Click-ul amorului

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

În 2020 te-am cunoscut 

Și știu că într-o iarnă te-am plăcut 

Ți-am dat în dar un tablou mic

Să știi că ești un mic pitic...

Dar oricum tot mi-e dor de tine

Respectul meu îți aparține 

Și nu te-ai mai gândit...

Să-mi ceri iar un edit?

Acum te-ai dus devreme 

O să-ți tot scriu poeme 

Și știu că nu le poți vedea 

Dar totuși eu le voi crea ...

Aveai ochii blând căprui, chiar negri 

Vedeai prin ei multe structuri 

Și acea îmbrățișare caldă 

Îmi făcea inima să ardă...

Atâtea amintiri s-au dus 

Și-acum tu ești acolo sus 

Mulți dintre noi ne-am întrebat 

De ce așa s-a încheiat?

În ochii nopții,

am privit cu jale.

Luna argintie,și palidă,

am sărutat-o cu vise neîmplinite, 

Fluturii albaștri,

Ultima dată i-am citit din carte.

Am citit "Luceafărul" de Eminescu,

ultima melodie la pian,

"The manipulator"

am ascultat.

Îmi iau rămas bun de la toți!

Și plec în altă lume,

Fiți sănătoși! Și nu mă căutați,

nu mai vin la voi,

De mine puteți să uitați.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 20.10.2024

Eu te-am asteptat și n-ai venit

Ai dat uitării tot ce-ai promis

Speranțe mi-au murit în asfințit 

Si dorul l-am purtat... la infinit!.

Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut

Răsăritul mă prindea cu tine-n gând 

O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit

Dar nu!...erau iluzii... la infinit! 

Eu te-am scris pe veci în suflet

De dorul meu grav te-ai lipit

Tăcerea ta mi-a rămas un urlet

Ce răsună în mine... la infinit!

Eu te-am iubit și n-ai putut 

Să înțelegi ceea ce simt

Sau poate îți era teamă?

De-o dragoste... la infinit.

De când nu ne-am mai scris mesaje 

Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,

De când tu ai plecat, se pare,

Că duc cu mine însămi un duel.

Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,

Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.

Și simt cum ceva in mine moare

Și-ncet mă descompune fir cu fir.

Eu ti-aş mai scrie o poezie,

Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,

Că simt amarul vietii fără tine....

Tu simţi orice, numai pe mine nu.

Am încercat să nu te caut, n-am putut.

Am încercat să nu mă amăgesc,

Și jur că atât de mult am vrut,

Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....

Nu trece-o zi fără un strop de poezie

Mă vărs cu totul pe-o coală de hârtie,

Albă... impregnată cu melancolie,

În versuri, toate cu gândul la tine...

Și îmi scriu visul despărțirii în poeme

Privirii tale îi dau culoare de apus

Pierdută in tăcere, tristețea mea se teme

De umbra fericirii... ce visul mi-a adus.

Și mă agăț de dor și de soartă 

De timpul care trece, de cruntele tăceri

Oricât am încercat... odată și înc-odată

N-am reușit să schimb nimic mai multe, decât ieri.

Din funiile dorului îmi țes așteptarea

Dorințele pe toate mi le frâng 

Îți simt privirea cum mă cheamă 

Și mă cuprinde-o teamă.... in mine se stârnește vânt.

Mi-e frig de tine și-n astă noapte

Mi-e dor de glasul tău stingher 

Dar... lumea merge mai departe,

Iar tu... tu nu mai ești nicăieri...

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Se cântă iubirea pe scene de fum,

Dar gândul apasă alt nume acum.

În patul minciunii se doarme străin,

Și tot cel ce plânge ascunde venin.

Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,

Dar spatele-n umbră a fost sărutat.

Se jură că rana n-ar face-o nicicând,

Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.

Iubirea se vinde pe note de aur,

Dar sufletul strigă, flămând și amar.

Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,

Uitând că iubirea nu e un târg murdar.

Și dansul e jale ce râde-n tăcere,

Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.

Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere

Adevărul ce arde în suflet stingher.

Pictăm amintiri pe pânze albastre,

Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.

Dar lumea privește doar umbrele noastre,

Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.

Bem vinul păcatului, visuri se sting,

Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.

Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,

Ne vindem ființa pe drumuri străini.

Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?

Când uiți cine ești, pe cine urmezi?

Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,

Și singur în noapte te frângi între unde?

Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,

Un adevăr ce nu moare-n uitare.

Hristos e lumina, iubirea, o taină—

În El se sfârșește orice rătăcire amară.