DIN VREME-N VREME

Oftez câteodată când văd cât de inutilă este sbaterea oamenilor, câtă irosire de energie, câtă nepăsare, câtă neștiință, câtă înjosire...

Este bine să te oprești atunci când simți că te-ai abătut din drum, când simți că te-ai pierdut într-o lume cu care nu mai rezonezi de ceva vreme, și să respiri...

Viața mi-a arătat că totul este o chestiune de perspectivă, că lucrurile sunt rareori definitive și finale, că lumea este în permanentă mișcare, fie că te miști sau nu odată cu ea... Fie că te opui și te zbați înotând împotriva curentului, fie că te supui și te lași în voia lui, viața tot curge înainte: important este să n-o lași să treacă în mod inutil pe lângă tine. Altfel ar fi o irosire inutilă de energie, nu-i așa?

Prin urmare, mă opresc câteodată în drumul meu prin viață, închid ochii și respir adânc, las aerul să-mi umple până la refuz plămânii ca să-mi domolească bătăile inimii, îmi relaxez pumnii strânși, îmi golesc mintea de mult prea multele gânduri și griji,  îmi îndrept spatele până când aud oasele-mi trosnind sec, și... privesc albastrul adânc al cerului, primele licăriri de stea... Căci ce poate fi mai liniștitor pentru un suflet împovărat să știe că cerul încă îi adastă deasupra creștetului, că și mâine este o zi, și că poate pune pauză și poate amâna încă o dată iureșul acesta amețitor care se numește viață...

Am învățat fără să știu - am realizat mult mai târziu ca adult - că într-adevăr "veșnicia s-a născut la țară". Acolo până și timpul parcă își domolea glasul și-și încetinea ritmul, în torsul pisicii din cotruță, în liniștea serilor în care toată lumea, obosită de peste zi, se pregătea să tragă cortina amurgului peste rumoarea ogrăzii...

Numai eu încă mai hălăduiam prins în alte lumi pe care le descopeream deslușindu-le din cărți cu coperțile îngălbenite de timp, ignorând cu bună știință forfota gloatei de afară, care își măcănea drumul către somnul din poiată, sau își guița foamea neostoită cu râtul în teicile goale... Eu nu eram acolo când în sfârșit se lăsa liniștea peste casa bunicilor, eu eram la bordul submarinului căpitanului Nemo, parcurgând cu sufletul douăzeci de mii de leghe sub mări căutând comori scufundate, sau urcând cu răbdare munții stâncoși ai Finlandei alaturi de cei șapte frați, sau mâncând pate-de-fois-gras și bând șampanie franțuzească în compania doctorului Munthe pe terasa villei de la San-Michele...

Toate acele lumi așteptau răbdătoare să fie descoperite de ochii mei măriți de uimire:

- Uite, bunicule, știai că și în Finlanda există fiorduri care îi zdrențuiește țărmul stâncos până la colibele trolilor care sfarmă pietre în dinți? Nu sunt la fel ca cele din Norvegia, dar tot ghețarii au sculptat țărmul în golfulețe și strâmtori puțin adânci în care înoată uneori... balenele cocoșate! Ce nostim, bunicule: cum să aibe balenele cocoașă?

-D'apoi cum sâ n-aibe? Dacă ieli-s ca oamenii, numai cât înoată șî respiră numai c-o nară din vârful capului!

-Cum se poate bunicule, balenele n-au două nări ca mai toate animalele? Până și elefanții au două nări la capătul trompii!

-Dară ieli respiră prin nara ceia suflând apa afară că-i răce, șî strănută ca oamenii!

Iar eu mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să strănuți apa sărată pe-o nară, pufăind ca o locomotivă acvatică, trăgând după tine bancuri nesfârșite de pești cu burta argintie, și simțindu-mă întocmai ca Eero, cel mai mic dintre cei șapte frați din saga nordică...

-Hait! Strânji lumina, câ bune-tu o "răsturnat deja purceaua" ș-o adurnit!, ioti la iel cum sfărăie p-o nară ca balenili voastri!, intervine brusc bunica întrerupându-îmi firul gândurilor...

Am stins becul din tavan, am închis cartea și-am asezat-o pe masă. Aventurile lui Eero trebuiau să mai aștepte până a doua zi, iar eu tolănind patul pe întuneric, "vedeam" apele albăstrii ale Mării Nordului învolburate de cârduri de balene cocoșate, ce-mi păreau îmbrăcate în fracuri negre și strălucitoare, cu jobene și cu monoclu la un ochi, într-o parte și pufăind pe nările lor unice, havane cubaneze întocmai ca niște locomotive...

Iar bunicul, întocmai ca un Gepetto modern, bâțâind o bărcuță roșie, cu binoclul atârnat de gât și cu palma mâinii drepte streașină la frunte, le număra:

-Zăce! Li trebuie multâ urluială la aistea! Io-ti-ti câtă-s din mari șî grasi, om tăie una di Crăciun în loc di porc!, zâmbește șugubăț bunicul...

În depărtare, ca prin ceață, munți înalți, stâncoși, cască genuni de ape albastre în care se răstoarnă leneș pe-o parte balenele cele cocoșate îmbrăcate-n frac și joben... Zâmbesc prin somn la bunicul care le mână de la spate trudindu-se să le vâre în țarcul oilor... Nu mai sunt valuri... Verdele pășunii a luat locul albastrului înspumat care s-a înălțat cer. Nu mai sunt nici balenele cocoșate: bunicul le-a mânat către cer rătăcind calea...

Rămâi la noapte, mai stai cu mine-o zi,
Mai am atât de multe de citit la tine,
Să-ți deslușesc adâncul și felul tău de-a fi,
Sărutul tău necuprins în cuvinte puține...

Când ai plecat ți-am îndurat privirea,
Cu ochi îngreunați de lacrimi și nesomn,
Și întristat, nu mi-am ascuns uimirea,
Că te-ai gândit să pleci tocmai acum...

N-am știut să fiu banalul semn de carte,
O stâncă nemișcată, umbrindu-ți a ta cale,
Căci sunt ca valul verde călătorit departe,
Să moară spre final pe țărmul mării tale...

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

    Te rog nu-mi adă vinul, într-un pahar crăpat, 
    Căci vreau să-i gust parfumul, de trup întins pe pat.  
    Să nu-mi torni din carafă, paharele pe rând, 
    Căci vreau să-i simt savoarea pe buze, că-s flămând... 
    
    Nu-mi aranja în palmă un miez de nucă dulce,  
    Căci simt acum aroma, ce părul tău o duce.
    Şi n-aş vrea ca mirosul în minte să-l încurc 
    Iar izul tău de tei, să pară că-i de nuc…
    
    Mai bine îmi sărută căuşul pălmii stângi.  
    Şi în găvanul coapsei, trupşorul să ţi-l frângi, 
    Să mi te cuibăreşti în mine, aşa cum bine ştii, 
    Să-mi ceri apoi în şoaptă, să-ţi cuvânt poezii... 
    
    Iar când voi termina şi luna-i sus pe cer, 
    Să ştii că n-am să uit, să reclam pe lăicer, 
    Ce ştiu că-n miez de noapte, mi se cuvine mie, 
    O geană de zeiţă, ce trupul îşi mlădie…

Află-mă-n rime și clădește-mi cuvânt,
Sădește-mă-n soare, să te curăț de patimi.
Acoperă-mi trupul cu negru pământ,
Risipește-mă-n râul acesta de lacrimi...

Fii umbră, lumină, fii fulger, furtună,
Ridică-mi o stavilă cu propriul tău trup.
Să mă pierd, la final, în lumea asta nebună,
De mine și toate aș vrea să mă rup...

Am ars pătimaș în zadar, cu iubire în glas,
Am căzut iar și iar, ca din nou să mă-înalț.
Pe tine, în urmă-mi, am ales să te las,
Căci doar tu ești pasul pe care-l descalț...

Și fiindcă afară e toamnă, e frig, și-i târziu,
Te uită la dansul de frunze risipite în vânt.
Și-amintește-ți atunci când n-am să mai fiu,
Că-n rime mă afli, clădit în cuvânt...

    Dacă vrei să ştii-ntr-adins, 
    nu sunt nori în paradis... 
    poate doar la tine-n vis;
    Întuneric nici atât, 
    poate-n peşteri, sub pământ -
    catedrale-ntr-un cuvânt, 
    unde, liniştea-i ca-n tine, 
    mii de lacrimi cristaline -
    un ecou de violine... 
    ca o adiere mată, 
    ce-a-nflorit pietrificată, 
    apa-n murmur de agată... 

Ce-i dragostea de nu furtună aurie,

Cu nori și valuri ce se-ncruntă tragic,

Ce face ca în teatru zgomotos spectacol,

Ce-aduce vise colorate zilnic,

Inegalabile trăiri,săruturi și amorul,

Dar poate scufunda corăbiile toate,

Sau poate răsturna ambițioase planuri,

Voi cei naivi aflați acum acestea toate!

Oh... blestemată ești tu dragoste când pleci si lași doar dorul!

(16 februarie-4 aprilie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Amândoi am căzut într-o tăcere adâncă,

Ca doi naufragiați într-o mare de oglinzi,

Fiecare șoaptă era ca o lovitură în stâncă,

Ca o spovedanie continuă a doi suferinzi. 

Ne-am purtat dorința ca pe o haină ruptă,

Cu zdrențele sfâșiate de chin și uitare,

Am stat la un pas de prăpastia abruptă, 

Din negrul abis venind aceeași chemare. 

Am strâns urletu-n palme ca pe o rană,

Și-am tăcut, mistuiți de flăcări interne, 

Am lăsat la poartă două vieți de pomană, 

Dar timpul și praful peste ele se-așterne. 

În privirile plânse am adunat întuneric, 

Acum plouă de parcă cerul ne cere iertare, 

Sub noi, tot pământul devine mai sferic, 

Și plutim peste nori undeva lângă soare. 

Când nu sunt om,

Mă consider un fluture

Mai somnoros de fel,

plin de somn...

Cu aripi artificiale cusute,

Dar cu aceeași dorință de zbor

Și sete de albastru din cerul cu stele multe,

Exact ca un fluture care s-a născut fluture.

Pe tine când nu ești om și furnică,

Te văd tot ca mine, un fluturaș,

Doar că aripile tale par naturale,

Și colorația lor pare că te-a așteptat pe pământ înainte să te naști.

Și numai când bați din aripi

În urma ta lași miros dulce de flori,

Atât de frumoasă și delicată,

Nu-ți trebuie cer ca să zbori.

Și acum mă întreb,

Dacă tot suntem ambii fluturi,

Eu într-o parte, tu într-o parte…

Din ce stomac de om îndrăgostit facem parte…

Oare bănuiește omul acesta că în burta lui

Sunt fluturi cu propria conștiință în iubire,

Îndrăgostiți până peste cap…

căzuți la datorie?

Trebuie să facem cumva să găsim o cale de ieșire,

Pentru că situația devine prea complicată,

Dă-mi mânuța de fluture, umple golul dintre degetele mele și hai să ieșim la atac,

Este inadmisibil…

Omul acesta are fluturi cu fluturi în stomac.

Suntem doi fluturași liberi acum,

Bine, ieșirea a fost un pic cam grea

(pentru tine)

Pentru că am mai adormit de câteva ori pe drum…

Dar ce nu știi tu este că unii poeți

(eu)

Mai adorm și intenționat ca să-i cerți

În timp ce-i privești cu ochișorii ăia frumoși,

Și la dai o tonă de pupici nervoși.

Stau asa și ma gândesc,

Ma gândesc la ce suntem acum

Dacă te mai iubesc, dacă ma iubesti,

Cu siguranță inca nu.

Ma gândesc la cum ar fi

Sa fim amândoi,

Sa ne iubim asa frumos

Sincer si fără griji.

Dar știu ca oricum

Și oricât mi as dori,

Acea zi nu va veni.

Da, te iubesc, te iubesc nespus,

Pentru asta te las sa te duci.

Sa fii fericit și sincer iubit.

NOIembrie a venit,

Dar NOI tot nu ne am găsit...

Ceasul ticăie mereu 

Și-mi amintesc cu mare jale 

Îmi amintesc de chipul tău 

De mă clatin pe picioare 

Cât de dragă tu mi erai 

Ne priveam noi în tăcere 

Cu frumusețea mă mirai 

Mă iubeai doar din plăcere 

Anii in șir au tot trecut 

Însă eu nu te-am uitat 

De mult nu ne-am mai văzut 

Dar într-una te-am visat 

simt fiecare strop de apă
arzând pe pielea mea
şi rând pe rând se tot usucă
din vina ochilor ce-ascund
privirea ta

mai știi
că nici fantasmă nu mai sunt
şi fără de atingeri
chiar mă poți atinge
iar hainele-mi se rup
și n-am nici armă
să te opresc de mă dezbraci
până la sânge

simt oxigenul dintre buze
înfulecând magnetizat distanţe
şi-atât de-aproape-ţi simt privirea
încât lumina
se transformă-n gloanţe

aici
acum
oriunde
mă vrei ca pradă-n gândul tău
îmbraci cătușele
ce-n chin îți leagă trupul
şi-aștepți să vină rândul meu

secundele îți taie firul rațiunii
pe care mal suntem
infern sau rai
şoaptele mele trăirile îți scaldă
şi-acum într-un moment
doar eu
sunt tot ce ai