SĂ-MI DAI

    Nu plâng, doar suspin -
    Căci mi-e sufletul prea plin,
    Nu plâng, doar zâmbesc -
    Fiindcă simt când te iubesc...
    
    Nu plâng, doar zbor -
    Către-un colţ albit de nor,
    Nu plâng, doar se ştie -
    Că iubirea nu-i pustie...

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

O adiere ușoară și răcoroasă, vălurea încet câmpul de orz încă necopt, care se întindea la picioarele mele desculțe ca o mare de smarald... Cerul senin, vitregit de orice petec de nori, se întrecea neverosimil de albastru cu soarele necruțător de după amiezi... 

Era liniște. Câmpul își dormea liniștit visul, iar eu... ei bine, eu visam odată cu el, dorind cu fiecare fibră din mine, cu fiecare răsuflare, ca toamna să mai întârzie nițel... Încă nu era vremea culesului, vara era în toi, cu zile fierbinți și nopți răcoroase dormite pe prispă sub cerul spuzit de stele... așa că timpul, îngăduitor, nu se grăbea...

Din când în când, mijeam ochii, privind zarea, încercând să ghicesc după semnele umbrelor, cât era ceasul... Zăboveam întradins, alene, amorțit de căldură, în nemișcare, așteptând ca adierea să se adâncească și să-mi dea energia necesară să-mi părăsesc locșorul spre a mă întoarce acasă... Nu-mi păsa de asprimea stejarului de care mă sprijineam, nici de foșnetul frunzelor sale pe care îl găseam dojenitor...

Sturzii zburau ca niște săgeți, înalt, ca mai apoi să pice secerați la umbra luminișului de care mă bucuram și eu... împărățind frățește bucățica aceea uitată de lume și timp, fiindcă în nemișcarea mea nu le mai păream un pericol. Doar vântul ne șoptea la toți câți eram atenți la vorbele lui amăgitoare:

-Unde-i graba, cumetre?

Iar sturzii răspundeau și pentru mine, slobozind țipăt ascuțit:

-E târzie vremea! E târzie vremea! Soarele apune, necinstită-i lenea!

Zâmbeam în sinea mea, ascultându-le ruga, șoptind înapoi vântului:

-Încotro-ai să zbori prea cinstite Zefir? Căci tu ești singurul care le-ai văzut pe toate câte se întâmplă pe lumea aiasta...

Dar Zefirul tace, mut rugăminților mele, nevrând să-și ridice câtuși de puțin vălul întins peste secretele sale... Doar el, dimpreună cu fratele său, Timpul, își dispută întâietatea dinaintea Lumii.

Închid iară ochii, strivind sub pleoape, dincolo de durere, această clipă, când pentru prima dată în viața mea am dat ochii cu Eternitatea... 

Dar atunci n-am știut... Nepăsător, rupeam vârful firului de iarbă care se pleca, precum un vasal, în fața mea... N-am știut că momentul acela îmi aparținuse numai mie - căci sturzii zburaseră care încotro, lăsându-mă singur, față în față cu Eternitatea. Cum aș fi putut să înțeleg, întrucât eram prea crud ca să recunosc veșnicia ascunsă într-o clipă...

Zefirul s-a oprit pe loc, necedând rugăminților mele de a-mi dezvălui secretele lumii, iar Timpul, făcându-și milă de tinerețile mele, s-a oprit și el, dăruindu-mi acea zi de vară pe care n-am înțeles-o și de care acum îmi este atâta de dor...

Am respirat adânc, umplându-mi plămânii cu mirosul pământului reavăn... Fără să știu adânceam în mine o amintire pentru mai târziu. Eu n-am căutat Eternitatea. Ea m-a găsit pe mine din întâmplare rătăcind cu picioarele desculțe marginea unui câmp de orz verde...

    Şi iată, cuvintele răzbunătoare-au crescut, 
    şi au căzut în mine, ca nişte ecouri, 
    stârnind adormite, albe maree 
    ce-acuma-mi sfâşie pieptul...
    
    Şi iată că, fără ruşine, 
    inima mea e smulsă afară, 
    să vadă lumea cu ochii miraţi 
    rănile din care se scurge lumina, 
    că sângele meu, nu mai e sânge,
    că-n venele mele, curge aur topit, 
    că-nsetate buzele mele, 
    oțet, au sorbit...

    Şi-am murit
    dorind câmpul cu florile 
    ...umbra pleoapelor mele 
    sub care adastă cerul cu stelele...
    şi toate visele mele,
    -n care, marea-mi susură valurile…

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

    Când simți că mai toate,
    În cale, îți stau împotrivă,
    Te-oprește. Și preț de o clipă,
    Te uită la soare. Și apoi, tu, socoate,
    Care ți-e rostul, care ți-e vina,
    Dar mai ales, nu-ți pierde lumina...
    
    Când vezi că mai toți,
    În noroi, se târăsc dând din coate,
    Și simți că așa nu se mai poate,
    Întărește-ți credința. Știi că tu poți,  
    Să câștigi înainte să cadă cortina,
    Dar peste toate, nu-ți pierde lumina...

Sunt  obosit , viața  nu  iartă ...

Mă  taxează ...

Încă  pot  zâmbi ,

Când  vecinul , mă  întreabă 

-Ești sănătos ,ești bine ?

Ades mă gândesc la tine ,

La singurătatea ta !...

-Sunt bine vecine ,sunt bine

Mulțumesc de întrebare !

De-ai ști cât mi-ai  încălzit inima!

Cu o simplă întrebare !

Te-ai urcat desculță-n pomul plin de soare,

Cu rochia-nflorată și ochi de peruzea,

Ești cea mai dulce și neastâmpărată floare,

Ce-a înflorit în mai, în grădina mea!

Îți pui după ureche perechi-perechi cireșe,

Și râzi cu poftă, mușcând din fructul crud,

Iar eu, pierdut în pletele-ți rebele, 

Doar muzica din pașii tăi o mai aud.

Ai gura roșie, mânjită de dulceață,

Și-mi furi o sărutare cu gust de primăvară,

Ești toată o lumină, o poftă de viață,

Ce face timpul, ca stă in loc... sa pară. 

Hai, prinde-mă de mână, să fugim prin verdeață,

Cu buzunare pline de sâmburi și de dor,

Ești cireașa mea de mai, cu rouă pe față,

Și te iubesc așa... de mor❤️

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când m-am trezit și primul meu gând era despre tine. Când dispoziția și starea mea depinde de ceea ce simți tu.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când pe zi ce trece, fiind la distanță de mii de kilometri, sufletul meu striga de dorul sufletului tău. De piele, de miros, de vorbă și de săruturi. De îmbrățișările și de zâmbetele care îmi fac ziua mai călduroasă.

Mi-am dat seama că te iubesc din ce în ce mai mult, când stăteam printre foarte multă lume și tot singură mă simțeam fără tine.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când spunând rugăciunea de seară , o făceam și pentru tine. Când seara de seara îi mulțumeam lui Dumnezeu ca îmi ești alături, chiar și în cele mai grele momente și nu ești persoana care renunță când vede pietre pe drum.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult, când distanța ne-a separat dar eu oricum încă te aștept acasă.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când numele tău îmi aprinde inima de fiecare dată iar apelul din partea ta este cel mai așteptat, la fel ca orice mesaj.

Mi-am dat seama ca te iubesc din ce în ce mai mult , când ochii mei au început să te vadă doar pe tine…

Acum plecare mea-i definitivă,

Iar tu vei fi mai liberă în toate,

Iar eu voi fi acea locomotivă.

Ce cară grijile comune-n spate.

Vagoanele sunt lungi și grele,

Cu greu se mișcă roțile pe șină,

Iar pentru toate lucrurile rele,

Doar șeful gării e mereu de vină.

Și te-am iubit cu patimă și grijă,

Ai fost regina mea ascunsă-n turn,

Te port în inimă ca pe o schijă.

Dar trenul nu îl mai întorc din drum.

Mai sunt prin gări și triste accidente,

Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,

Din când în când vagoane confidente,

În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.

Privesc în jur iar totul e arid și rece,

Într-unul din vagoane plânge mama,

Și nimeni nu salută trenul care trece,

Deși, încontinuu prin gară sun alarma.

Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,

Ca un semnal de stop ori bariera pusă,

Iar trag semnalul, și șuieră din mine,

Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.

Ți-aud și vocea dulce cum suspină,

Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,

Adio, îți spun, și te absolv de vină,

Căci voi sfârși sub roțile de tren...

A nins, dar la mine în cuget a plouat...

Și iar mă văd indecis la răscruci de drumuri.

Nu mă interesează, onest vorbind, cum ai acceptat

Ca eu să devin un simplu indaptat

La a ta lovitură de stat.

Nu ești tu ultimul tren ratat,

Nici pe departe destin blocat.

Totuși, mi-am adus aminte, accidental...

Că nu ai ezitat să zici că vei declanșa ceva infernal.

Bravo, ție, ce pot spune!

Eu merg mai departe, cu armele deoparte,

Dar cu spiritul latent aparte.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără

Blondă și suavă, zambet dulce-îmbătător

Spre condeiul plin de tină,pasi incetișor

Mă-nchin in fața tristei mele pene

Închid ochii...

Trupu-ți presărat de panze diafane.

Gand nebun! Nu căuta să mă subjugi

Lasă-mi mie pana, ție dorul de a pribegi.