Sătulă să fiu doar eu

Curge râul volburos și tare
Nu poți al străbate
Ori,cât de tare
Ai încerca cu ardoare!

Marea se tot rupe
Valurile sunt tulbure
Sunt aruncate în amonte
Orice speranțe de salvare

Barca a rămas
Fără căpitan de vas
Marinari se tot ceartă
Ca să afle cine merge la catargă

În oceanul înspumat
Valurile s-au înălțat
Toți marinari s-au înecat
Pentru că nu au cooperat,ce păcat!

Ruinele s-au scufundat
Au ajuns la fund de mare
Ca un coșciug înecat
De ape până la brâu inundate

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

Ti-am fost fidel, o , viata nemarginita,
Am incercat sa te inteleg citusi de putin…
Pe calea ta, in vazul meu inflorita,
Inchideam ochii la barbarele maracini.
Am pasit mereu doar cu capul sus,
Asa cum am invatat inca de la parinti.
Vedeam un rasarit in fiece apus,
O adiere in vifore fierbinti…
Din rusinoasa naruire,
Inaltat-am sufletu-n putere,
Cu zimbet, spre a ta uimire,
Scuturam praful de durere…
Vedeam un tel, o scuza spre realizare..
Pas cu pas infloream al tau urcus
Chiar si cind ma lasa in uitare
Fantastica speranta ca voi ajunge acus…
M-ai inecat in oceanul de indoiala,
Cu discretie am cautat un mal,
In luntrea desperatiei pina astazi goala
Am spintecat nu doar un val..
Si azi,nu ultima ta incercare
In cioburi mii am sa zdrobesc…
Primeste aceasta ca o razbunare
Pentru credinta oarba ca n-am sa reusesc!...

Mamă! Întoarce-mă în copilărie

sa mai copilăresc un pic

Să-mi mai port acea pălărie

din paie făcută de bunic.

Să mai simt încă odată

aerul cald, când visam, 

nu ma-m simțit niciodată

așa cum copilă eram.

Mamă! Mai zi-mi din nou

că mă iubești doar pe mine

Atunci când eram ca un ou

credeam că adolescența nu mai vine.

Mai lasă-mă să mă mai joc

Pe puntea de lângă vecinii, 

Care mereu cu norok, 

făceau cruciuliță pâinii.

Te iubesc întîi pe tine,

Te accept in inima mea,

Dumnezeule pe tine,

Căci mi-a areti care-i calea.

Ce nu pot ca să fac eu,

Face bunul Dumnezeu,

El lucrează pentru mine,

Și mă îndrumă tot mereu,

Apelez întotdeauna,

Doar la bunul Dumnezeu.

Pe el eu mă pot baza,

Știu că le face pe toate 

Ce îi cer...eu pot avea:

Dar și har, multă putere...

El toate le poate da.,..

Mulțumescuti doamne ție,

Că-mi veghezi mie viața.

Și ceasul bate... dar sper să nu vină

Ziua în care o vei strânge de mână,

Ziua-n care alt nume vei rosti,

Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.

Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut

Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?

Cum poți să-i promiți un viitor străin,

Când eu încă plâng sub al serii suspin?

Nunta voastră e-un blestem pe pământ,

E cântec amar, e lacrima-n vânt.

Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,

Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.

Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,

Dar în sufletul tău eu voi răsări.

Îți voi fi glasul ce tace-n altar,

Amintirea ce mușcă și doare amar.

Cum să uiți? Cum să lași înapoi

Ani de iubire ce au fost doar noi?

Când te va privi, vei înțelege târziu:

Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.

De ce să-ți faci casă, copii și noroc,

Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?

Când prima iubire rămâne altarul,

Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?

Te rog, oprește-te, gândește la noi,

La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,

La tot ce-am trăit, la focul nestins,

Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.

Căci nunta ta nu-i decât un regret,

Un legământ fals, un vis incomplet.

Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,

Prima iubire nu se va risipi.

Și așteptarea tare îmi chinuie inima

Și dorul tare mi-o sfâșie

Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima

Când înec toată agonia sub esența toxică  a răbdării

Și oare va mai veni odată sau măcar 

o dată? 

Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?

E sub caldura altor brațe știu asta sigur

Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...

Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit? 

Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului

De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea  de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința

Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?

Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,

Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,

Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –

Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.

Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,

Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,

Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,

Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,

Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.

Acum mă întrebi de ce scriu –

Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,

Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,

Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,

Deși nu te mai simt.

Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,

Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”

Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.

Și poate că tu ești acea liniște –

Acea liniște care mă face să înțeleg

Că am existat doar pentru a fi o amintire

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere