Atlasul unui suflet în cădere
Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,
un munte de umbre care se scurg în jos,
căutând oceanul care nu există?
În piept, port o busolă stricată,
ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.
Dar poate că nu te-am avut niciodată.
Inima mea este un mecanism vechi,
o oră spartă care ticăie în gol,
ca și cum timpul ar fi un secret
pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.
Și totuși, te caut.
În fiecare respirație, în fiecare absență,
în fiecare pas greșit care devine cărare.
Mâinile mele sunt continente sfărâmate,
insule care se scufundă sub greutatea dorului.
Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche
pe care universul a scris o poezie,
dar a uitat s-o termine?
Am fost cândva lumină, o stea care a uitat
că trebuie să ardă pentru a străluci.
Acum, sunt doar cenușă,
plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.
Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,
dar niciodată destul de aproape.
Oare câți pași îmi mai rămân
până la marginea hărții?
Acolo unde toate cuvintele dispar,
iar liniștea devine singurul adevăr?
Poate că într-o altă viață
voi fi o planetă fără oameni,
doar valuri și vânt,
doar ecoul unui cântec
pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.
Dar până atunci, te port cu mine,
o rană ascunsă în geografia ființei.
Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,
care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 254
Стихи из этой категории
Timpul trece tot mai greu
Timpul trece greu,
În această stare sunt mereu,
Aș striga la cer,
De durere m-aș arunca în mare,
Să nu mai privesc.
Să nu mai simt nimic.
Inimă mi-e de aur,
Stropită cu sânge.
Teamă și frică de mine ,
Și de Dumnezeu.
Ăsta tot face timpu,
Nu mă ascultă.
Mă blesteamă.
Fără frică fără teamă.
Zamurca Alina
Drumul scrisorii mele
Termin de scris scrisoarea,
Finisând textul meu cu două puncte,
Unul după altul.
pun în plic,scrisoarea.
Lipesc plicul,punând o floricică mică,deasupra lui.
Și plec la locul unde se transmit scrisorile.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia este scrisă pe 09.10.2024
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Răspunsul soarelui
Soare
te ascunzi sub nori.
Unde pleci ?
El îmi zice
-Plec să mor.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 16.11.2024
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Eram prea mic
Nu am crezut că sunt în stare
Să privesc din nou la mare
Unde valuri se izbesc
De stâncile ce-mi amintesc
Cum tu te-ai împotrivit
La ce simțeam numai privind
În stelele ce-mi puneau sfârșit
Un căprui la infinit.
Poate și tu ai înțelege
Lumina mea,dar nu și raza
În mâinile celor fără de lege,
Să îmi spulbere și marea.
Ai avut dreptate, știu
Dar eram prea mic să fiu,
Al luminii purtător
În ascunsul nopții lor.
Timpul trece tot mai greu
Timpul trece greu,
În această stare sunt mereu,
Aș striga la cer,
De durere m-aș arunca în mare,
Să nu mai privesc.
Să nu mai simt nimic.
Inimă mi-e de aur,
Stropită cu sânge.
Teamă și frică de mine ,
Și de Dumnezeu.
Ăsta tot face timpu,
Nu mă ascultă.
Mă blesteamă.
Fără frică fără teamă.
Zamurca Alina
Drumul scrisorii mele
Termin de scris scrisoarea,
Finisând textul meu cu două puncte,
Unul după altul.
pun în plic,scrisoarea.
Lipesc plicul,punând o floricică mică,deasupra lui.
Și plec la locul unde se transmit scrisorile.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia este scrisă pe 09.10.2024
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Răspunsul soarelui
Soare
te ascunzi sub nori.
Unde pleci ?
El îmi zice
-Plec să mor.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 16.11.2024
Te-am iubit Mihaela...
Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,
Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.
Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,
Chiar dacă orizontul sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.
Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,
Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,
Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,
O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.
Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,
Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,
Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,
Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.
A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,
Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,
Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,
Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.
Eram prea mic
Nu am crezut că sunt în stare
Să privesc din nou la mare
Unde valuri se izbesc
De stâncile ce-mi amintesc
Cum tu te-ai împotrivit
La ce simțeam numai privind
În stelele ce-mi puneau sfârșit
Un căprui la infinit.
Poate și tu ai înțelege
Lumina mea,dar nu și raza
În mâinile celor fără de lege,
Să îmi spulbere și marea.
Ai avut dreptate, știu
Dar eram prea mic să fiu,
Al luminii purtător
În ascunsul nopții lor.
Другие стихотворения автора
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Glasul Tăcerii
"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,
Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.
N-am fost lăsată să-mi port durerea,
Când orice lacrimă-mi trezea mânia.
Îmi legau gura cu râsul lor tăios,
Fiecare suspin devenea un răspuns întors.
Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,
Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.
Cum să simt, când tot ce-am fost
A fost zdrobit sub un râs fără rost?
Cum să strig, când glasul meu
Era doar ecoul durerii din ei?
Sensibilitatea mea e un blestem uitat,
Un loc unde nimeni n-a săpat.
Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:
Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.
Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,
Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.
Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,
Un strigăt mut care nu se împarte.
Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,
Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.
Sensibilă? Poate, dar adevărată,
Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Glasul Tăcerii
"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,
Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.
N-am fost lăsată să-mi port durerea,
Când orice lacrimă-mi trezea mânia.
Îmi legau gura cu râsul lor tăios,
Fiecare suspin devenea un răspuns întors.
Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,
Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.
Cum să simt, când tot ce-am fost
A fost zdrobit sub un râs fără rost?
Cum să strig, când glasul meu
Era doar ecoul durerii din ei?
Sensibilitatea mea e un blestem uitat,
Un loc unde nimeni n-a săpat.
Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:
Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.
Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,
Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.
Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,
Un strigăt mut care nu se împarte.
Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,
Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.
Sensibilă? Poate, dar adevărată,
Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.