Usturoi

Nu știu să încep anune..

Să-ți zic tot ce am a spune..

Să-ti zic cat de tare doare,

Dragostea la departare..

Să-ti zic ca am mai crescut,

Sa-ti zic ca tu imi esti scut

Ca esti raza mea de soare..

pe timp de furtuni amare..

Gandul ca te voi vedea…

Imi face sa-mi fie viața..

Mai “usoara”,dar nu prea ..

Cu cat mai mult eu ma gândesc..

Cum sa fac sa te privesc..

Cu atat ma amagesc..

Ca nu pot sa te gasesc..

As vrea de poti sa vezi..

Ca zi si noapte ma gandesc..

La tine ,la fericire..

As vrea un semn ceva

Sa-mi spui “sunt aici “FETIȚA MEA”!

Era odată

sau de doua ori mai mult,

ca intr-o poveste

proaspat scoasă din coma,

o vorba singura,

de creier văduva.

eu zic creier-poate e altceva

mai romantic...

Ma simt prost,

Habar n am dacă are vreun rost,

În acest fel eu n am mai fost,

Am nevoie de un adăpost.

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoaptele-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că nu te voi lăsa să te îneci în tot acest chin.

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

în odaia mea păianjenii sunt mulți

fără tine, din tine, spre tine

alergam împreună desculți

și cuvânt îmi era pe retine

din foaia scrisă

și vinul îmi stătea pe o zisă

umbre ne păzeau mreaja

să nu alunece-n lumină

când stelele își desfăceau coaja

și taina un miez să devină

locuiam la etajuri

și apă era la parter

în mansarda cu pajuri

din jos ne prăvăleam în eter

caii

aveau drumuri anume

copiii din noi erau craii

la bătrânețe pe lume

și ne mai ni se zicea pe poreclă

A Domnului sfeclă

Si ma clatin, si ma catin

Prin ploaia noptii reci.

Ma gandesc la ochii tai,

Sperand ca o sa-mi treci.

Cand ma uit in sus la luna,

Cerul negru mi se arata.

Fata mi e tare uda,

Iar departe vad o pata.

Ti-as picta cu pensula 

Ochii cafenii ce-i ai,

Cu care m-ai fascinat 

Acum multi ani.

Cand te uiti la mine,

Un junghi simt in al meu piept,

Stiind ca in spatele ochilor calzi

Se ascunde un secret.

Dar ce sa faci cand esti confuz?

Uneori simt bucurie,

Alteori mai rau ma incurci.

Mi-e dor de tine, dar nu ca-n copilarie.

Fiecare poză în care regăsesc o fărâmă din tine

Și portretele tale ce mă înfățișează pe mine 

Mă duc cu gândul la flori.

Flori ce poarta rochii ca ale tale,

Flori cu miresme dulci, îmbietoare,

Flori cu parfumuri ce se aseamănă puțin 

Cu aroma din al tău cămin..

Iar în a ta casa, vai, ce mirare, 

Iși fac veacul cesti ca ale mele 

Care păstrează cu sfială urmele

degetelor mele.

Și tablouri care privite cruciș

Ascund în îndepărtatul luminiș

o strălucire a chipului meu

ce o vad pe a ta față mereu..

De unde știe neaua ca-i vremea 

Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple

Și c-o să fie iarnă ?

De ce norul pânge în ploaie ?

De ce floarea trece în fruct ?

De ce umbra în noapte piere ?

De ce acești ochi zânbesc tristi ?

De ce iubitul meu ,pe al vieții drum

Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .

Ce cătușe ne mai despart , 

Și cât sunt de grele ?

Și țintesc cu ochii mari

Spre-o iubire arzătoare

Ce mă urcă, mă coboară

Mă aruncă, mă doboară

Tot mă-nalță pan’ la Soare

Mă înalță, dar mă arde

Și rămân cu cicatricea

Nopților aproape albe

N-am dat drumul chiar ș-atunci

Când am zis că nu mai pot,

Când m-am ars pe dinăuntru,

M-ai adus la scrum pe loc

Fi-mi-ai poezie tu,

Doar așa te pot citi

Doar atunci voi înțelege

De ce nu vei mai veni

Poate că-i mai bine așa,

Nu e loc în lumea ta

Nu e loc și pentru mine

Este loc doar pentru tine

Și din scrumul ce-ai lăsat

Eu așa m-am renăscut

Fi-mi-ai Phoenix, să-mi arăți

Că există început

Nici acum nu-mi este frică

Să te las să mă distrugi

E-o distrugere ce-mi place

O tot caut de atunci

Dar rămân în continuare

Singură și-ncerc să sper

Că-ntr-o lume viitoare

Nu distrugi tot ce-i al meu.

Că am dormit sau nu

nici nu mai contează,

că oricum mintea mea

și adormită și trează 

te visează.

Cum dormi, cum ești trează,

când se înnoptează,

cum răstorni noaptea

care te îmbrățișează 

când luna îți dansează.

De ce să dorm, când pot

să te privesc mai bine?

Când cerul noaptea își pune stelele

pe tine…

și te îmbrățișează pentru mine.

N-a fost intenția mea să-ți scriu,

a fost vina unui cireș galben

din mintea mea.

Se scutura neliniștit 

și mă tot întreba

de ce tac,

dacă mi-e dor de tine,

noaptea  mea.

Așa că acum îți scriu

pentru că am ascultat

un cireș galben încăpățânat

care mă tot asigura

că nu te stresez prea mult

Dacă îți scriu și azi ceva.

Și eu nu ascult niciodată 

nici de copaci, nici de oameni,

dar vreau să știi 

că te iubesc așa tare

Încât am început să ascult

de cireși galbeni.

Mă tem de multe să știi,

mă tem chiar și de mine,

de nu știu ce mă oprește

să-ți spun tot ce simt pentru tine.

Poate crezi că-mi place să-ți scriu

mai mult decât să-ți vorbesc direct,

dar adevărul este că ești atât de importantă pentru mine,

că nu vreau să greșesc.

Cuvintele-mi stau pe vârful inimii,

Vor să fie rostite în realitate, dar nu știu ce stângăcie, ce nenoroc,

îmi pune în glas tăcere

și cuvintele mi le așează la loc.

Mă tem și să rămânem doar printre cuvinte nespuse,

Și mă tem cel mai și cel mai tare,

că poate niciodată nu o să știu cum se simt…

îmbrățișările tale.

Știi… primul pas e de vină,

vreau să fac o petiție să se înceapă cu pasul doi,

cand știm deja sa mergem

amândoi.

Nu vreau sa ne mai pierdem în suferințe inutile,

și în priviri furate pe ascuns,

noi ne temem să rostim cuvinte,

dar cred că de fapt și să stăm în tăcere, eu lângă tine, tu lângă mine…

ar fi de ajuns.