(ne)liniștea

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

cristi  își face cruci cu ambele mîini

pentru femeia cu o singură mînă

și eu măsor apa de la tine cu buze mici

strîmte, în care încape o buză dintr-un sărut

cristi o iubea pe femeia cu o singură mînă

iubea și proteza ei, mergea drumul atît de duios printre munți

ca un cîntec de împăcare și împotcovire

și dumnezeu lăsa de la el și nu lua

cînd cristi  a văzut limpede că a luat și

a luat singura mînă pe care o mai avea

și a lăsat în loc acel gol pe care, fără rușine îl numim

fără dumnezeu, cu alcool

cristi s-a dus sub plapuma tatălui

și de acolo a plecat cu un picior mai puțin

să șchioapete o viață întreagă

iubirea pentru mîna ei lipsă

și eu nu știu cum îmi trec povestea asta prin bluza ta

și băiatul care se ocupă de noapte a adormit

și stelele au colțuri care îmi intră în inimă

și e prima dată cînd resuscitez o piatră

să fie ăștia urmele pașilor noștri

doamne ce prăpăstii am făcut

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat-o.

Eu vreau a ta durere

S-o pun la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Crăciunul cel vechi - sărbătoare păgână

E ziua lui zeul cel neluminat !

În patria zisă, acuma: ,, română ,,

 ,, Feriți - vă de dobitoc sugrumat! ,,

Și Paștele - i dat la evrei în zi sfântă  (!)

Și altora de pe tărâmul iubit ;

Dar tot pe acolo minunea nesfântă

Îl tot amăgește pe cel necăit (!)

Iar anul cel nou :nu știmsigur când este

Doar de descifrăm într-un Vechi Testament,

Căci bestia ce fi -va, curând : o poveste

Schimbat-a din ,, vremi ,,  și porunci cu îndemn -

Veniți, batalioane române : acasă ...

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

Pe umerii tai lin curg insomnii

As vrea sa plâng, dar ma închin

Patez cu roșu aprins  obrajii tai blajini

Te înec in iubirea mea, totul ca un chin

Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin

Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape

Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.

Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte

Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie

Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.

Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,

A mortii ceremonie.

Inimile sunt torturate in agonie

Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.

A femeii viclenie?

A bărbatului vedenie?

A sfinților șiretenie?

A zeilor astenie?

A omenirii simfonie?

Ne modelam după a bărbatului fantezie

Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie

Ne aruncam între întodeauna și niciodată

Sa ajungem pe o foaie o poezie.

In fumul țigării,decedata,

In ochii lumii, degradata,

In paginile Bibliei, posedata

In mintea lor, substantivata.

“Ce s-a-întâmplat cu cârma?

Barca descrie cercuri

şi nu se vede nici un pescăruş”

sparge tiparele repetitive,

urmează

stâlpul de foc!

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

Urc o scară ce coboară în mine, 

Trepte de fum sub picioare de ceară 

În aer plutesc piane străine 

Cântând o absență de primăvară.

Luna e-o gaură neagră pe cer 

Prin care se scurg constelaţii de scrum,

Caii de ghips galopează-n mister

Pe-o mare de smoală, fără de drum.

Mă strigi dintr-o curte cu porţi de cristal 

Dar vocea e-o pasăre fără de glas 

Timpul e-un fluviu ce curge-n spirală 

lar umbra e tot ce din noi a rămas.

Mă trezesc si-i tot noapte, un negru oniric,

Oglinda-i o fereastră spre-un alt univers,

Unde tot ce-i real devine deliric, 

Si viata-i o strofă dintr-un ultim vers.

" Picătură în lac

un singur strop de vin 

și soarele se stinge"

Pișcătură de cabernet,

 tropot prin amintiri

 luna  în ceață.

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.