STATUL LA POARTĂ

Sufletul meu rafinat,

Cu o inima de aur mat,

Iubirea ta ma încălzește,

Iar frumusețea ta mă răcește.

Iubit-o sa sti ca te iubesc,

Chiar dacă nu o sa te doresc,

Eu te voi iubi visând,

Dar în realitate zburând.

Te iubesc prin minciuni,

Dar adevărat prin bani,

Plângând după tine,

Fiind total în suspine.

Ca vacanța școlară 

Ca o noapte de vară 

Copilăria trece

Și nimeni n-o întrece

Ca o seară-n pustiu

Ca un vis străveziu 

Ea pleacă și te lasă tăcută 

Cu inima frântă 

Și oricât ai încerca s-o oprești 

Ea dispare încet, încet 

Cu-n zâmbet trebuie s-o părăsești 

Și mereu în suflet s-o păstrezi 

Din cer ploaia va sa vina,

Peste noi cu a noastra lumina,

Se va topi si vom pleca,

Tu unde erai iar eu unde eram.

Si de acolo nu ne vom mai intoarce, 

La iubirea pe care ne-o doream.

I. Tu mă accepți 

Multe între noi rămân

Eu merg înspre tine

Mai sus de pământ

II. Până la stele am ajuns 

Acum ce putem face?

Poate să fie între noi spus

Un tratat de pace

III. O iubire țipă 

De când te-am zărit 

Și din clipa 

In care te-am atins 

IV. Un sentiment ciudat 

Sumbru și amestecat

Poate pari mirat 

Dar eu te-am înconjurat 

V. De iubire te-am cuprins 

Și de aici nu mai scapi 

În brațele mele nedesprins 

Tu de asta nu străbați 

VI. Ca o stea ai apărut

De unde anume 

Din lumea de demult

Cu un șir de volume 

VII. Multe minuni ai adus 

Și bogății sufletești

Ceea ce e puțin spus

Căci nu le mai sfârșești

VIII. Apar și apar 

Nu se mai sfârșesc

Acum nu mai doare iar

Când mă gândesc

IX. Eu te am pe tine

O comoară de neschimbat

Tu mă ai pe mine

Un suflet întruchipat

X. Încă nu ne cunoaștem

Dar deja ceva simt

Putem recunoaște

Că nu am ce sa mint 

XI. Se aude in depărtare

Un viitor aproape

Cu multă mirare

Și închise pleoape

XII. Pe un covor de fericire 

Și multă iubire 

Vom sta ambii fara nemurire 

Cu mare gingășie

XIII. Nu, gândul meu 

Nu se termina aici

Să știi că mereu

Te voi ține să nu pici

XIV. În prada trădării

Voi fi aici lângă tine 

În cazul durerii

Să te pot susține

XV. În brațe te voi păstra

Suflet și tablou îmi vei sta

Căci știu că o să poți imita

Sentimentele care le pot avea

XVI.De tine nu o sa mă plictisesc

Din contră, o sa mă veselesc 

Lângă tine o să zâmbesc

Și o să te iubesc

XVII. Până la sfârșitul vieții

Ne vom ține de mână

Cu fericire copii 

O să-i iubim in fiecare săptămână

XVIII. O familie fericită vom avea 

Și viitorul luminat ni se va arăta 

Mereu ni se va părea

Că nu ne-om mai vedea 

XIX. Dar zi de zi 

Noapte de noapte

Pupici și îmbrățișări mii

Vom avea parte 

XX. Aș putea scrie 

Mult și bine din gândit

Dar ce se știe

Este că te iubesc la infinit 

Autor: Anonima S

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

arhetipul mielului - să ne hrănim

cu un

neinițiat!

cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri

de lume!

- ah! injustiție, boală

a sudului -

straniu blestem!

(copil al odihnei barbare)

galben dezrădăcinat. -

*

nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență

*

zbor -

veghe a bolilor, noapte

de noapte.

poate-mi pun o pană,

două,

din pasărea speranței!

va veni vremea

când prietena mea, piatra,

va cânta poema adevărului.

voi fi eu acolo?

*

(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din

afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)

*

ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre