NAUTICĂ

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

    N-am alergat înspre tine 
    cu sufletul rupt în coate. 
    Doar mi-am târşit picioarele, 
    încercând să amân, etern, această clipă.
    
    Mi-a fost frică să nu uit 
    umbra lăsată de tine pe perete. 
    Şi-mi era dor să aud, iar şi iar, 
    Uşa trântită la plecare. 
    
    Am închis ochii şi filmul revenirii tale 
    a început să se deruleze mult prea încet. 
    Umbra ta, de pe peretele gol, 
    gesticula strident, fără zgomot. 
    
    Dar tu eşti aici, fiindcă simt cum te zbaţi 
    în venele mele. 
    Iar eu, mi-am lăsat gândurile libere, să zboare, 
    fiindcă n-am ştiut cum să mor.

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Nu te iau că ești mic și te cheamă polonic!

... îmi răsună în minte, obsesiv, un ecou atât de îndepărtat al adolescenței mele, încât îl aud și "văd" iarăși un grup de țânci ce țopăie pe iarba grasă din apropierea blocului în care locuiam, în timp ce eu stăteam tolănit pe spate cu mâinile împreunate sub ceafă și priveam cu ochii larg deschiși pasărea minusculă de metal ce scânteia ca diamantul pe albastrul cerului și ronțăiam un fir de trifoi...

Erau vremuri atât de simple pentru copii, din moment ce chiar și o pasăre argintată, strălucind în soare, reușea să-i facă să dănțuiască și să-i cânte zborul, sus, deasupra norilor, răspunzând la chemarea ei neîncetată, iar eu mă întrebam: oare când voi fi mare, voi zbura vreodată cu un avion?

Am crescut mare și, da, am început să zbor: la început timid, dar mai apoi, cu fiecare zbor, tot mai încrezător, tot mai departe. Și, Doamne!, câte locuri frumoase și câți oameni am văzut și cunoscut! Am vizitat muzee, m-am închinat în biserici și catedrale, m-am urcat în cele mai înalte turnuri și clădiri, căutând mereu ceva, nici eu nu știu ce, doar hrănindu-mi sufletul însetat de aventură, dându-i copilului din mine ceea ce i-am promis cândva.

Fiindcă țin minte că atunci am închis ochii și m-am văzut peste ani la Roma, la Vatican, la Colosseum și Forumul Roman, la Milano la Cina Cea de Taină, la Veneția, la Florența în umbra lui David, la Napoli mâncând pizza și bând limoncello, la Viena, căutând urmele imperiului austro-ungar, la Paris, la Louvre și Versailles, în Spania însorită, la Barcelona, unde am urcat în cel mai înalt turn al Sagradei, la Toledo, Sevilla sau Valencia, la Atena sau Corfu, la Cadiz unde am făcut pentru prima dată baie în Atlantic, sau ascultând muzica fado în cel mai vechi bar din Lisabona.

Acest dor de ducă l-am ținut în fiecare an, așteptând cu stoicism momentul plecării într-o nouă aventură, din care am strâns cu migală noi amintiri pentru mai târziu, fotografiind și filmând tot ceea ce vedeam, păstrând cu sfințenie memoria locurilor și a oamenilor întâlniți, fiindcă numai acestea mi-au îmbogățit și înălțat spiritul, dându-mi forță până la următoarea călătorie...

Și mai cred, că pasiunea pentru călătorii, mi-a fost insuflată de un vecin, care pe-atunci trăia singur, nu era căsătorit și n-avea copii, dar obișnuia să ne povestească despre toate locurile pe care le văzuse, întrucât meseria lui în acele vremuri era să călătorească și să învețe cât mai multe din zona tehnicului, realizând astfel un fel de transfer de know-how.

Nu mai știu numele lui, dar îmi aduc aminte de colecția lui impresionantă de vederi, fiindcă avea un obicei, să cumpere câte o carte poștală din fiecare oraș vizitat, hărți, albume despre cultură și arhitectură, fiind pasionat de artă, setea lui fiind una diferită de cea a oamenilor obișnuiți: să vadă și să cunoască cât mai multe țări, oameni și locuri...

Și odată, am remarcat, într-unul din albumele lui, două vederi care aveau duplicate, iar el, amuzat de spiritul meu de observație, mi le-a dăruit împreună cu o condiție:

-Când ai să fii om mare, să umbli ca și mine și să afli că toate pe câte vi le-am povestit nu-s minciuni, ci chiar le-am trăit și văzut...

Am prețuit și păstrat toată viața acele două vederi nescrise, le am și acum. Și chiar am fost în acele locuri și le-am văzut, trăind ca și el, cu aceeași sete neostoită, având același dor de ducă, cu fiecare aventură, adunând la rândul meu un munte de cărți poștale, respectând clauza lui de salvgardare.

Și poate că, de fapt, clauza lui nu era altceva decât un legământ făcut cu mine însumi: să nu încetez niciodată să visez, și  să completez de fiecare dată ecoul adolescenței mele:

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Tu, când ai să crești om mare, am să zbor cu tine-n zare! Printre nori și peste mări, peste munți din alte țări!

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

Ia-mă-n brațe, scumpul meu!
Fă-mă să uit de ce-i greu.
Și sărută-mă ușor,
Și-n brațele cui să mor?

Și iubește-mă o noapte.
Două, trei sau cât se poate.
Uită-te în ochii mei,
Alinta-m-ai cu temei.

Nu am martori la iubire,
Doar bătrânele ruine
Și pădurea liniștită
Simt că mor, îmi ești ispită.

Să nu uiți de tot ce-a fost.
Te iubesc și-n continuare,
Inima mă doare tare.
De la vorbele făr’ rost.

Ține-mi brațele slăbite.
Simt că pic acum pe jos.
O să mor în dor duios,
Dacă nu te am pe tine!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Nous nous connaissons de vue

combien de moments fugaces

jamais sur leur chemin

ils ne se sont pas arrêtés

marche sûre et rapide

Nous nous connaissons de vue

seulement les yeux en silence

ils l'ont dit tellement de fois

tout ce qu'ils voulaient

quand ils ont rencontré leur lumière…

Même pas par accident

Je n'ai pas dit un mot

Au cours de tant de réunions,

ce jeu de regard

cela nous a amusés tous les deux.

Nous nous connaissons de vue

mais c'est toujours un plaisir

le souvenir à garder

et revoir

les yeux que tu connais depuis toujours

rendez-vous le matin

et quand il neige et quand il pleut

dans la voiture 179.

Nous nous connaissons de vue...

Et ainsi!

Nous nous connaissons de vue

combien de moments fugaces

nous ne nous sommes jamais arrêtés sur leur chemin

marche sûre et rapide

Nous nous connaissons de vue

seulement les yeux en silence

ils l'ont dit tellement de fois

tout ce qu'ils voulaient

quand ils ont rencontré leur lumière…

Même pas par hasard

Je n'ai pas dit un mot

Au cours de tant de réunions,

ce jeu de regard

cela nous a amusés tous les deux.

Nous nous connaissons de vue

mais c'est toujours un plaisir

le souvenir à garder

et revoir

les yeux que tu connais depuis toujours

rendez-vous le matin

et quand il neige et quand il pleut

dans la voiture 179.

Nous nous connaissons de vue...

Et ainsi!

Mai scrie-mi despre iubire,

dar nu din cărți, nu din povești,

scrie-mi cum dorul prinde fire

în pieptul celor ce iubesc.

Scrie-mi de nopți fără odihnă,

de ochi ce strigă fără glas,

de mâini ce tremură-n lumină

căutând brațul rămas.

Scrie-mi cum arde și cum plouă,

cum mușcă timpul dintre doi,

cum uneori iubirea-i rouă

și alteori e scrum și ploi.

Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,

căci rănile se-nchid în vers,

iar dacă-n lume pier iubirile,

rămâne sufletul... și-un vers.

Fin ca si nisipul printre degete

Ai dispărut în clepsidra timpului 

Îmi cânt piesa la pianul fără clapete 

Un ultim adio piere în bătaia ritmului.

Rămâi în muzeul meu de artă

Cel mai controversat și neînțeles

Unde stoicii de marmură și de piatră 

Îmi conduc viața către un singur sens.

Iubirea mea s-o daruiesc naturii

Tablou al zeilor ce prevestesc lumea

Căci doar ei și cei aliați cu purii

Dăinuiesc etern în inimile cuiva.

Ea, înger dulce de fetiță,

Cu sufletul alb și curat,

El, demon îmbrăcat în negru,

Cu sufletul întunecat...

Ea l-a privit cu bunătate,

Iar el, de parcă a cedat...

Întunericul lui dinainte,

De parcă s-a evaporat...

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte,

Ea mereu făcându-i punte,

Luminând calea prin șoapte.

Iar când furtuna năvălise,

Ea strâns de mână îl ținea,

El o trase-n întuneric

Și acolo singură o lăsa...

Ea calea cu greu a găsit-o,

Și înger negru deveni,

Inima din piept îi era ruptă,

De-atunci ea nu putea iubi...

Aripile nu mai zburau,

Iar ea lupta să facă soare,

Nu arăta la nimeni în jur

Că zilele îi sunt amare.

A luptat zile și nopți,

Și astăzi încă ea mai luptă...

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima ruptă

Un :) mi-ai trimis

Probabil la-ntâmplare

Te-am întrebat ce e

Mi-ai spus că-i ghicitoare

Sperând am încercat

Să te întreb cu-o floare

Răspusul m-a-ntristat

Cealaltă  :(  doare

În cloud se-ascund memorii

Stau biți-n izolare

Fierbinte-i procesorul

Dau  iute  hibernare

Random mă poartă gandul

Se-oprește-n  ghicitoare

Tastează-mi o poveste

S-adorm la întamplare

Trimit în cloud speranță

Prin fibră-n net dispare

Se plimbă fără urmă

Răspunde o eroare

Mă virusează dorul

Restart programul n-are

Primesc un diagnostic

Lipsesc coduri binare