Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 7 января
Просмотры: 202
Стихи из этой категории
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Dacă m-ai iubit atunci, de ce erai ecou?
Ai fost acolo, dar ca o umbră,
un soare stingher printre munți de tăceri,
ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,
dar n-ai fost râu-doar cer.
Ai ars în tine, dar fără să luminezi,
foc îngropat sub cenușa mândriei,
mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,
dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.
Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,
ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,
dar ai fost doar ecou-
o voce pierdută
în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.
Și-acum?
Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,
dar iubirea care nu vorbește
e doar un cuvânt nerostit-
un trecut fără glas,
un pod niciodată trecut.
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Dacă m-ai iubit atunci, de ce erai ecou?
Ai fost acolo, dar ca o umbră,
un soare stingher printre munți de tăceri,
ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,
dar n-ai fost râu-doar cer.
Ai ars în tine, dar fără să luminezi,
foc îngropat sub cenușa mândriei,
mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,
dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.
Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,
ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,
dar ai fost doar ecou-
o voce pierdută
în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.
Și-acum?
Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,
dar iubirea care nu vorbește
e doar un cuvânt nerostit-
un trecut fără glas,
un pod niciodată trecut.
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Другие стихотворения автора
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Căutarea unui Semn
Mi-ar plăcea să fiu doar o stea ce cade,
În tăcerea nopții tale, ca o mângâiere de foc,
Dar rămân un gând care se pierde-n vânt,
Căutând un semn, o privire, un cuvânt.
Sufletul meu nu știe altceva decât dorul,
Aș vrea să fiu văzută, dar nu mă regăsesc în ochii tăi,
Te aștept în fiecare colț al universului,
Și totuși mă pierd în nenumărate tăceri, răspunsuri greșite.
Mă întreb dacă tu mă iubești cu adevărat,
Sau dacă rămân doar un ecou în camera sufletului tău,
Într-un colț îngust unde tu nu mă atingi,
Și cuvintele se risipesc înainte ca să ajungă la tine.
Aș vrea să fiu mai mult decât o iluzie,
Un vis care răzbate prin întunericul uitării,
Dar mă pierd în secunde ce nu mă definesc,
Ca un fulg de nea, căzut pe pământul dincolo de timp.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?