Serenada suspinului

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune

Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier 

Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie

Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,

Privesc în cerul plin de stele moarte,

Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,

Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.

Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,

Ci doar o tăcere-n care mă pierd,

Un dor ce se naște în miezul negrului,

Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.

O, dacă-ai ști ce-i inima mea,

Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,

Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,

Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.

Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?

Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,

Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,

Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.

Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,

Cu fiecare vers, o speranță pierdută,

Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți

Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.

Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,

Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,

Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,

Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.

O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,

De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?

Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,

O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.

În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,

Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,

Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,

Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.

Mai are rost să cred în vise

ce s-au pierdut pe drumuri reci?

Când tu, cu gânduri interzise,

ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?

Mai are rost să număr ploaia

pe geamul care nu te știe,

când tu ți-ai aruncat odaia

din suflet, fără să îmi scrii o poezie?

Mai are rost să-ți fiu lumină,

când ochii tăi privesc în jos?

Să sper că vântul mă adună

într-un destin deja întors?

Poate că nu, poate că da...

dar dacă vrei să știi răspunsul,

nu mă-ntreba de voi uita—

ci vino tu, să vezi apusul.

Inima îmi seacă

Și cad ușor în grpoapa durerii.

Nu mai știu cum e sa te simți alt fel

Decât mort pe jumătate.

Am fost cândva

Și eu copil

Cu vise, emoții și destin menit,

Acum sunt un adolescent pierdut, într-o lume rea.

Vreau să evadez

Căci nu știu ce e iubirea,

Vreau să mă desprind de lume

Și de mine să știe doar natura.

Vreau să devin neștiută,

O ființă uitată.

Poate nu îmi va face bine

Dar nici lumea nu mă ajută.

O să rămân în umbră,

Chiar și atunci când soarele apare

Voi fi în urma ta să te pot veghea

O viață și o eternitate.

Și...într-o zi nu ți-am mai scris

Mai exact...dintr-o zi de luni

Îmi port în taină durerea despărțirii 

Nu vreau să ți-o mai strig nicicând...

Îmi râde sufletul să te știu fericit 

Niciodată altceva, stii bine, nu ți-am dorit!

Chiar dacă m-ai lipsit de tot ce-mi doream mai mult...

Un vin...O îmbrățișare caldă de sfârșit... 

Poate să te-ntâlnesc, s-a întâmplat c-un rost

N-aș ști acum să-l definesc! 

Îmi simt sufletul nătâng... atât de prost

De nici nu știu ce sentimente mai trăiesc.

Vreau doar să treacă timpul 

Uitarea să te șteargă din a sufletului hartă

Pe rafturi s-ajung să îți găsesc vinul

Să-mi adie parfumul fin de..."a fost odată"

Și... într-o zi m-am hotărât să nu-ți mai scriu

Următoarele zile soarta mi te-a scos în cale

Privirile tale mi-au cusut sufletul pe viu!

Cum poate viața să te pună la-ncercare...

Aveam viață frumoasă înainte de a te întâlni 

Tu mi-ai făcut-o și mai și...

Cine-ar fi zis că n-o sa simți si tu o urmă de regret

Că pleci ca și când nu-mi pasă că te pierd...

E vremea stelelor ce ard,

Ard pe cer și se sting în mine-

Și au fost de viață, atât de pline, 

Azi se sting așa ușor.

Și mă lasă să mor. 

Jalea asta-i în orișicine.

E vremea stelelor ce ard-

Ard pe cer și se sting în mine, 

Pe sub nopțile de-ntunecime,

Dispar fluturii frumoși, 

Și marea zi care vine 

Nu așteaptă noaptea deloc...-

E vremea stelelor ce ard.

Poezie fixă rondel

Compusă pe 04.03.2025

Autor Alina Zamurca 

Am pregătit pentru ea, un trandafir, 

Roșu și pufos,cu spini lucioși.

Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,

Am luat după muncă trandafirul,

Și cu pași repezi 

Am plecat la ea.

Când m-a văzut pe mine,

Ea nu s-a bucurat, 

Eu i-am întins trandafirul,

Ea la luat, și a plecat  cu el în bucătărie,

 A luat un chibrit,

A venit spre mine, 

Și în fața mea a ars trandafirul.

Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.

Și eu tot mă întreb,

Pentru ce a ars ea trandafirul?

Atât de frumos,și parfumat,

Care a fost pentru ea?

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezie compusă pe 18.10.2024

E mult prea trist să simt 

Că pentru tine n-am contat 

Cât să-mi fi dăruit 

O-mbrățisare de final. 

Doare... de ce?...nu știu 

Un "la multi ani" și eu

Să-ți urez aș fi vrut...

A rămas ecou în sufletul meu...

Umilința mi-a fost imensă 

Să-ti vad ochii frumoși

Ce candva îmi zâmbeau 

Că azi...doar sunt furioși. 

Frustrarea...nemărginită 

Am crezut în ceva special

Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită

Visand la un vin în 2, de final.

De-ai ști ce teamă mă cuprinde

De se-ntâmplă in cale să-mi ieși

Deși inima toată imi surâde 

De chipul iti întâlnesc.

De-ai ști ce doare dorul

În suflet cum îmi arde

Cât și-ar dori o alinare

C-un vin și-o-mbrățisare...

Un curcubeu de sentimente

Uneori sufletul mi-l încearcă 

Desi demult noi nu ne mai vorbim

Mi le frâng...și-aștept să-mi treacă...

Doar pentru o secundă de-ai fi în locul meu

Să simți și tu ce simt și eu

Ți-ai smulge inima din piept

Dar nu-ți doresc, ar fi nedrept.

Eu doar te scriu...aștept să treci 

Nu mi-e ușor să duc

Povara grea ce mi-ai lăsat

Că n-ai avut în gând  nicicând 

Un vin și-o-mbrățisare de final...

Ades îmi amintesc

Vorbele tale grele

Sufletul încă-mi nimicesc

Când mă gândesc la ele...

Am tot insistat ...dar în zadar

De nimic nu vrei să mai ai habar

Mă ignori stupid fără remușcare 

Neștiind cât de mult încă doare...

...................................................

Doare.. deși am renunțat 

Să mai sper într-o schimbare

Gustul vinului de buze mi-e străin

Și tu...și el sunteți cerneală pe o foaie...

Ai venit in viata mea

Si ai parut ca esti,

Un om normal,

Pana ai decis sa pleci.

Ai plecat,

Nu ai ezitat.

Ai uitat tot ce s-a intamplat

Nu ai vrut sa te uiti in spate,

Tu cu ochii inainte , sa distrugi regate.

Am vorbit, si a fost frumos

Insa, totul trebuie sa se termine chiar daca nu are niciun rost.

M-ai lasat, asa ca altii,

Distrusa si fara speranta.

As vrea, sa nu fi vorbit cu tine,

Dar nu pot sa nu ma gandesc la amintirile alea nemărginite.

As vrea, sa pot sa te uit,

Chiar daca recent ai decis sa fugi.

Sa fugi de adevar si fapte,

Sa alergi departe.

Ai fost aici timp de 3 luni,

Dar nu as vrea sa uit, nici cele mici chestiuni.

As vrea sa uit de tine,

Insa stiu ca viata nu ar fi mai bine.

As vrea,sa nu fi plans

In seara cand mi-ai spus,

Toate acele lucruri,

Care m-au rapus.

As vrea sa nu ma mai gandesc,

Ca in tine a mai ramas un pic de sentiment dumnezeiesc.

Nu m-ai distrus tu,

Ci altii ce m-au strapuns,

Cu sabii de cuvinte ascutite,

Si lovituri cerebrale iesite, din comun.

Ai fost si tu o lovitura,

La inimioara mea abatuta,

Iar lucrurile pe care mi le-ai spus,

Au fost doar miciuni pe care le-ai compus.

Ai venit in viata mea,

Si mi-ai redat speranta.

Dar la sfarsit a fost doar o farsa.

Mi-ai spus ca si tu la mine te gandesti,

Dar amandoi stim ca nici nu-ti amintesti,

culoarea mea preferata.

As vrea sa uit de tine,

Numai ca, la inceput ai parit normal

Pana ai devenit doar un grosolan.