Cronicile din Târgu Jiu

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

Acolo învățase să citească.

Acolo învățase să se roage.

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

Mihail studiase ani întregi.

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

Cunoscuse viețile Apostolilor.

Cunoscuse istoria primilor creștini.

Cunoscuse mărturiile martirilor.

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

Nu pentru a-i urî pe oameni.

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

Candela tremura.

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

Mihail își plecă fruntea.

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

Apoi adăugă:

— Și păzește-mă de mândrie.

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

---

PARTEA I

DRUMUL

CAPITOLUL I — PLECAREA

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

Își puse Evanghelia în traistă.

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

— Unde vei merge?

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

— Și ce vei face?

— Voi vorbi despre Hristos.

Andronic îl privi lung.

— Ai grijă.

— De ce?

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

— Nu mă tem.

— Să nu spui asta.

Mihail îl privi nedumerit.

— De ce?

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

Mihail zâmbi.

— Atunci asta voi spune.

Bătrânul îl binecuvântă.

Clopotul bătu.

Porțile mănăstirii se deschiseră.

Mihail porni.

---

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

Un bătrân îl întrebă:

— Cine ești?

— Un creștin.

— Și ce cauți aici?

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

— Crezi că religia ta este adevărată?

Mihail răspunse:

— Da.

Mulțimea începu să murmure.

— Atunci dovedește!

Mihail deschise Evanghelia.

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

Astfel începu prima mare confruntare.

---

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

Învățații îl întrebau.

El răspundea.

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

Un filosof îl provocă:

— Și dacă descoperi că ai greșit?

Mihail răspunse:

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

Sala amuți.

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

— Atunci nu ești un fanatic.

Mihail zâmbi.

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

---

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

Citea.

Asculta.

Întreba.

Apoi compara.

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

Mihail privi spre cetate.

— Nu știu ce va face istoria.

— Dar tu ce vrei?

Mihail răspunse:

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

— Și cum o vei distruge?

Mihail ridică Evanghelia.

— Prin lumină.

---

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

Pe peretele din spatele lui era scris:

„Cine cunoaște adevărul?”

Mihail păși înăuntru.

Primul învățat întrebă:

— Ești sigur că ai dreptate?

— Sunt convins de credința mea.

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

— Atunci să cercetăm.

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

Dumnezeu.

Omul.

Păcatul.

Moartea.

Mântuirea.

Rugăciunea.

Viața veșnică.

Hristos.

Crucea.

Învierea.

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

Nu ridica vocea.

Nu insulta.

Nu râdea.

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

Mihail răspunse:

— Nici nu am venit pentru asta.

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

Mihail închise Evanghelia.

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

---

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

Se urcă pe o corabie.

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

Cerul se întunecă.

Valurile loviră corabia.

Un catarg se rupse.

Marinarii strigau.

Mihail îi ajută.

Un tânăr marinar căzu pe punte.

Mihail îl ridică.

— Ține-te bine!

— Vom muri!

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

Toți munciră.

În cele din urmă, furtuna trecu.

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

Căpitanul se apropie.

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

— Da.

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

Mihail privi marea.

— Nu știu.

— Și totuși crezi?

— Da.

— De ce?

Mihail răspunse:

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

---

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

Erau puțini.

Aveau o biserică mică.

Clopotul era vechi.

Icoanele erau simple.

Dar oamenii se rugau.

Preotul cetății îi spuse:

— Suntem puțini.

Mihail răspunse:

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

— Și dacă vântul o stinge?

— O aprindem din nou.

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

Îi învăță pe copii din Scriptură.

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

---

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

Se uită la toate manuscrisele sale.

Își aminti de toate dezbaterile.

De toate drumurile.

De toate victoriile.

Și atunci o întrebare îl lovi:

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

Mihail închise ochii.

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

Era propria lui mândrie.

Îngenunche.

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

Nu era făcută să lovească oameni.

Era făcută să taie mândria.

---

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

Anii trecură.

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

Nu toate cetățile îl ascultau.

Nu toți îl credeau.

Uneori era alungat.

Alteori era primit.

Uneori câștiga dezbateri.

Alteori era învins într-un argument.

Dar continua.

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

Mii de oameni umplură piața.

Mihail urcă pe trepte.

În mâna sa avea Evanghelia.

În spatele lui se ridica o cruce.

Un conducător al cetății întrebă:

— De ce ai venit?

Mihail răspunse:

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

— Și ce ai învățat după atâția ani?

Mihail privi mulțimea.

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

Apoi ridică Evanghelia.

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

Piața deveni tăcută.

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

Un vânt puternic trecu prin piață.

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

---

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

Unii descoperiră creștinismul.

Alții rămaseră în tradițiile lor.

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

Nu prin foc.

Nu prin sabie.

Ci prin întrebări.

Prin cărți.

Prin dezbateri.

Prin rugăciune.

Prin convertiri sincere.

Mihail privea toate acestea și spunea:

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

Un tânăr îl întrebă:

— Atunci cine a biruit?

Mihail privi spre cruce.

— Hristos.

---

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

Mihail îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Pașii îi erau mai lenți.

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

Bătrânul Andronic nu mai era.

Mormântul său se afla lângă biserică.

Mihail se opri înaintea lui.

— Părinte, m-am întors.

Vântul mișcă frunzele.

Mihail zâmbi.

Apoi intră în biserică.

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

Tăcu.

Clopotul începu să bată.

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

Mihail privi crucea.

În acea clipă își aminti toate drumurile.

Marea.

Furtunile.

Cetățile.

Dezbaterile.

Prietenii.

Adversarii.

Oamenii care îl ascultaseră.

Oamenii care îl respinseseră.

Și înțelese ceva.

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

Nu fusese distrugerea oamenilor.

Nu fusese cucerirea cetăților.

Fusese lumina aprinsă în suflete.

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

HRISTOS.

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

Era Cuvântul.

Scutul lui era credința.

Armura lui era rugăciunea.

Puterea lui era adevărul.

Iar legea lui era:

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

Dar crucea rămânea.

Evanghelia rămânea.

Credința creștină rămânea.

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

SFÂRȘIT

PROLOG

Umbra unui nume vechi

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

Dar unele nume au rămas.

Unul dintre acestea era Spartacus.

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

Era anul 18—.

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

Bunicul său îl privi îndelung.

— Cum îl veți numi?

Tatăl copilului tăcu.

Mama îl ținea la piept.

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

— Cristianus, spuse el.

— Cristianus?

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

Apoi se opri.

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

Tatăl îl privi.

— Spartacus?

Bătrânul încuviință.

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

Afară, vântul urla.

În biserică, candela continua să ardă.

Copilul încetă să plângă.

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

Cristianus Ferox.

---

CAPITOLUL I

Copilul din satul dintre munți

Satul se numea Valea Luminii.

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

Vara, pășunile erau verzi.

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

În centrul lui se afla biserica.

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

Cristianus crescuse privind-o.

De mic copil era diferit de ceilalți.

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

Ci pentru că întreba mereu.

— De ce?

De ce răsare soarele?

De ce oamenii se ceartă?

De ce există războaie?

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

De ce trebuie omul să ierte?

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

Bunicul ținea în mână o carte veche.

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

Bătrânul ridică privirea.

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

— Și ce a fost cu adevărat?

Bunicul închise cartea.

— A fost un om care a vrut să fie liber.

Cristianus tăcu.

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

— Cum?

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

Cristianus privi focul.

— Atunci care este adevărata libertate?

Bătrânul făcu semnul crucii.

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

---

CAPITOLUL II

Strămoșul și sabia

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

Căuta o lampă veche.

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

Era acoperit de praf.

Pe capac era sculptată o cruce.

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

Bătrânul veni încet.

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

— Unde l-ai găsit?

— Aici.

Bătrânul rămase nemișcat.

— Nu trebuia să-l vezi încă.

— De ce?

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

Nu era împodobită cu aur.

Era simplă.

Lama purta urmele timpului.

Cristianus o privi.

— A cui este?

— A fost transmisă din generație în generație.

— A lui Spartacus?

Bătrânul clătină din cap.

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

Cristianus întinse mâna.

— Pot s-o ating?

Bunicul încuviință.

Tânărul luă sabia.

Era grea.

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

— Atunci pentru ce?

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci să alegi crucea.

---

CAPITOLUL III

Străinul

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

Calul era obosit.

Haina călătorului era ruptă.

La brâu purta un mic medalion.

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

— Ești străin?

— Da.

— De unde vii?

Omul îl privi atent.

— Dinspre răsărit.

— Și unde mergi?

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

Cristianus se încruntă.

— Mănăstirea aceea este părăsită.

Străinul zâmbi.

— Așa spun oamenii.

— Și nu este adevărat?

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

Tânărul tresări.

— De unde îmi știi numele?

Străinul nu răspunse.

Se urcă pe cal.

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

Tânărul o prinse.

Pe ea era desenată o cruce.

Sub cruce se afla o inscripție:

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

Cristianus privi în urma călărețului.

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

---

CAPITOLUL IV

Chemarea

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

— Ce ai?

Tânărul îi povesti tot.

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

— Ce este?

— O hartă.

Cristianus deschise manuscrisul.

Era desenată o parte din munți.

Pe hartă apărea o cetate.

Deasupra ei era scris:

CETATEA SFINTEI LUMINI.

— Există?

— Odinioară a existat.

— Și acum?

Părintele Nicolae îl privi.

— Poate că există încă.

— Trebuie să merg acolo.

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

— Atunci de ce?

Preotul îi răspunse:

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

Cristianus își plecă privirea.

— Voi pleca.

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

— Ci prin suflet?

Preotul zâmbi.

— Ai început să înțelegi.

---

CAPITOLUL V

Călătoria

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

Sabia rămăsese acasă.

Nu pentru că se temea de ea.

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

— Așteaptă!

Se întoarse.

Era un tânăr de aceeași vârstă.

Avea părul negru și purta un toiag.

— Cine ești?

— Matei.

— Unde mergi?

— Oriunde mă duce drumul.

Cristianus zâmbi.

— Nu este un răspuns.

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

Cei doi râseră.

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

O fată curajoasă numită Ana.

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

Călătorii Luminii.

---

CAPITOLUL VI

Pădurea fără ecou

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

— De ce? întrebă Ana.

Călugărul Ilarion răspunse:

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

— Oamenii le ascund.

În aceeași noapte, auziră pași.

Cristianus se ridică.

— Cine este acolo?

Nimeni nu răspunse.

Se auziră din nou pașii.

Apoi o voce:

— Întoarceți-vă!

Damian puse mâna pe arma sa.

Cristianus ridică mâna.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că nu știm cine este.

Din întuneric apăru un bătrân.

— Căutați cetatea.

Nu era o întrebare.

— Da, răspunse Cristianus.

Bătrânul îi privi.

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

— Ce se află acolo?

— Frica voastră.

Apoi dispăru între copaci.

---

CAPITOLUL VII

Valea fricii

Valea era acoperită de ceață.

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

Matei își văzu casa arzând.

Ana își văzu familia plecând.

Damian își văzu trecutul.

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

— Cristianus!

Tânărul se apropie.

— Bunicule?

Chipul bătrânului era trist.

— Întoarce-te.

— De ce?

— Pentru că vei pierde tot.

Cristianus făcu un pas.

Apoi se opri.

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

Cristianus își făcu semnul crucii.

— Nu te voi urma.

Imaginea dispăru.

Ceața începu să se ridice.

În fața lor apăru drumul.

Ilarion zâmbi.

— Frica poate fi puternică.

Cristianus răspunse:

— Dar nu trebuie să ne conducă.

---

CAPITOLUL VIII

Cetatea Sfântă

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

În spatele ei se ridicau ziduri.

Cetatea exista.

Era magnifică.

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

Pe ziduri se vedeau cruci.

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

Deasupra porții era scris:

„Adevărul este lumină.”

Poarta se deschise.

Un călugăr îi întâmpină.

— Cristianus Ferox.

Tânărul rămase nemișcat.

— Mă cunoașteți?

— Te așteptam.

— De când?

— De mulți ani.

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

Călugărul zâmbi.

— Nu pe tine te așteptam.

Cristianus nu înțelese.

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

---

CAPITOLUL IX

Manuscrisul

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

Pereții erau plini de manuscrise.

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

Citi despre Spartacus.

Despre generațiile care au urmat.

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

Și, la sfârșit, găsi numele său.

Cristianus Ferox.

— Cum este posibil?

Călugărul Ilarion răspunse:

— Nu este scris destinul tău.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

În manuscris era scris:

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

Cristianus închise cartea.

— Și ce trebuie să fac?

Călugărul răspunse:

— Asta numai tu poți hotărî.

---

CAPITOLUL X

Întoarcerea umbrei

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

Nu era sărbătoare.

Era primejdie.

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

Un grup de oameni se apropia.

Damian privi zidurile.

— Sunt mulți.

Cristianus întrebă:

— Cine sunt?

Un călugăr răspunse:

— Oameni care caută manuscrisul.

— De ce?

— Pentru puterea lui.

Cristianus strânse crucea în palmă.

— O carte nu dă putere.

Ilarion îl privi.

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

Cristianus răspunse:

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

---

CAPITOLUL XI

Noaptea cetății

Noaptea fu lungă.

Oamenii cetății se adunară împreună.

Nu pentru cucerire.

Nu pentru răzbunare.

Ci pentru apărare.

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

Nu ca simbol al urii.

Ci ca simbol al responsabilității.

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

Cetatea rămăsese în picioare.

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

---

CAPITOLUL XII

Drumul spre casă

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

— Unde trebuie dusă?

Cristianus privi spre munți.

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

Și astfel începu drumul spre casă.

Dar nu mai era copilul care plecase.

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

---

EPILOG

Numele care a rămas

Anii trecură.

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

Dar nu ca un cuceritor.

Oamenii îl numeau:

„Purtătorul Luminii.”

A construit școli.

A ajutat biserici.

A ridicat case pentru cei săraci.

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

Sub ea a fost scris:

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

Ea continuă peste veacuri.

Nu prin sânge.

Nu prin război.

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

Un copil îl întrebă:

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

Bătrânul zâmbi.

— De multe ori.

— Și atunci cum ai fost curajos?

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

— Atunci ce înseamnă?

Bătrânul răspunse:

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Clopotul începu să bată.

Soarele cobora după munți.

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

Cristianus își făcu semnul crucii.

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

Un om dintr-un alt veac.

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

Cristianus zâmbi.

Apoi șopti:

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

Iar clopotul bătu din nou.

Sfârșit.

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

— De ce ai venit, fiule?

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

— Și care este întrebarea?

Ilie privi spre turla bisericii.

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

Bătrânul zâmbi.

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

Apoi îl conduse în biserică.

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

Tânărul privi spre sat.

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

Atunci Ilie înțelese ceva important:

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

— Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

Ilie zâmbi.

— Da, mamă.

— Și care este?

Tânărul privi crucea din mâna lui.

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

Mama îl binecuvântă.

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

Era și o chemare la păstrarea binelui.

La credință.

La iubire.

La amintirea strămoșilor.

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

Morala

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

Și atunci am înțeles:

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

Astăzi începe o viață nouă.

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

Și înaintea mea este Hristos.

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

Mi-ai zis zilele trecute, așa, într-o discuție purtată-n doară, că-s prea atașat de lucruri. Iar eu ți-am răspuns, că de fapt, iubesc confortul dat de lucruri, nu lucrurile în sine: lucrurile se pot strica, se pot deteriora, dar pot fi oricând înlocuite. 

Apoi, între noi s-a reinstalat tăcerea, și-am simțit că niciunul dintre noi n-a făcut vreun compromis cu celălalt: tu, probabil, te-ai gândit că eu pe zi ce trece devin un "holder", un colecționar de obiecte, iar pe mine m-a înspăimântat perspectiva unui cămin în care găsești doar strictul necesar traiului, fără vreun alt plus, eventual lipsit și de culori... 

Deci două idei în contradictoriu: minimalism versus, - hai să nu-i zicem totuși maximalism -, poate să-i zicem doar ponderism, un areal colorat și dotat suficient cât să nu devină sufocant pentru niciuna dintre părțile conviețuitoare ale aceluiași spațiu... devenit strâmt uneori.

Minimalismul tău striga ordine și tăcere: pereți curați, fără nimic de prisos, totul strict necesar. Ponderismul meu șoptea povești din tabloul cu zborul celor doi cocori în amurg, din culorile aurii ale canafului legat de cheia secretair-ului, sau din reflexele jucăușe azvârlite pe podea de felinarul coreean...  și chiar din acele dispute, am regăsit amândoi echilibrul pe care niciunul dintre noi nu-l putea impune singur.

Acum ceva timp, ne-am dorit o schimbare de paradigmă în viețile noastre și am decis să ne întoarcem către natură, să schimbăm omniprezentul plastic cu lucruri cât mai apropiate de organic: sticlă, lemn, metal, pânză și să păstrăm doar ce nu putea fi preschimbat, convertit, în materiale organice, gen telefoane sau televizorul...

După discuții și negocieri interminabile, ne-am hotărât: noul nostru ambient trebuie să fie cat mai aproape de culorile naturale ale esențelor de lemn, astfel încât să contravină plăcut luciului rece al sticlei și al metalului, adică o estetică atent aleasă, care să relaxeze și să binedispună, așa după cum ziceai tu: "să-ți dea o stare de bine".

Prin urmare, ne-am angajat într-un șantier, punând ordine în viețile noastre, începând cu casa dar fără să ne dăm seama că totodată ne-am situat pe poziții opuse, defensive, fiecare încercând să-și impună cat mai mult propria amprentă pe noul nostru decor care trebuia să fie un mix al propriilor noastre gusturi, modelate în ani de preumblări aiurea prin lume...

Astfel, podeaua din camerele noastre s-a concretizat în culorile castanii ale mahonului în toate nuanțele lui jucăușe: de la reflexii roșcate până la maron închis dar nu întunecat. De acolo, am plecat la culoarea mobilei de nuc, și-am ajuns la nuanțele pereților, bej odihnitor în living și bleu calm pentru dormitor. 

Cărțile noastre și-au găsit odihna pe rafturi discret luminate, secretair-ul mult dorit și-a căpătat lampa Tiffany cu lumină galbenă de miere, iar la final, covorul bej pătat de buchețele de trandafiri roz, s-a întregit armonios cu o măsuță de cafea cu picioare curbate tot de culoarea mahonului. Am ales pentru a continua linia coloristică, draperii de mătase bej pentru living și bleu pentru dormitor. 

Apoi camera de baie a devenit zen, în gresia de culoarea lemnului proaspăt tăiat; nișa de deasupra căzii găzduiește un copăcel bonsai și un cap al lui Buddha meditând, iar zodiacele noastre au fost încastrate în gresie fiind luminate în relief de o aplică din alamă strălucitoare, ce aruncă ochiade către tabloul ce înfățișează o pădure de bambus verde...

Bucătăria ta, a ajuns foarte confortabilă cu mobilierul rustic, decorat cu o mare de flori vesele de floarea-soarelui - preferatele tale -, iar balconul, a ajuns în sfârșit un spațiu de relaxare dotat cu un set de mobilier de grădină în stil parizian, înconjurat din toate părțile de plante verzi ca într-o seră nu foarte mare, o oază de liniște completată de salcâmii și teii de-afară.

Până la urmă, din mințile și cu mâinile noastre am ridicat un cămin confortabil, călduros și relaxant, un spațiu care ne completează, un fel de extensie a propriilor noastre gusturi și trăiri. Căci ce altceva ne-am fi dorit, decât un locșor la care să tânjim să eșuăm? Un loc în care să ne aducem aminte că trebuie să ne facem și să ne trăim viețile cât mai confortabil cu putință? 

Privind în jur la toate acestea, am realizat că frumusețea lucrurilor stă tocmai în faptul că nu ține veșnic, iar noi, aici, în acest spațiu amenajat de către noi înșine după gustul nostru, trăim doar clipele care ne aparțin.

Îngeri au coborât, iar soarele s-a arătat cumva timid după nori, dar s-a arătat. Au fost ploi, dar au trecut. La fel și norii. Acum e senin și marea calmă. Nu mai sunt furtuni. Dar ce-ar fi viața fără toate-acestea? Un fuior, așa, de fum...

Trăim, existăm. Unii pentru alții, sau doar pentru noi înșine. Comunicăm zâmbind, sau serios, sau lăsăm tăcerile să vorbească pentru noi. Un gest, făcut ușor cu mâna, sau o sprânceană ridicată a mirare, sau pur și simplu o privire încărcată de semnificații, se întâmplă să ne însorească sau să ne întunece ziua, momentul, momentele. Iar viața se întâmplă între timp. Între două respirații, existăm.

Tu ai ales. Eu am ales. Mergem înainte, sau dăm înapoi. Batem pasul pe loc. Privim, analizăm, criticăm. Alegem. Alegem să fim calmi, sau vulcanici, bucuroși sau triști, indiferenți sau preocupați. Să fim. Umbra ta sunt eu. Umbra mea ești tu. Ne străluminăm unul pe celălalt, ne completăm, ne umplem și ne golim ființele de sentimente, trăiri, emoții.

Cine ești tu pentru mine? Ce reprezint eu pentru tine? Ne-am rutinat, în timp, unul cu celălalt, având senzația că ne cunoaștem foarte bine unul pe celălalt. Ne-am apropiat sau ne-am înstrăinat unul de celălalt? Ne completăm gândurile unul celuilalt, știm cine este cel de lângă noi, dar oare noi cine, ce suntem, ce-am devenit? Cunoașterea de sine este o călătorie de-o viață, spunea cineva... Dar oare chiar ajungem să ne cunoaștem cu-adevarat pe noi înșine? Apoi, cum pot eu să am pretenția că îl cunosc foarte bine pe aproapele meu, când chiar eu refuz să accept anumite lucruri despre mine?

Incertitudinile sau adevărurile descoperite în noi, ne construiesc structura pe care ne fundamentăm ființa. Ne-am construit ca să ne dărâmăm, să ne reformăm, continuu. Iar și iar, dorindu-ne desăvârșirea pe care n-o s-o avem niciodată întrucât nu există ființa perfectă. Nu suntem perfecți, tocmai fiindcă refuzăm cu încăpățânare să învațăm din greșelile noastre sau a altora, fiind condamnați să le repetăm la nesfârșit. Astăzi, am lepădat pielea de "ieri", am o haină nouă, albă, pe care însă o voi murdări cu "astăzi", cu "mâinele" care într-o zi, se poate să nu mai existe.

Și atunci, de ce mai căutăm confirmarea celorlalți — sau poate chiar pe a noastră — pentru a fi ceea ce deja suntem? Nu ne-am validat oare, prin simpla noastră devenire, ca ființe întregi, fără vreo piesă lipsă din lego-ul sufletului nostru?

Am așa câteodată, un of, o greutate strânsă-n inimă, care-și urlă libertatea în temnița ei dintre coaste... Și mă găsesc privind cu ochii minții la amintiri prăfuite care zac demult uitate-n vreun sertar al minții mele, amintiri care așteaptă cu nespusă răbdare ziua în care voi sufla praful de pe ele... privește, uite, ce ciudat dansează funigeii în aerul mansardei, iar imagini difuze se ițesc din neant...

Îmi amintesc de zile răcoroase dinspre sfârșitul verii, se făcea că eram la țară în nordul Moldovei, acolo unde s-agață harta-n cui, într-un sătuc cu case mici, de poveste, răsfirate într-o văioagă lungă mărginită de păduri adânci de brad verde...

Mai toate căsuțele îngropate-n vegetație verde, deasă, poartă haine de var albastru ca cerul, cercevelele și ușile cu ferestruici mici cât pumnul sunt vopsite cu verde ca mușchiul din pădure, iar lângă uși, de-o parte și de alta, lăicerele pestriț colorate acoperă lavițele din lemn...

Este seară, în pragul amurgului și cele trei vaci ale mătușii mele, se întorc singure, una după alta, de la păscut. Poarta din spate este închisă, dar vaca îi știe rostul și-o deschide împungând-o cu cornul, apoi fiecare intră în grajd cuminți, fiecare la locul ei, așteptând să le fie mulse ugerele mari și roze care-și curg prea-plinul în firișoare subțiri, spre deliciul mâțelor care-și moaie mustățile în dulceața laptelui...

Vacile își bălăngăne domol cozile, alungând nesuferitele muște și încep a mugi agitându-şi tălăngile de alamă: nu este vreme de stat, este vremea mulsului, nu se mai poate aștepta... Dintr-o cotruță, cu ochii cârpiți de somn, sare Lili, vară-mea:

-Ho, nebunelor!, că acu viu! Vi s-o făcut di taur? Ce-aveți?

Cu gesturi precise, își trage sub ea un scăuieș din lemn cu trei picioare, spală iute țâțele primei vaci, le șterge cu ștergar curat de cânepă și începe a o mulge, adunând într-o găleată curată de email albastru, jeturi subțiri de lapte înspumat...

Mă uit la ea și o văd cum stă în ultimele raze blânde de soare, trudind cu basmaua strâmbată la ceafă, cu părul bălai încâlcit într-o parte, vorbind cu vacile printre dinți:

-Ai, satană, nu da cu copita câ verși căldarea, fire-ai tu sâ hii dihanie! Iar tu, nu sta, îmi zice împungându-mă cu privirea, du-ti pi săliță ș-adă tifonu', câ dau muștili la lapte, cum care săliță, uăi, în casa mare, Doamni iartă-mă, câ ț-o hi a mânca cu paiu'!

Mă reped în "casa mare" și bâjbâi după valul alb de tifon, care... nu-i nicăieri și urlu din toți rărunchii să fiu sigur că m-aude din grajd:

-Liliiii! Nu se găsește tifonul!, zic eu încercând să fac pe deșteptul...

-Se "găsește", dacă te uiți ca oaia la ghebe! Uite!, îmi zice ea triumfătoare cu ochii mici prin pânza rară a tifonului. Da' un domnișor de la oraș, ca tine, nu "știe"...

-"Știe", da' nu vede, că-i întuneric!, o dreg eu.

-Da' bec nu-i? Îi...

Tac mâlc, înghițind în sec papara, și-i zic schimbând vorba:

-Da' ai zis c-o să mă-nveți cum se mulge vaca și de trei zile mă tot duci cu preșu', mă supăr pe tine!

-Ghini, ghini, da' nu la satana aiasta câ-i nărăvașî șî dă cu copita, la Joiana că-i blândă și proastă ca Chiroșca di pisti drum!

Trec cu vederea comparația vacii cu fata vecinei "di pisti drum" care chiar n-avea nicio vină săraca, decât că vară-mea n-o înghițea de nicio culoare și mă bag la spatele vacii atent la... copita cea buclucașă, ocolind cu greu balega amestecată cu paie și ținându-mi brațul peste nas, că de... duhoarea din grajd bătea greu...

Atunci, Lili, îndreaptă țâța vacii-nspre mine și strângând-o de capăt mă stropește pe față cu un jet de lapte cald...

Mă șterg iute cu mâneca de altminteri nu prea curată și apuc să ies din grajd, dând nas în nas cu ceilalți veri ai mei, vreo cinci la număr, care rânjeau la mine cu gura până la urechi și ținându-se cu mâinile de burtă, iar eu, rușinat ca o fată mare, mă îndrept spre Chiroșca care asistase la întreaga scenă dinspre marginea drumului și cu un curaj de zile mari, o iau de mână și-i zic:

-Hai să merjem la drum, că io nu mă mai joc cu răii ceia!

Chiroșca, înroșindu-se-n obraji, nu mă refuză, că ea chiar se afla în dihonie cu verii mei de mai multă vreme, din pricini ne mai știute de nimeni și în timp ce săream peste șanțul de pe marginea drumului, îl aud pe văru-miu Vasile cântând batjocoritor către noi cât îl țineau plămânii:

-Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'! Gajica cu gajelu', se pupă cu purcelu'!

Înciudat, scrâșnesc din dinți, mă întorc către văru-miu și fără să stau prea mult pe gânduri, îi încing un pumn în burtă, Vasile se dezechilibrează și cade pe spate în țărâna drumului cu picioarele răsfirate în sus, Lili aleargă înspre noi și punând mâna pe o găleata cu apă de la fântână o aruncă pe noi răcorindu-ne:

-Huo!, neisprăviților! Di-astia-mi arde mia-amu'? C-o veni el mămuca acas'! Frumos vă șade la amândoi să vă cucoșîți în gura satului! Haidi, dați-vă-ți mânile, iar tu Chiroșcă să nu ti mai prind prin ogradă că dracu-i a tău!

Am dat mâna cu Vasile mai mult în silă, jurându-mi în gând, o răzbunare și mai cruntă și cu hainele ude pe mine, intru în chiler, mă schimb și mă bag în pat punând pe mine o cuvertură de macat roșie și aspră, îndurând umilința și mai mult... 

De-afară o aud pe Lili chemându-ne pe toți la masa de sub streașină, așezând în străchinuțe bucăți de mămăligă galbenă, laolaltă cu laptele fiert și împărțind linguri la fiecare, îmi zice:

-Tu ești mai mari, Vasile îi prost, nu-ț pune mintea cu el! Amu', nu mai sta bonsuflat ca o fatâ mari și ia lapti, că mâne ai mulje tu pi Joiana!

Între timp, se întunecase de-a binelea, iar adulții, s-adunară și ei în bătătură obosiți de munca grea de peste zi, s-aprinse un bec sub streașină și în lumina lui caldă, cu toții, mâncam lapte cu mămăligă sporovăind vrute și nevrute, bârfind nemunca megieșilor și punând țara la cale pentru a doua zi...

Apoi noi verii, ne-am băgat la culcuș, dar departe de a ne culca, căci au început să ne muncească incurii, că de, de la atâta joacă de peste zi, n-avem noi treabă cu somnu', pesemne laptele magic al Joianei ne mai dăduse un dram de zghihuială care trebuia cinstit cum se cuvine...

Rând pe rând, nihoteala a tăcut peste noi, s-a lăsat liniște peste toată suflarea, în depărtare s-auzea slab țârcâitul greierilor și câte-un lătrat de câne, iar eu mă dau jos din pat și în picioarele goale mă duc spre Vasile, care dormea dus cu mâța strânsă sub bărbie. Îl apuc de umăr, îl zgâlțâi nițel să se trezească și-i spun în șoaptă, să n-audă ceilalți:

-Vasile, Vasile! Iartă-mă, n-am vrut să dau cu pumnul!
-Uăi, du-ti di ti culcâ, uăi! Amu' îți arde di șagă! N-am nica, lovești ca o fatâ!, îmi mai spune el zâmbind și trântindu-se pe-o parte...

Este întuneric beznă, iar eu orbecăi drumul înapoi către pat. În cale, mă lovesc cu degetele de la picioare de un taburet strategic așezat, strâng tare din dinți și în câteva râsete înfundate mă culcușesc între cearșafurile albe ca laptele înspumat al Joianei...

Peste noapte, am visat că vaca mă împungea ușor cu cornul, dându-mi ghes să dau mâna cu Vasile care stătea chircit în colbul din mijlocul drumului... nu mai era decât drumul, casele dispăruseră, iar eu stăteam lângă Vasile, încercând să-i cer iertare, ecoul vorbelor mele se pierdea și el în neant și rămas singur pe un drum fără capete, mă oglindeam în pupilele mari și lucioase ca două diamante negre ale Joianei, care răbdătoare și cuminte mă așteaptă și acum...

În vacanța aceea de neuitat, n-am învățat cum se mulge o vacă. În schimb, am învățat pe de rost nervurile unor zile de vară, ecourile bătăturii care poate s-or fi pierdut în ultimele raze de soare, dar nu și în mine; glasul greierilor cântându-și ultimele nopți târzii dinaintea toamnei; gustul mămăligii cu lapte proaspăt muls. Și, mai presus de toate acestea, am învățat pe de rost că nu am să uit niciodată…

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică 

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Esihistoriallinen kala

Ryhmä australialaisia tutkijoita ja avaruusmatkailijoita on uskaltanut osallistua tehtävään, josta he eivät ole koskaan ennen kuulleet, eli matkalle uudella Kepler 170 -raketilla. Raketti on itse asiassa prototyyppi, vielä kehitysvaiheen testausvaiheessa, mutta lupasi, että heidät palkittaisiin rohkeudesta, jos he palaavat turvallisesti maan päälle.

Otettuaan riskit, joille he ovat alttiina, tajutaen, että he eivät ehkä näe päivänvaloa enää, he ottivat haasteen vastaan, ottivat kaiken tarvitsemansa, heille annettiin kahdenlaisia varusteita (yksi raketissa ollessaan ja toinen raketissa ollessaan tulee kuu ja heidän on mentävä Jupiterin kuun Europan pinnalle). Heidän tehtävänsä on tutkia ja analysoida taivaankappaletta Europaa, josta on kuultu enemmän teorioita, mutta pohjimmiltaan ei mitään konkreettista. Mysteeri on sitäkin suurempi, että sille annettiin tämä nimi "Europa", hyvin yleinen nimi, koska siellä on Euroopan maanosa ja Europa FM:n muodostuminen, mutta näen tässä nimessä jotain tuttua, eikö se jotenkin viittaa siihen. ajatus, että se voisi luvata elämänmuotojen olemassaoloa, olivatpa ne jopa mikro-organismeja? Ja jos totta, niin: Miltä päivä Europalla näyttäisi?, Montako tuntia vuorokaudessa siellä on?, Mikä olisi keskilämpötila? , Onko taivas siellä jonkin tietyn värinen, kuten millaisena me näemme maan päällä?, Onko niillä vuodenaikoja vai onko se ikuinen talvi?, Kun otetaan huomioon, että se on vesiinen planeetta, onko siellä aaltoja?

Rohkeat tutkijamme antavat meille vastauksen kaikkiin kysymyksiin. Lennonjohtotorni varmistaa, että kaikki tarvittavat tarkastukset on tehty lentoonlähtöön ja moottoreiden käynnistymiseen, potkurit pyörivät nopeammin ja nopeammin, ne sammuvat. He käyvät läpi kaikki maapallon ilmakehän kerrokset, he tärisevät parhaansa mukaan, he eivät voi enää edes pitää silmiään auki ja he ovat poistuneet ilmakehästä. Nyt raketti liikkuu edelleen kohti Eurooppaa, mutta hitaammin, ikään kuin se kelluisi, mitä se itse asiassa tekee.

Yhteenvetona matkastaan sanon, että kuukauden kuluttua he saapuivat Eurooppaan, kuukaudessa, jolloin he selvisivät vain tonnikalasäilykkeistä, kapseleista, jotka korvaavat päivittäisen aterian, he ovat kuivuneet ja heidän luutiheys on laskenut. He eivät ole käyneet kylvyssä kuukauteen, mutta menestys vaatii uhrauksia.

He saapuivat, he nousivat raketista, he kävelivät Europan jäätyneen valtameren pinnalla. Vaara liukastua ja nyrjähtää nilkka ei ole kuin jäähallissa, koska painovoima ei ole kuin maan päällä, kosketan pintaa jaloillani silloin tällöin, en koko ajan, se on enemmän hyppykävelyä. Laserilla, joka sulattaa, kiehuu ja nesteyttää kaikenlaista materiaalia, he tekivät reiän Europan pintaan ottaakseen näytteitä, todisteita elämästä, mitä tahansa. Sitten siihen reikään työnnetään sähkötanko. Kun se havaitsee olentoja, se laukaisee verkon, jolla se saa ne kiinni. Maan ajassa ei ole kulunut varsinaistakaan tuntia, että he olisivat jo saaneet jotain. Mitä järkeä on jäädä loukkuun, jos hän ei pääse ulos siitä reiästä, koska se on liian pieni? Tutkijat suurentavat reikää laserilla. He vetivät esiin suuren eläimen, joka oli suunnilleen uutisissa kerrottujen rantavalaiden kokoinen. Laitoin hänet hänen kokoiseen inkubaattoriin ja otin hänet rakettiin.

Hän näyttää melko tunnottomalta, kun hän on jo kuolemassa, koska hänet vietiin luonnollisesta elinympäristöstään.

Yksi tutkijoista ottaa kartaston merieläinten anatomiasta Europalla. Katsokaa sitä kalaa, se näyttää lahnalta yhdistettynä monniin. Suu on melko mielenkiintoinen, nenä on neliömäinen ja siinä on viikset.

Aluksi he luulivat sen olevan harvinainen laji Felinae Purcicae natāre -valtakunnasta, mutta kun he pistivät häntä verta, DNA-testin tulos oli vähintäänkin järkyttävä.

Tutkijat pitivät vankeudessa jäätynyttä valtamerikissaa, erityisesti makean veden Nebelungia. Hän oli yksi harvoista vedenalaisista Nebelungeista (vaikuttaa melko vanhoilta), jotka todella elävät Europa-kuun tyyneissä vesissä. Se oli harmaa kuin Nebelung-kissat maan päällä. Se on kalan muotoinen, mutta atlasin mukaan se olisi kissa. Joten se ei voi olla muuta kuin hylke, jos sillä on sekä kissan että kalan ominaisuuksia.