Patima

De ar fi timpul construit dintr-un elastic

Să-ntindem clipa cât o viaț-ar fi fantastic

Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic

Ne-aruncă-n gol nepăsător zâmbind obraznic

Ne stoarce clipa fie ea oricât de mică

Chiar de e inima săraca-ndrăgostită

Doar amintirea poate-ți lasă fericită

De-ar fi posibil să-l oprim pentru-acea clipă

Nu are timpul timp de suflete s-aline

E ocupat să șteargă tot, chiar și pe tine

Nu-l întreba, nu va mai știi nimic de nimeni

E un nebun, nu-i va păsa de-i rău sau bine

Ar fi o cale foarte-ngustă de-al răpune

Să fii un înger pentru cei ce-ți spun pe nume

Când vom pleca, zburând doar sufletul rămâne

Iubirea-i singura ce timpul va supune

O zi, ca orice zi, e gri sau poate-albastră

Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră

Degeaba-i cer senin când dragostea apasă

Tristețile cernind pe inimi flori de gheață

Și-așa mai trece-o zi gândindu-mă la tine

Zburând către pustii se stinge fără tine

Și vine-o altă zi cu-același  dor de tine

Plecând se vor grăbi spre visele divine

Copacii arămii cu toamn-aruncă-n mine

Culorile târzii se-amestecă prin mine

Topite-n nuanțe gri un nor adună-n mine

Nu știu de-or mai veni, cândva, zile senine

De ai putea simți iubirea pentru tine

O clipă te-ai opri gândindu-te la mine

Poate-ți vei aminti că te iubesc pe tine

Și nu mă vei goni pe-un colț de amintire

La tine nu mai sunt, tăcerea ne desparte

Cu mine nu mai pot, durerea mă împarte

Jumate nu mai sunt, jumate nu se poate

Întreg cu tine sunt, să-mi fi tu jumătate

Ce mai e viu când omul umblă-n haină moartă

Contează toți dar nu le pasă de-altă soartă

Din aparențe se hrănesc cu mare artă

Salvează lumea comentând-o pe la poartă

Ați mai văzut oameni uciși mergând pe stradă?

N-o să ghiciți căci au doar inima bolnavă

Zâmbetul curs, mersul desculț, privirea oarbă

Să-i deranjați, poate vorbind mai pierd otravă

Pare că-s vii oamenii toți ce vă-nconjoară

Dar nu veți ști de poartă-n inimă povară

Au fost lăsați cărând o dragoste amară

Din nepăsare-ori din orgoliu dați afară

Veți întâlni ființe vii fără de viață

Trăiesc pierduți, în loc de suflet poartă gheață

Nu-i întrebați ce s-a-ntâmplat, poate vă-nvață

Doar o iubire-adevărată-i mai dezgheță

De nu v-atinge ajutați omul ce-o poartă

De nu vă trebuie să nu-l lăsați să ardă

De-ar fi la voi și ați simți că vă dobară

Să vă gândiți ce-ar ajuta să nu vă doară

Sper să aflați cât e de vie o iubire

N-o alungați căci poate alta nu mai vine

De-o aruncați, veți omorâ ființă vie

În astă lume doar iubirea mai e vie

De–ai să mai poți să mai arunci din noi tăcerea

Cu flori de Mai am să mai vin să-ți spun povești

Când o mai fi să ne vedem adu-mi privirea

Întinde-mi mâna s-o sărut pentru că ești

Te mai întreb de-or să mai vină zile calde

Plutind în doi să scuturăm din suflet nori

Pășind desculți să mai călcăm nisip pe plaje

În luna Mai să admirăm un câmp de flori

Mai povestește-mi despre lume, despre tine

Șoptind spre suflet să aducem legământ

Zâmbind cu ochii și cu inima spre mine

Căci sunt pierdut de când te văd numai în gând

Poate nu-ți pasă, dar tu nu ști nepăsare

Doar ai fugit crezând că sufletul e strâmb

Nu are cum căci Dumnezeu i-a dat culoare

El a vibrat atunci când tu ai apărut

Mai dă-mi un semn să mai rezist o primăvară

Să-mi ierți iubirea cu un strop de suflet blând

Ascunde-mi inima să  n-o  ajungă iarnă

De-are să-nghețe o va săruta pământ

Uitat departe nu mai știu ce să mai fiu

Pierdut e drumul strălucind către lumină

Orbită-i inima zbătându-se-n pustiu

Cărarea viselor arzând-o fără vină

Pășește umbletul adânc părând că-s viu

Lipsit de tine ce să fiu ascuns în beznă

Poate o bufniță zburată-ntr-un târziu

Sau un delfin ce-noată-n oarbă aparență

Dacă mai sunt un om în toate nu mai știu

Cerșind uitării să mă scape de urgență

Iau întrebarea și o-ntreb ce să mai fiu

Surzit de urletul tăcerii n-am prudență

Se-apleacă mâinile golite la pământ

Strângând în palme imposibilă tangență

Dezintegrat mi-adun fărâmele-n cuvânt

S-aștern dorințele strivite de-o absență

În alb și negru strămutat mă plimbă vânt

Rămas cu mine nu mai am nici o valență

Ce-o să mai fiu dacă la tine nu mai sunt

Fugind culorile mă paște o carență

Umbrindu-mi zilele de soare norii plâng

De-atâta ploaie se instituie demență

Neîncetat picuri de dor mă sapă-n gând

O să mai fiu doar în lumina ta prezență

Printre  livezi foșnește pasul desfrunzit

Tiptil coboară doamna toamnă spre câmpie

Cu rochii lungi de vânt și galben ruginit

Lasă în urmă trena lungă, poezie

Umbrela-și poartă dintr-un nor despăturit

Udă ponoarele storcând din pălărie

Bogată pune în cămară rod muncit

Zâmbește dulce în toți strugurii din vie

La firul ierbii zarvă mare a stârnit

Gâzele caută să-și facă galerie

O buburuză sub o coajă a fugit

Bătrânul pom casă de iarnă o să-i fie

Copacii tremură din mâini spre infinit

Rugă spre aripa în grea călătorie

Nostalgic gândul arcuiește zgribulit

Poate se-ntorc să le mai cânte melodie

Privește blând doamna spectacolul grăbit

Purtând în palme raze moi în agonie

Cu lacrimi reci pe dimineți s-a iscălit

Și-acum așteaptă sora ei în albă ie

Umbre vii ale codrilor senini

Trilul florilor răsunătoare din priviri

Pământul ce mustește a viața 

Curge lin și îmbietor 

Liniștea ce o parcurg 

Printre verdele senin 

Un bondar ce caută 

Nectarul și parfumul vieții sale,

În el se întrezărește 

Frumusețea și liniștea naturii.

Ne vom revedea într-o altă viață
Schimbați,sau rămași așa,la fel,
Vom fi slabi sau bătrâni la față,
Chiar și mersul nu ne va fi altfel.

Vom trece încet traversând strada
Și ne vom privi nițel din depărtări
Poate că nu ne-o aminti perioada,
Pe când trăiam grămezile de stări

Nici că vrând să întoarcem timpul,
De putem schimba,n-om face nimic
Fiindcă deloc n-ar schimba faptul,
Ce nu-l uitam cândva măcar un pic.

Poate,ne-om apropia unul de altul
Încercând să vorbim câtuși de puțin,
Dar distanța între noi distruge totul
Și rămâi pe vecii decât doar străin.

În calea mea de vieți trăite,

Și-a celor ce așteaptă, umbrite,

În pasul tainic al nemuririi,

Fui o clipă a amintirii.

Din suflete iubite-n veacuri,

Și cele încă-n ascunși muguri,

Răsa-i-n mine, O!, retrăire,

Căci n-am uitat acea privire.

În anii mei, cu-acest mulaj,

Întâlnit-am chipuri de străini,

Ce-i recunoșteam ca prin miraj

Căci cândva le-am dat iubiri.

Vino dar în calea anilor ce-o calc,

Până m-oi întoarce-n ceru-nalt,

Să fim iarăși împreună,

Cum cândva, în taină, furăm.

Iar când timpul ne va rupe

Și-om trăi cum va fi dat,

Vieți la rând, schimbând și stele,

Pe-același drum vom fi purtați.

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Ai scos din adîncuri, doar prospețime…

Idei si dorințe  ,  gînduri profunde

Ca un ghiocel , timid , printre friguri

Răsărind pur , în al său anotimp

Prevestind noul , si viața , povești d’ abia începute….

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Verdele crud , pajiști intinse

Toate vestesc prea bine ‘nceputul…

Stoluri de păsări rostind în văzduh

Libertate , creație , tot e permis !

Zîmbesc cu ochii , căci ce vad la mine

Sădit  înlauntru , e tot pentru tine !

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Emoția profund mă copleșește,

Când viața prin vers mi-o povestesc,

Nu mă feresc să exprim sentimente,

Pentru ființa dragă pe care o iubesc

Cum să nu scriu mereu despre iubire,

Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,

La ce mi-ar folosi comori în lume,

Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc

Nu știu să definesc ce-i fericirea,

În astă lume mică, plină de păcat,

Dar pot să spun că-mi este bine,

Lângă femeia cu care-s cununat

Voi scrie și voi spune tot prin vers,

Despre iubire, dragoste și fericire,

Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,

Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!