Umbra ta te știe
Mă vezi trecând pe străzi fără nume,
unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,
unde timpul nu mai face reverențe
în fața amintirilor.
Tu rămâi, sculptat în piatră,
cu un chip ce nu tresare,
cu un suflet ce-și strânge marginile
ca un pumn care refuză să sângereze.
Dar umbra ta te știe,
umbra ta șoptește altceva -
în fiecare vitrină mă caută,
în fiecare colț mă desenează
cu liniile unui regret
pe care nu vrei să-l recunoști.
Eu tac, dar trăiesc.
Tu vorbești, dar ești gol.
Și într-un final,
cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 3 марта
Просмотры: 103
Стихи из этой категории
Visul-Curaj
Visul - Curaj(impacarea cu sine)
Am alunecat spre mare
Si ma las dus de mister
Stiu ca doar acolo voi gasi
Linistea - sa pot muri..
Pe nisispul cald si moale
Pasii mei vorbesc timid..
Era singura ocazie sa mai fiu candva lucid
O durere apasatoare
M-a adus la orizont
Dar aici eu m-am trezit..
Totul parea diferit
Acea liniste macabra
M-a facut sa fiu invins
Un curaj in antiteza
Care s-a impregnat in vis
Te-am vazut in departare
Cum sclipeai..m-ai observat
Iti cerusem ajutorul
Dar tu nu, nu mi l-ai dat
Visul meu intunecat
Ce m-a dus spre alta "lume"
M-a facut sa tac..doar urme
E o poezie pe care am scris-o azi: tema(acceptarea)
AI PLECAT...
Ai plecat…
Ai plecat ca o boare de vânt,
Ca un șopot de gând,
Ai plecat ca și când
Nici n-ai fost pe Pământ!
Ai plecat și din gând
Și din fapt, din cuvânt…
Ai plecat și-ai lăsat
Numai doruri…
Și dureri și izvoruri
De nori și de vânt!
De ți-am greșit,
Rogu-te, mă iartă!
Nimic cu voie n-am făcut
Ca să te supăr,
Sau să te înfrunt!
De mi-ai greșit,
Te iert!
Nu am venit să judec
Și nici să schimb prea multe…
Atâta pot să-ți spun:
Din tot ce s-a-ntâmplat
Am tras învățăminte!
Dar a trecut?
Dar a trecut atâta timp
Eram în acel anotimp
Cald, dar rece pentru mine
Durerea ai lasat să mă termine
Au trecut atâtea luni
De când stau sub furtuni
De când dorul mă apasă
Și inima încă e nervoasă
M-ai lăsat prin labirint
Fără să-mi mai spui alint
Nu ai spus nici rămas bun
Ai plecat ca un nebun
Ai lăsat în urmă fum
Și în el,pe mine,scrum
Tot blocată sunt de atunci
Căci gloanțele au fost adânci
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Înghețat.
Trec anotimpuri
Dar durerea tot nu trece,
Îmbibat cu ale iubiri reziduri
Sufletul e precum iarna de rece,
A înghețat iubirea,
O conservă-n timp,
Și-a înghețat privirea,
În al său ultim anotimp
Și-a înghețat sufletul,
Așteaptă ca tu să-l dezgheți,
Îți va căuta zâmbetul,
Și-n următoarele vieți.......
Doare
Doare;
Doare atât de tare ,
Ca o sabie înfrântă-n piept
Înjunghiat pe-atât de nedrept.
Doare;
Doare ,că nici grai nu am ,
Nici putere, niciun gram,
Mi-am pierdut și-a mea valoare.
Doare;
Doare, că nici data viitoare
Nu se va schimba nimic ,
În gândul tău, eu fiind un trecător pitic.
Doare;
Doare și speranța mă ucide
Căci pe răni îmi toarnă acide
Nu pot suporta a ta plecare.
Deci nu m-auzi că mă doare ?!
Sau nu mai am grai eu oare?
Sau în capul tău sunt un ecou
De plan doi dar totuși erou….
Nu o să mă opresc , căci doare !
Doare ! Doare! Doare! Doare!
Doare insuportabil de tare
Nu mai rezist această stare.
Și strig mai tare : Doare !
Tu poate din mirare
Mă vei simți , mă vei auzi
La mine poate te vei gândi.
Cad în genunchi, mă doare ,
E prea târziu , cu totul am slăbit.
Iar când vei primi a mea scrisoare
Să știi că te-am iubit.
Visul-Curaj
Visul - Curaj(impacarea cu sine)
Am alunecat spre mare
Si ma las dus de mister
Stiu ca doar acolo voi gasi
Linistea - sa pot muri..
Pe nisispul cald si moale
Pasii mei vorbesc timid..
Era singura ocazie sa mai fiu candva lucid
O durere apasatoare
M-a adus la orizont
Dar aici eu m-am trezit..
Totul parea diferit
Acea liniste macabra
M-a facut sa fiu invins
Un curaj in antiteza
Care s-a impregnat in vis
Te-am vazut in departare
Cum sclipeai..m-ai observat
Iti cerusem ajutorul
Dar tu nu, nu mi l-ai dat
Visul meu intunecat
Ce m-a dus spre alta "lume"
M-a facut sa tac..doar urme
E o poezie pe care am scris-o azi: tema(acceptarea)
AI PLECAT...
Ai plecat…
Ai plecat ca o boare de vânt,
Ca un șopot de gând,
Ai plecat ca și când
Nici n-ai fost pe Pământ!
Ai plecat și din gând
Și din fapt, din cuvânt…
Ai plecat și-ai lăsat
Numai doruri…
Și dureri și izvoruri
De nori și de vânt!
De ți-am greșit,
Rogu-te, mă iartă!
Nimic cu voie n-am făcut
Ca să te supăr,
Sau să te înfrunt!
De mi-ai greșit,
Te iert!
Nu am venit să judec
Și nici să schimb prea multe…
Atâta pot să-ți spun:
Din tot ce s-a-ntâmplat
Am tras învățăminte!
Dar a trecut?
Dar a trecut atâta timp
Eram în acel anotimp
Cald, dar rece pentru mine
Durerea ai lasat să mă termine
Au trecut atâtea luni
De când stau sub furtuni
De când dorul mă apasă
Și inima încă e nervoasă
M-ai lăsat prin labirint
Fără să-mi mai spui alint
Nu ai spus nici rămas bun
Ai plecat ca un nebun
Ai lăsat în urmă fum
Și în el,pe mine,scrum
Tot blocată sunt de atunci
Căci gloanțele au fost adânci
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Înghețat.
Trec anotimpuri
Dar durerea tot nu trece,
Îmbibat cu ale iubiri reziduri
Sufletul e precum iarna de rece,
A înghețat iubirea,
O conservă-n timp,
Și-a înghețat privirea,
În al său ultim anotimp
Și-a înghețat sufletul,
Așteaptă ca tu să-l dezgheți,
Îți va căuta zâmbetul,
Și-n următoarele vieți.......
Doare
Doare;
Doare atât de tare ,
Ca o sabie înfrântă-n piept
Înjunghiat pe-atât de nedrept.
Doare;
Doare ,că nici grai nu am ,
Nici putere, niciun gram,
Mi-am pierdut și-a mea valoare.
Doare;
Doare, că nici data viitoare
Nu se va schimba nimic ,
În gândul tău, eu fiind un trecător pitic.
Doare;
Doare și speranța mă ucide
Căci pe răni îmi toarnă acide
Nu pot suporta a ta plecare.
Deci nu m-auzi că mă doare ?!
Sau nu mai am grai eu oare?
Sau în capul tău sunt un ecou
De plan doi dar totuși erou….
Nu o să mă opresc , căci doare !
Doare ! Doare! Doare! Doare!
Doare insuportabil de tare
Nu mai rezist această stare.
Și strig mai tare : Doare !
Tu poate din mirare
Mă vei simți , mă vei auzi
La mine poate te vei gândi.
Cad în genunchi, mă doare ,
E prea târziu , cu totul am slăbit.
Iar când vei primi a mea scrisoare
Să știi că te-am iubit.
Другие стихотворения автора
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Cosmos
Oh, magnific păr bălai
Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar
Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea
Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har
Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți
Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine
Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși
Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor
Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă
fără semnificație din viața ta
Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie
În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
În veacul asfințitului
Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit
Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele
Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Cosmos
Oh, magnific păr bălai
Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar
Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea
Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har
Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți
Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine
Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși
Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor
Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă
fără semnificație din viața ta
Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie
În abisul tăcerii
Mă uit în gol, acolo unde tu
Erai un far, un cer, un început.
Acum doar umbre-mi râd în ochi, și nu
Mai știu să cred că drumul e știut.
Pentru ce scriu? Cuvintele sunt grele,
Nu-ți ajung ție, doar mă pierd pe mine.
E tot mai frig în casa asta a vieții mele,
De parcă soarta-mi râde, clandestine.
Aș vrea să tac. Dar gândul meu mă-nfruntă,
Mă-ntreabă unde ești, de ce-ai plecat.
Și-n pieptul meu e o durere sfântă,
O rană ce din mine-a înflorat.
De-ai ști că fiecare zi e-o luptă,
Că pasul meu pe margine-i străin,
Că fără tine viața nu mai suflă,
Și tot ce scriu e-un țipăt clandestin.
Dar tu ești dus, și eu mă pierd în mine.
Rămâne doar tăcerea să mă țină.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
În veacul asfințitului
Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit
Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele
Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici