.
Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,
Să-nvețe că în ei trăiește biruința.
Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,
Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.
Că drumul către cer e plin de mărăcini,
Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 4 марта
Просмотры: 99
Стихи из этой категории
Eu o sa vin
Eu o să vin, nu o să mă duc fără să nu vin,
Nu voi părăsi, nu voi pleca fără să nu mă-ntorc,
Eu o să iubesc, mai greu dar voi iubi din plin,
Balansul între noi o să mențin, dezechilibru, eu, nu o să provoc.
Eu o să încerc, nu o să mă las fără ca să nu încerc,
Nu voi urî, nu voi urî căci nu-mi stă în fire,
Eu o să înot prin viață, încet ca să nu mă înec
În cele ce mă așteaptă, să le trec printr-o privire.
Eu o să înțeleg, nu voi lăsa ca întrebări să apară,
De-or apărea, nu o să întreb, nu o voi face dacă tu nu te simți comod,
Eu o să aștept, nu o să mă grăbesc, să fiu sigură
Că inima mea cu a ta vor avea un rod.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Absenta si Destin
Născut să te iubesc,
Sortit să nu te pot privi,
Blestemat să-ți fiu străin în cale,
Chinuit, doar în vise a te mai ști...
Predestinat să te ador,
Canonit mana sa nu ti-o ating,
Purtat de doruri în zbor,
Rătăcind în praf divin.
Răpus de dorință,
Strivit de un destin hain,
Chinuit de-a ta absență,
Căutându-te în cerul senin.
Furat de-al tău parfum
Si dus departe vazduh de lumi,
Pierit în visul unui drum,
Doar ecoul dorului rămâi.
Nebun după tine,
Norocos că te-am întâlnit,
Pierdut în pustie,
Un suflet captiv, ce doar te a iubit.
Retrospectivă
Privind în spate, la timpul ce mi-a trecut,
Mă surprind trecând prin sevrajul despărțirii
Loială fiind unui bărbat cu sufletul mut
Ce m-a privit cum mă sparg...fără pic de emoții...
Și după tot...îți port amintirea, in piept neatinsă,
Și neîntinată de trecerea nemiloasă a timpului,
Te păstrez ca o simțire primordială, nestinsă,
Ca pe orgasmul sublim, printre-al gândurilor neputință...
Simt cum in mine se preling frânturi din chipul tău
Precum picăturile de vin în paharele de cristal,
Si-n minte-mi răsună cuvintele-ti intr-un tragic ecou,
Ca acest poem, dulce, acrisor, amărui, fermecător de paradoxal...
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
На берегу
Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.
Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...
Eu o sa vin
Eu o să vin, nu o să mă duc fără să nu vin,
Nu voi părăsi, nu voi pleca fără să nu mă-ntorc,
Eu o să iubesc, mai greu dar voi iubi din plin,
Balansul între noi o să mențin, dezechilibru, eu, nu o să provoc.
Eu o să încerc, nu o să mă las fără ca să nu încerc,
Nu voi urî, nu voi urî căci nu-mi stă în fire,
Eu o să înot prin viață, încet ca să nu mă înec
În cele ce mă așteaptă, să le trec printr-o privire.
Eu o să înțeleg, nu voi lăsa ca întrebări să apară,
De-or apărea, nu o să întreb, nu o voi face dacă tu nu te simți comod,
Eu o să aștept, nu o să mă grăbesc, să fiu sigură
Că inima mea cu a ta vor avea un rod.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Absenta si Destin
Născut să te iubesc,
Sortit să nu te pot privi,
Blestemat să-ți fiu străin în cale,
Chinuit, doar în vise a te mai ști...
Predestinat să te ador,
Canonit mana sa nu ti-o ating,
Purtat de doruri în zbor,
Rătăcind în praf divin.
Răpus de dorință,
Strivit de un destin hain,
Chinuit de-a ta absență,
Căutându-te în cerul senin.
Furat de-al tău parfum
Si dus departe vazduh de lumi,
Pierit în visul unui drum,
Doar ecoul dorului rămâi.
Nebun după tine,
Norocos că te-am întâlnit,
Pierdut în pustie,
Un suflet captiv, ce doar te a iubit.
Retrospectivă
Privind în spate, la timpul ce mi-a trecut,
Mă surprind trecând prin sevrajul despărțirii
Loială fiind unui bărbat cu sufletul mut
Ce m-a privit cum mă sparg...fără pic de emoții...
Și după tot...îți port amintirea, in piept neatinsă,
Și neîntinată de trecerea nemiloasă a timpului,
Te păstrez ca o simțire primordială, nestinsă,
Ca pe orgasmul sublim, printre-al gândurilor neputință...
Simt cum in mine se preling frânturi din chipul tău
Precum picăturile de vin în paharele de cristal,
Si-n minte-mi răsună cuvintele-ti intr-un tragic ecou,
Ca acest poem, dulce, acrisor, amărui, fermecător de paradoxal...
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
На берегу
Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.
Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...
Другие стихотворения автора
În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,
Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?
Nu cer decât aer, lumină și pace,
Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.
Un glas nevăzut, mereu ascuțit,
Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,
Că nu am dreptate, că nu merit loc,
Că viața mea e un fum, un joc.
Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,
Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.
Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,
Să nu fiu doar țintă pentru alte război.
De ce trebuie glasul meu să fie frânt,
Când doar să iubesc încerc pe pământ?
De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid
Și nu văd în mine un suflet timid?
Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?
Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?
Că strig la stele să-mi dea alinare
Într-o lume ce-și face din ură hotare?
Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,
Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,
Dar sabia lumii mă taie mereu,
De parcă iubirea-i un păcat prea greu.
Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,
Cuvintele mor sub cerul tăcut.
Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,
Și el e dreptatea ce nu se oprește.
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Învie-mi amorul
Tu ești un haos dulce-n amintire,
Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.
M-ai lăsat singură, fără vreo știre,
Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.
Te văd în umbre, te aud în ploi,
Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.
În fiecare vers mai mor un strop din noi,
Căci tu erai a inimii prezență.
Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,
Un labirint în care m-am pierdut.
Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte
Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.
Mi-e sufletul o casă dărâmată,
Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.
Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,
Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.
Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,
Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.
Să te iubesc, nu doar în mintea mea,
Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.
Dar ești departe. Ești un vis pierdut.
Eu scriu cu disperare, dar e fum.
Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,
Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.
În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc?
De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,
Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?
Nu cer decât aer, lumină și pace,
Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.
Un glas nevăzut, mereu ascuțit,
Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,
Că nu am dreptate, că nu merit loc,
Că viața mea e un fum, un joc.
Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,
Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.
Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,
Să nu fiu doar țintă pentru alte război.
De ce trebuie glasul meu să fie frânt,
Când doar să iubesc încerc pe pământ?
De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid
Și nu văd în mine un suflet timid?
Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?
Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?
Că strig la stele să-mi dea alinare
Într-o lume ce-și face din ură hotare?
Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,
Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,
Dar sabia lumii mă taie mereu,
De parcă iubirea-i un păcat prea greu.
Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,
Cuvintele mor sub cerul tăcut.
Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,
Și el e dreptatea ce nu se oprește.
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Învie-mi amorul
Tu ești un haos dulce-n amintire,
Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.
M-ai lăsat singură, fără vreo știre,
Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.
Te văd în umbre, te aud în ploi,
Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.
În fiecare vers mai mor un strop din noi,
Căci tu erai a inimii prezență.
Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,
Un labirint în care m-am pierdut.
Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte
Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.
Mi-e sufletul o casă dărâmată,
Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.
Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,
Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.
Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,
Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.
Să te iubesc, nu doar în mintea mea,
Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.
Dar ești departe. Ești un vis pierdut.
Eu scriu cu disperare, dar e fum.
Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,
Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.