Eram

Îmi plac florile de nu mă uita

Ele reflectă cerul infinit

Albastru neîntrerupt de nori

Albastru neîntrerupt de noi

Plăpânde și cu petale mici

Frumoase și cu multe înțelesuri

Oglinda sufletului, ochii

Oglinda sufletului, ochi albastrii

Flori de câmp răsfirate pretutindeni

Păstrează amintirile tuturor

Sentimente de dor și tristețe

Sentimente de "nu te voi uita"

Albastru ca reflexia in apa

Albastru ca cerul de ieri

Albastru ca ochii de mâine

Albastru de "vreau sa te uit"

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine

Cu ochii înlăcrimați de dor

De casă și de-al tinereții odor

Cu suflet de copil matur

Jurăm iubirea fără cusur

Cu multe clipe-n buzunar

Cu speranțe și gust amar

Cu toate cele ce mai vin

Stăm în pat cu baldachin

Cu viitorul ce ne-asteaptă

Suntem al celuilalt soartă

Și așteptăm să-mbătrânim

Amintiri să retrăim.

Clipă risipită 

O singură pepită

Doi vânători de amintiri

Prea multe simțiri

Alarma trezește

Realitatea izbește

Lopată de pietriș

Aruncată pieziș

Memoria joacă feste

Căutătorul găsește

Comoara pierduta

O singura pepită

în cufăr

Sufăr

Lucrurile merg pe dos...

Tu m-ai iubit cu toata ființa și m-ai strigat

Iar eu orb și surd nu am surprins chemarea

Ai insistat, mi-ai desenat, mi-ai scris...

Eu nu mi-am deschis ochii să vad fericirea

Te-ai suparat și eu nu stiam de ce

Ne-am îndepartat, nimic nu era lafel

Viața și-a facut treaba și ai pe cineva

Iar eu speram să pot reveni la ce eram...

Iar când mă gândeam cel mai mult la tine

Ne-am întalnit în lumina nopții pe o trecere de pietoni

Tu aveai un suflet pereche, eu doar la tine ma gândeam

Și în lumina nopții ți-am răpit o clipă

Ce s-a simțit ca mulți ani de liceu pierduți

Mă uitam în ochii tăi ce straluceau pe fond întunecat

Dar am trecut fără a mă opri

Un simplu "salut" nu e îndeajuns

Vreau să știu tot ce ai mai făcut

Nu conteaza că iubesti pe altul

Tot esti acea fată perfectă din inima mea

Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni

Lipsit de esența vieții

Sunt lacrimile din ochii tai

Plin de regrete și emoții

Sunt briza mării când te gandești la mine

Rece și îmi arăt colții

Sunt luna de pe cer când stai în lumină

Aștept să inunde zorii

Sunt copacul la care stai la umbră

Îmi pierd nuanța culorii

Sunt sângele ce îți curge prin vine

Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.

Mai are rost să cred în vise

ce s-au pierdut pe drumuri reci?

Când tu, cu gânduri interzise,

ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?

Mai are rost să număr ploaia

pe geamul care nu te știe,

când tu ți-ai aruncat odaia

din suflet, fără să îmi scrii o poezie?

Mai are rost să-ți fiu lumină,

când ochii tăi privesc în jos?

Să sper că vântul mă adună

într-un destin deja întors?

Poate că nu, poate că da...

dar dacă vrei să știi răspunsul,

nu mă-ntreba de voi uita—

ci vino tu, să vezi apusul.

Încă un an a trecut 

I-ar sufletul meu este mut 

Simt cum parcă stau in loc 

Dar..tot la tine mă întorc 

In orele târzii ale dimineții 

Stau și-mi ascult sufletul 

Este mut 

S-au poate nu pot să-l ascult...?

Dar cred ca este trist 

Suferă în tăcere 

Si vrea a ta mângâiere 

Câtă durere...

Sa te întorci înapoi ar vrea 

Dar asta nu se va întâmpla 

Căci ai plecat departe 

Săracul meu..nu scoate nici măcar șoapte 

Însă...inima mea 

Gălăgie mare face 

Parcă este pusă pe ace 

Căci durerea și-o manifestă așa 

Prin urlete de suferință 

Și strigate fară voință 

Rănită la infinit 

Săraca..a răgușit 

Căci atât de tare striga 

Însă glasul tu nu-l vei auzi 

Dar poate cândva îți voi vorbi 

Și ți voi spune ca mereu te vom iubi...

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

Erai o noapte coborâtă
Din alte ceruri, fără drum,
Iar eu, o lume rătăcită
Ce te-a primit ca pe-un parfum.

Te-am orbit cu prea mult soare,
Cu dorul meu neîncetat,
Căci nu știa iubirea mare
Că stelele nu vor legat.

Când ai plecat, s-a frânt o axă,
Un cer s-a înclinat ușor,
Și timpul, ca o veche plasă,
M-a prins pe mine, nu pe dor.

Acum privesc tăcut spre stele,
Știind că nu mai ești acolo,
Dar ard în mine, paralele,
Lumini ce nu se sting în gol.

Și poate-n altă constelație
Vom fi ce n-am putut aici,
Două tăceri fără rotație,
Dar fără frică, fără bici.

Dacă lumea-ntreagă s-ar face o piatră

Și prietenii vechi m-ar vinde pe-un ban,

Aș strânge tăcerea cu gheara pe vatră

Și n-aș mai privi spre-al tău orizont an de an.

Dacă drumul spre tine s-ar face o ură

Și pasul meu singur s-ar pierde-n pustiu,

Aș merge pe cioburi cu-o aspră cusură

Să uit că-n trecut te-am iubit pe deplin și pe viu.

Chiar dacă iubirea s-a stins ca o febră

Și scrumul ne umple amarul din gând,

Eu știu că tăcerea nu e o lașitate,

Ci poarta prin care te las uitând.

Voi ști că tu ești doar o pagină arsă,

O haină pe care o lași la hotar,

O umbră ce trece pe o stradă lăsată

În care n-am fost și nici n-o să apar.

Și chiar de-ar fi cerul să cadă în țăndări

Și vântul să smulgă din temelii 

Tot ce-am construit prin atâtea ocoluri,

Eu rup orice punte din vechiul tău chin.

Voi ști că de-acum ești doar o tăcere,

Un nume străin ce-l pronunț rar sau deloc,

Iar eu, prin mormanele vechi de durere,

Mă-ntorc la-nceputuri... și singur mă scot.

Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,

Și pielea albă, fragedă de suplă jună,

Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,

Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.

Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,

Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,

În focul inimii mocnește numai jar,

Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.

Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,

Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,

Și va usca-o vântul și razele de soare,

Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.

E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,

Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,

Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,

Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.

Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,

Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,

Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.

Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.