El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 3 марта
Просмотры: 85
Стихи из этой категории
Rabdă inimă
Inimă oprește-te
Că - mi oferi neliniște
Inimă tu fi mai tare
Stiu că înăuntru doare
Inimă tu stii mai bine
Când nu loc pentru tine
Lasă inimă, să treacă
Nu te mai gândi oleacă...
Ai te rog un pic răbdare
Și-ai să vezi cu nepasare
Cum se abate asupra ta
Toată nelinistea mea .
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Deprimat.
Seara deprimat mă uit la stele
Le privesc și mă gândesc la tine,
De ce nu ești în brațele mele
De ce nu ești lângă mine....
Regret că nu mai ești a mea,
Dar eu încă sunt la tău,
De pe cer s-a furat o stea,
Lipsa ei îmi face rău......
Defapt... nimic nu s-a furat
Eu sunt cel care am pierdut-o,
Merit să fiu deprimat,
Eu sunt cel care am rănit-o.....
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
Regret
Gânduri negre și regrete ,ce sa mă fac eu cu voi
Nu zăresc nicio rază de soare, când în suflet am doar ploi
Mă doare mult prea tare și nu-mi doresc decât să mor
Mă doare când știu că împarți cu el același dormitor
Inima mi-e rece ca de gheață dar încă te așteaptă
A încercat să mai iubească dar te caută în fiecare fată
Nu-și poate lua gândul de la tine când încă te iubește
Nu se poate atașa de alta când doar pe tine te dorește
Poate acum erai cu mine dacă nu eram atât de prost
Pot să-mi cer mi de scuze dar acum nu cred că mai are rost
Acum rătăcesc singur și mă gândesc la trecut
Nu pot să accept nici azi faptul că te-am pierdut
Spune-mi ce să fac, cum i-aș putea interzice s-o mai facă
I-am tot explicat că dacă nu se mai gândește o să-i treacă
Spune-mi ce-aș putea să-i fac dacă refuză să mă asculte
Spune-mi cum aș putea vreodată s-o forțez ca să te uite
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Rabdă inimă
Inimă oprește-te
Că - mi oferi neliniște
Inimă tu fi mai tare
Stiu că înăuntru doare
Inimă tu stii mai bine
Când nu loc pentru tine
Lasă inimă, să treacă
Nu te mai gândi oleacă...
Ai te rog un pic răbdare
Și-ai să vezi cu nepasare
Cum se abate asupra ta
Toată nelinistea mea .
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Deprimat.
Seara deprimat mă uit la stele
Le privesc și mă gândesc la tine,
De ce nu ești în brațele mele
De ce nu ești lângă mine....
Regret că nu mai ești a mea,
Dar eu încă sunt la tău,
De pe cer s-a furat o stea,
Lipsa ei îmi face rău......
Defapt... nimic nu s-a furat
Eu sunt cel care am pierdut-o,
Merit să fiu deprimat,
Eu sunt cel care am rănit-o.....
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
Regret
Gânduri negre și regrete ,ce sa mă fac eu cu voi
Nu zăresc nicio rază de soare, când în suflet am doar ploi
Mă doare mult prea tare și nu-mi doresc decât să mor
Mă doare când știu că împarți cu el același dormitor
Inima mi-e rece ca de gheață dar încă te așteaptă
A încercat să mai iubească dar te caută în fiecare fată
Nu-și poate lua gândul de la tine când încă te iubește
Nu se poate atașa de alta când doar pe tine te dorește
Poate acum erai cu mine dacă nu eram atât de prost
Pot să-mi cer mi de scuze dar acum nu cred că mai are rost
Acum rătăcesc singur și mă gândesc la trecut
Nu pot să accept nici azi faptul că te-am pierdut
Spune-mi ce să fac, cum i-aș putea interzice s-o mai facă
I-am tot explicat că dacă nu se mai gândește o să-i treacă
Spune-mi ce-aș putea să-i fac dacă refuză să mă asculte
Spune-mi cum aș putea vreodată s-o forțez ca să te uite
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Другие стихотворения автора
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Cuvinte Tăcute
Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,
Privind cu ochii tăi adânci și goi,
De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,
Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?
Citești, dar niciun răspuns nu vine,
Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,
Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,
Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.
Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,
Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,
Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor
Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.
Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,
Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,
Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,
Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.
Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,
Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,
Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,
Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.
Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,
Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,
Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,
Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare
Numai artistul dainuieste-n nemurire
Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține
Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată
Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță
Singura lumină ce va pătrunde pe
cer va fi lumina cuvintelor
Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet
Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată
Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?