Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 3 марта
Просмотры: 57
Стихи из этой категории
Vâltoarea jocului
Nicicând nu am crezut
C-aș fi în stare să iubesc,
Dar acum că am văzut
Pot liber să vorbesc.
Chiar nu știu de-nțelegea,
Dar cu mult mă ajuta,
Mistic stând în fața mea
Arta vieții-mi prezenta.
La-nceput nu-nțelegeam,
Că era el diferit,
Dar cu timpul percepeam,
Că s-ar fi îndrăgostit.
O luasem ca un joc
Știind că n-am mare noroc,
Dar încet el a cedat
Fără să-mi fi explicat.
Timpul trece făr' să spună stop
Dar amintirile rămân în loc;
Am înțeles ca fără el, eu nu mai pot
Și-am decis să nu mai joc.
Pentru prima dată, m-am îndrăgostit
Fără să mai fi gândit,
Straniu c-asta s-a-ntâmplat
Într-un ritm așa ciudat.
El e ultima și unica ființă pe care o voi iubi!
Mi-a dat înțelesul de a zâmbi,
Arătându-mi fericirea adevărată
Ce nicicând nu poate fi uitată.
24.05.24
Frământări interioare
Frumos este gândul
Cu care îmbrățișezi cuvântul.
Vioaie ți-e privirea
Cu care cuprinzi marea.
Caldă și dulce-i vorbirea
Cu care destăinui iubirea.
Inima gingaș tresaltă
La amintiri de altădată.
Freamăt e-n suflet acum
Ca frunza-n plopul din drum.
Bucuria risipită-n culori
Preia nuanța mată din nori.
Visuri, dorințe-s cuplate
Principii și gânduri curate.
Destinul din nou se amuză
Și nu-ți acordă o scuză.
Ți-e pură și vie credința
În care-ngenunchiezi umilința.
Albastrul superb al speranței
Te-ndepărtează de chinul căinței.
Tu... și numai Tu...
M-ai sclipit dintr-o privire,
O privire de neuitat.
Dar la prima întâlnire,
Sămânța dragostei ai plantat.
Zâmbetul tău ce mă orbește,
Mă face fericit de zi cu zi.
Dar când dispare îmi zdrobește,
Inima în părți o mii.
Ochii tăi nemărginiți,
Îmi fur inima prin mituire.
Devin tot mai infiniți,
Fără nicio șansă de supraviețuire.
Să ții minte întotdeauna,
Lângă tine voi fii mereu.
Nici furtuna și nici minciuna,
Nu ne vor despărți de Dumnezeu.
(Dedicată unei persoane speciale)
Primăvara inimii mele în germană
Un băiat simpatic, George...
Un băiat introvertit, George...
Un băiat amuzant, George...
Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,
Un băiat pentru care orice atenție contează, George,
Un băiat căruia îi plac poeziile, George,
Un băiat expresiv și artistic, George,
Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...
Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,
Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,
Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,
Un băiat curajos și hotărât, George,
Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,
Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,
Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,
Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,
Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,
Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,
Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.
George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.
Der Frühling meines Herzens
Ein netter Junge, George...
Ein introvertierter Junge, George...
Ein lustiger Junge, George...
Ein Junge, wie ich ihn noch nie zuvor getroffen habe, George,
Ein Junge, für den jede Aufmerksamkeit zählt, George,
Ein Junge, der Gedichte mag, George,
Ein ausdrucksstarker und künstlerischer Junge, George,
Ein Junge, der uns unbedingt auf eine Fahrt mit dem Hydrobike mitnehmen möchte, George...
Ein Junge, der wirklich möchte, dass wir beim Picknick sitzen und Geschichten erzählen, George,
Ein Junge, mit dem man ins Kino gehen kann, spielt, George,
Ein Junge mit einfachem, aber wohlgewähltem Geschmack, George,
Ein mutiger und entschlossener Junge, George,
Ein Junge, der alte Modezeitschriften mag, George,
Ein Junge, der bei jeder Gelegenheit mehr Blumen und Süßigkeiten mitbringt, George,
Ein Junge, dessen Gedichte mich immer mehr anziehen, George,
Ein Junge, der tausendmal schreibt, schneidet und umschreibt, bis er genau das ausdrückt, was er will, George,
Ein Junge, mit dem ich zum Nachbarn gehe, der Spanischunterricht gibt, George,
Ein Junge, der, wenn ich beim Lernen zurückfalle, auch über mich meditiert, George,
Ein Junge, der ungefähr die gleiche Art von Musik hört, George.
George, meine Erinnerungen an dich, wie ich dich kennengelernt habe und wie sehr ich es geliebt habe, wie du geschrieben hast, wie du Pizza gegessen hast, wie du über meine Witze gelacht hast (denn normalerweise lache nur ich), wie du mich manchmal ausgelacht hast, wie wir es früher getan haben durch die Gassen laufen, wie wir beide Motorrad fuhren, auf dem Highway der Sonne, die Geschwindigkeitsbegrenzung überschritten, mit den Haaren im Wind, sorglos, wie wir es verstanden, uns gegenseitig ein gutes Gefühl zu geben, unsere Stimmung zu heben, für uns Habe Spaß in Kneipen, gehe zu Fußballspielen, schreie und spucke Samen, spiele mit meiner Nebelung-Katze, gib mir einen Stift, der dir langweilig war, ich würde ihn reparieren und du würdest dich sehr freuen. Schöne Erinnerungen, schade, dass du mit einem ich weiß nicht welchem Projekt in Brasilien abgereist bist. Es ist nichts, du warst jung, wie Otilia aus „Otilias Rätsel“ sagen würde, du hattest deine Träume und musstest sie erfüllen. Es gibt so viele andere Mädchen, aber du brauchtest dieses Projekt wirklich. Ich verstehe dich, du hast es nicht getan Hinterlassen Sie mir viele Gedichte, aber ich werde sie behalten, ihre Erinnerung wird immer mehr aufblühen, wenn ich sie lese, durchblättere, wenn mir Ihr Schreiben gefällt und was Sie mit diesen Zeilen ausdrücken wollten.
Să ard pe al iubirii rug
Sunt condamnat cu executare
La moarte grea, prin a iubi,
Iubita mea călău să-mi fii,
Să pui pedeapsa-n aplicare.
La execuţie să mă duci,
Din ochii tăi de amazoană,
Săgeţi s-arunci spre mine, doamnă
Şi inima să mi-o străpungi.
Şi buzele, în piaţa mare,
Pe eşafod când am să urc,
Să mi le-aşezi pe un butuc,
Să le retezi c-o sărutare.
Să-mi legi de glezne chingi cu fire,
Pe-al morţii scaun când m-aşezi
Şi să mă electrocutezi,
Minute-n şir cu-a ta iubire.
Şi nici aşa de nu mă duc,
Din pieptul tău tu să pui foc
Sub mine, să m-aprind pe loc,
Să ard pe al iubirii rug.
Tu...
În valuri aș pluti și nu m-aș îneca,
Știind că tu-mi ești soarta care mă va salva,
De tot ce simt acum și de un viitor
Care ar putea fi ca trecutul...gol.
Deși era gol, sentimentele-mi erau pline,
Gândurile, și ele, erau doar despre tine.
Despre ochii tăi în care m-aș pierde,
Aș spune-o tuturor dar, nimeni nu m-ar crede
Buzele să ți le explorez, asta-i tot ce vreau,
Nu mă băgai în seamă, dar ele nu dispar.
Vorbesc de sentimente, trăiri și emoții
Pe care le-am cam lăsat în voia sorții.
S-au dezvoltat în timp din ce în ce mai mult
Iar acum nu pot sa le mai alung.
Si poate ca nici nu vreau...
Aceste dorinte nu mai apareau.
Dar tu exiști, așa că sunt și ele,
Vreau să îți spun: "TE IUBESC!" dar fără perdele.
Vâltoarea jocului
Nicicând nu am crezut
C-aș fi în stare să iubesc,
Dar acum că am văzut
Pot liber să vorbesc.
Chiar nu știu de-nțelegea,
Dar cu mult mă ajuta,
Mistic stând în fața mea
Arta vieții-mi prezenta.
La-nceput nu-nțelegeam,
Că era el diferit,
Dar cu timpul percepeam,
Că s-ar fi îndrăgostit.
O luasem ca un joc
Știind că n-am mare noroc,
Dar încet el a cedat
Fără să-mi fi explicat.
Timpul trece făr' să spună stop
Dar amintirile rămân în loc;
Am înțeles ca fără el, eu nu mai pot
Și-am decis să nu mai joc.
Pentru prima dată, m-am îndrăgostit
Fără să mai fi gândit,
Straniu c-asta s-a-ntâmplat
Într-un ritm așa ciudat.
El e ultima și unica ființă pe care o voi iubi!
Mi-a dat înțelesul de a zâmbi,
Arătându-mi fericirea adevărată
Ce nicicând nu poate fi uitată.
24.05.24
Frământări interioare
Frumos este gândul
Cu care îmbrățișezi cuvântul.
Vioaie ți-e privirea
Cu care cuprinzi marea.
Caldă și dulce-i vorbirea
Cu care destăinui iubirea.
Inima gingaș tresaltă
La amintiri de altădată.
Freamăt e-n suflet acum
Ca frunza-n plopul din drum.
Bucuria risipită-n culori
Preia nuanța mată din nori.
Visuri, dorințe-s cuplate
Principii și gânduri curate.
Destinul din nou se amuză
Și nu-ți acordă o scuză.
Ți-e pură și vie credința
În care-ngenunchiezi umilința.
Albastrul superb al speranței
Te-ndepărtează de chinul căinței.
Tu... și numai Tu...
M-ai sclipit dintr-o privire,
O privire de neuitat.
Dar la prima întâlnire,
Sămânța dragostei ai plantat.
Zâmbetul tău ce mă orbește,
Mă face fericit de zi cu zi.
Dar când dispare îmi zdrobește,
Inima în părți o mii.
Ochii tăi nemărginiți,
Îmi fur inima prin mituire.
Devin tot mai infiniți,
Fără nicio șansă de supraviețuire.
Să ții minte întotdeauna,
Lângă tine voi fii mereu.
Nici furtuna și nici minciuna,
Nu ne vor despărți de Dumnezeu.
(Dedicată unei persoane speciale)
Primăvara inimii mele în germană
Un băiat simpatic, George...
Un băiat introvertit, George...
Un băiat amuzant, George...
Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,
Un băiat pentru care orice atenție contează, George,
Un băiat căruia îi plac poeziile, George,
Un băiat expresiv și artistic, George,
Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...
Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,
Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,
Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,
Un băiat curajos și hotărât, George,
Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,
Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,
Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,
Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,
Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,
Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,
Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.
George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.
Der Frühling meines Herzens
Ein netter Junge, George...
Ein introvertierter Junge, George...
Ein lustiger Junge, George...
Ein Junge, wie ich ihn noch nie zuvor getroffen habe, George,
Ein Junge, für den jede Aufmerksamkeit zählt, George,
Ein Junge, der Gedichte mag, George,
Ein ausdrucksstarker und künstlerischer Junge, George,
Ein Junge, der uns unbedingt auf eine Fahrt mit dem Hydrobike mitnehmen möchte, George...
Ein Junge, der wirklich möchte, dass wir beim Picknick sitzen und Geschichten erzählen, George,
Ein Junge, mit dem man ins Kino gehen kann, spielt, George,
Ein Junge mit einfachem, aber wohlgewähltem Geschmack, George,
Ein mutiger und entschlossener Junge, George,
Ein Junge, der alte Modezeitschriften mag, George,
Ein Junge, der bei jeder Gelegenheit mehr Blumen und Süßigkeiten mitbringt, George,
Ein Junge, dessen Gedichte mich immer mehr anziehen, George,
Ein Junge, der tausendmal schreibt, schneidet und umschreibt, bis er genau das ausdrückt, was er will, George,
Ein Junge, mit dem ich zum Nachbarn gehe, der Spanischunterricht gibt, George,
Ein Junge, der, wenn ich beim Lernen zurückfalle, auch über mich meditiert, George,
Ein Junge, der ungefähr die gleiche Art von Musik hört, George.
George, meine Erinnerungen an dich, wie ich dich kennengelernt habe und wie sehr ich es geliebt habe, wie du geschrieben hast, wie du Pizza gegessen hast, wie du über meine Witze gelacht hast (denn normalerweise lache nur ich), wie du mich manchmal ausgelacht hast, wie wir es früher getan haben durch die Gassen laufen, wie wir beide Motorrad fuhren, auf dem Highway der Sonne, die Geschwindigkeitsbegrenzung überschritten, mit den Haaren im Wind, sorglos, wie wir es verstanden, uns gegenseitig ein gutes Gefühl zu geben, unsere Stimmung zu heben, für uns Habe Spaß in Kneipen, gehe zu Fußballspielen, schreie und spucke Samen, spiele mit meiner Nebelung-Katze, gib mir einen Stift, der dir langweilig war, ich würde ihn reparieren und du würdest dich sehr freuen. Schöne Erinnerungen, schade, dass du mit einem ich weiß nicht welchem Projekt in Brasilien abgereist bist. Es ist nichts, du warst jung, wie Otilia aus „Otilias Rätsel“ sagen würde, du hattest deine Träume und musstest sie erfüllen. Es gibt so viele andere Mädchen, aber du brauchtest dieses Projekt wirklich. Ich verstehe dich, du hast es nicht getan Hinterlassen Sie mir viele Gedichte, aber ich werde sie behalten, ihre Erinnerung wird immer mehr aufblühen, wenn ich sie lese, durchblättere, wenn mir Ihr Schreiben gefällt und was Sie mit diesen Zeilen ausdrücken wollten.
Să ard pe al iubirii rug
Sunt condamnat cu executare
La moarte grea, prin a iubi,
Iubita mea călău să-mi fii,
Să pui pedeapsa-n aplicare.
La execuţie să mă duci,
Din ochii tăi de amazoană,
Săgeţi s-arunci spre mine, doamnă
Şi inima să mi-o străpungi.
Şi buzele, în piaţa mare,
Pe eşafod când am să urc,
Să mi le-aşezi pe un butuc,
Să le retezi c-o sărutare.
Să-mi legi de glezne chingi cu fire,
Pe-al morţii scaun când m-aşezi
Şi să mă electrocutezi,
Minute-n şir cu-a ta iubire.
Şi nici aşa de nu mă duc,
Din pieptul tău tu să pui foc
Sub mine, să m-aprind pe loc,
Să ard pe al iubirii rug.
Tu...
În valuri aș pluti și nu m-aș îneca,
Știind că tu-mi ești soarta care mă va salva,
De tot ce simt acum și de un viitor
Care ar putea fi ca trecutul...gol.
Deși era gol, sentimentele-mi erau pline,
Gândurile, și ele, erau doar despre tine.
Despre ochii tăi în care m-aș pierde,
Aș spune-o tuturor dar, nimeni nu m-ar crede
Buzele să ți le explorez, asta-i tot ce vreau,
Nu mă băgai în seamă, dar ele nu dispar.
Vorbesc de sentimente, trăiri și emoții
Pe care le-am cam lăsat în voia sorții.
S-au dezvoltat în timp din ce în ce mai mult
Iar acum nu pot sa le mai alung.
Si poate ca nici nu vreau...
Aceste dorinte nu mai apareau.
Dar tu exiști, așa că sunt și ele,
Vreau să îți spun: "TE IUBESC!" dar fără perdele.
Другие стихотворения автора
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Rădăcini în Furtună
În noaptea grea, când somnul mă ocolește,
Privesc cum lumea se destramă-n vânt,
Fiecare vis mă frânge, mă apasă,
Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?
Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,
Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,
Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,
Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.
Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,
Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,
Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,
Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.
O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,
Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,
Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă
Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.
Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,
Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,
Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,
Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.
Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,
Un trup ce să atragă toate privirile,
Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,
Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.
Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”
Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,
Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,
Într-o lume unde frumusețea mea nu există.
Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,
Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,
Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,
Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.
Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,
Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,
Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,
Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.
Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,
Să fiu uitată ca un vis risipit,
Căci în sufletul meu nu mai există loc,
Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.