Pânză de doruri si suspine
M-am născut în pânza durerii,
Țesut în urlet, nod de tăceri,
Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,
Picioarele înfipte-n răni neumblate.
Nu cer iubire, nici alinare,
Doar loc să-mi rostesc trăirea care
Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –
Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.
M-ați legat de rănile voastre, părinți,
Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,
Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,
Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.
V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?
Prea mult din copilul ce doar se închină
În fața unui cer care nu l-a auzit?
Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?
Eu nu cer iertare –
Cuvântul meu nu-i un blestem,
E doar povara pe care n-o duc,
Ci o ridic cu vers după vers,
Până-mi îngrop amarul,
Sau mă îngropă el.
Dar să știți:
Când țipați la mine,
Nu mă răniți doar pe mine –
Țipați la copilul care ați fost.
Când loviți,
Nu-mi spargeți doar trupul,
Ci fiecare oglindă
În care vă temeți să vă priviți.
Blestemul nu e al meu.
Blestemul e al vostru,
Dar eu îl rup în fiecare zi,
Cu fiecare clipă în care,
În ciuda totului,
Eu… trăiesc.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 24 января
Просмотры: 192
Стихи из этой категории
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Te-am lăsat
Te-am lăsat în urmă, dar nu și din suflet,
Oricât aş vrea să mă mint că-i mai bine,
Te simt în tăcere, în vânt, în amurguri,
În toate ce încă mai poartă parfum de tine.
Mi-e dor de privirea ce-mi ardea cerul,
De brațele ce cândva mă țineau strâns,
Dar mi-e dor și de tine, cel care-ai fost,
Nicidecum de cel ce m-a lăsat în plâns.
Te-am ales să-mi pleci, dar nu să dispari,
Te port cu dor chiar de nu mai pot,
...într-o altă lume, într-un alt timp,
Poate n-am fi fost doar un vis mort...
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Un singur vânt
Afară e extrem de rece
Căci tare bate vantul
Iar mie-mi zboară gândul
Iubirea să mi-o încerce
Afară este frig
Zici că trăim la minus zece
Amorul vrea să plece
Dar eu încep să-l strig
Aievea tot încerc
Să îl întorc din drum
Prin ceață să-l îndrum
Când el se-nvârte în cerc
Așa că îl las liber
Să zboare către cer
Chiar dacă asta va să-nsemne
Că ușor eu am să pier
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Te-am lăsat
Te-am lăsat în urmă, dar nu și din suflet,
Oricât aş vrea să mă mint că-i mai bine,
Te simt în tăcere, în vânt, în amurguri,
În toate ce încă mai poartă parfum de tine.
Mi-e dor de privirea ce-mi ardea cerul,
De brațele ce cândva mă țineau strâns,
Dar mi-e dor și de tine, cel care-ai fost,
Nicidecum de cel ce m-a lăsat în plâns.
Te-am ales să-mi pleci, dar nu să dispari,
Te port cu dor chiar de nu mai pot,
...într-o altă lume, într-un alt timp,
Poate n-am fi fost doar un vis mort...
Cosmos.
El o sună ca disperatul
Dar apelurile sunt respinse,
Regina a părăsit regatul
Acum planurile regelui sunt compromise..
El caută răspunsuri
La câteva sute de întrebări,
Inima lui plină de neajunsuri
Nu suportă a reginei plecări.....
O caută zi și noapte
Până și pe cele mai înguste cărări,
O caută printre strigăte și șoapte
O caută printre sentimente și diferite stări,
O caută printre galaxii și constelații,
Întoarce stelele și planetele pe dos,
O caută printre zvonuri și conspirații
Bate toate drumurile în sus și-n jos,
Uneori o zărește din depărtare,
Dar se face nevăzută la loc,
Inima i-se umple de disperare,
Și întregului cosmos ar da foc,
Ar spulbera planetă după planetă,
Ar stinge stea după stea,
Ar redirecționa fiecare cometă
Doar ca să se apropie de orbita ta,
Două corpuri astrale,
Fizice sau doar imaginere,
Suflete sau simple obiecte,
Perfecte sau pline de defecte,
În povestea mea suntem așa cum îmi imaginez eu........ fiecare defect poate să devină o calitate, fiecare cuvânt poate să spună o întreagă poveste, dar niciodată eu nu pot să te găsesc pe tine.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Un singur vânt
Afară e extrem de rece
Căci tare bate vantul
Iar mie-mi zboară gândul
Iubirea să mi-o încerce
Afară este frig
Zici că trăim la minus zece
Amorul vrea să plece
Dar eu încep să-l strig
Aievea tot încerc
Să îl întorc din drum
Prin ceață să-l îndrum
Când el se-nvârte în cerc
Așa că îl las liber
Să zboare către cer
Chiar dacă asta va să-nsemne
Că ușor eu am să pier
Другие стихотворения автора
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.
De ce nu mă iubești?
De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,
Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?
Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,
Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?
De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,
Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?
Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,
Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.
De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,
Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?
Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,
Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?
De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,
Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?
Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,
Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.
De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,
Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.
Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,
Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Harta inimii tale
De ce ai nevoie de stele, iubite,
Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?
Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,
Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.
Dar tu rătăcești prin galaxii străine,
Admiri alte lumini ce palid străpung,
Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,
Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.
Ești exploratorul pierdut în dorințe,
Cartografiezi cerul, cauți alt cer,
De parcă hărțile mele-s prea simple,
De parcă dorința mea nu-ți e mister.
Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,
Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,
Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,
Ca un navigator fără țărmuri sau port.
De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?
De ce râvnești nisipuri din dune de fum?
Luna te privește, dar tăcută, mereu,
Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.
Aș fi toată harta, nordul și sudul,
Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,
Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul
Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.
Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?
Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?
Sau poate iubirea mea te rănește,
Căci nu-s un univers fără margini și cer.
De ce nu mă iubești?
De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,
Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?
Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,
Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?
De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,
Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?
Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,
Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.
De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,
Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?
Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,
Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?
De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,
Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?
Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,
Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.
De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,
Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.
Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,
Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.