Cronicile din Târgu Jiu
CRONICILE DIN TÂRGU JIU
Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.
Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.
În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.
Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.
Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.
Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.
Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.
Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.
După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.
Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.
În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.
Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.
În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.
Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița ![]()
Дата публикации: 5 августа
Timp de citire: ~8 min.
Просмотры: 218
Другие стихотворения автора
Am înviat din nou prin Hristos
Eu am murit…
și iată, parcă m-am născut din nou.
Îmi las trecutul să moară.
Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.
Nu mai vreau să fiu omul care am fost.
Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.
Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.
Am căzut.
Am plâns.
M-am pierdut.
Dar Hristos m-a găsit.
Când eu nu mai vedeam nicio cale,
El mi-a întins mâna.
Când sufletul meu era în întuneric,
El mi-a arătat din nou lumina.
Și atunci am înțeles:
Am murit față de trecutul meu
și am înviat prin Hristos.
Nu prin puterea mea,
ci prin harul Lui.
Nu spun că n-am greșit.
Spun că am fost iertat.
Nu spun că trecutul meu n-a existat.
Spun că nu mă mai definește.
Astăzi începe o viață nouă.
Dacă ieri eram pierdut,
astăzi sunt găsit.
Dacă ieri eram în întuneric,
astăzi merg spre lumină.
Dacă ieri eram mort în suflet,
astăzi trăiesc.
Eu am murit…
și iată, m-am născut din nou.
Trecutul meu rămâne în urmă.
Viața mea este înainte.
Și înaintea mea este Hristos.
Am înviat din nou prin Hristos.
Iar acum vreau să trăiesc pentru El.
[De Cristian Diaconița]
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
LUMINA ANULUI 2100
PROLOG
Lumea de după două veacuri
Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.
Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.
Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.
Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.
Știința făcuse pași uriași.
Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:
De ce este omul încă neliniștit?
Avea aproape tot ce își putea dori.
Dar nu avea întotdeauna pace.
Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.
Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.
Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.
Avea tăcere.
Pereții erau acoperiți cu icoane.
În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.
Înaintea icoanelor ardeau candele.
Deasupra ușii era scris:
„Lumina luminează în întuneric.”
Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.
În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.
Iar viața lui avea să se schimbe.
---
PARTEA I
COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS
Capitolul 1 – Andrei
Andrei avea șaisprezece ani.
Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.
Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.
În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.
Totul era ordonat.
Totul era rapid.
Totul era automat.
Dar Andrei nu era fericit.
Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:
— Ești bine?
— Da.
— Pari trist.
— Nu sunt trist.
Mama îl privi câteva clipe.
— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?
Andrei nu răspunse.
Privea orașul.
Milioane de oameni se mișcau sub el.
Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.
---
Capitolul 2 – Întrebarea
La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.
— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.
Un elev ridică mâna.
— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?
Profesorul zâmbi.
— Desigur.
— Ce anume?
Profesorul se opri pentru câteva clipe.
— Nu știm încă toate răspunsurile.
Andrei ridică și el mâna.
— Dar știm de ce existăm?
Clasa amuți.
Profesorul îl privi.
— Aceasta este o întrebare filozofică.
— Dar este importantă.
Profesorul nu mai răspunse.
În acea zi, Andrei începu să caute.
Căută în arhive.
Citi cărți.
Ascultă oameni de știință.
Citi filozofi.
Dar întrebarea rămânea:
De ce existăm?
---
PARTEA A II-A
BISERICA
Capitolul 3 – Lumina
Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.
Nu știa unde merge.
Apoi văzu o lumină.
Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.
Andrei se opri.
În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.
Ușa era deschisă.
Intră.
Liniștea îl înconjură.
Nu existau ecrane.
Nu existau reclame.
Nu existau zgomote.
Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.
Andrei privi icoanele.
În fața lui se afla Hristos.
Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.
Din apropiere se auzi o voce:
— Cauți ceva?
Andrei se întoarse.
Era preotul bisericii.
Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.
— Nu știu, răspunse Andrei.
— Atunci ai venit într-un loc bun.
— De ce?
— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.
---
Capitolul 4 – Părintele Gavriil
Andrei se așeză.
— Părinte, pot să vă pun o întrebare?
— Poți.
— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?
Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.
Privi spre icoana lui Hristos.
— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.
— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.
— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.
— Care?
— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.
Andrei tăcu.
Părintele continuă:
— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.
— Pentru cine a venit?
— Pentru oameni.
— Pentru toți?
— Pentru toți.
---
PARTEA A III-A
CARTEA
Capitolul 5 – Biblia
Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.
Pe un raft se afla o Biblie.
Andrei o luă în mâini.
— Este foarte veche.
— Da.
— De ce nu folosiți una digitală?
— Putem folosi și una digitală.
— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?
Părintele zâmbi.
— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.
Andrei deschise cartea.
— De unde să încep?
— De la Evanghelie.
— De ce?
— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.
Andrei începu să citească.
Nu înțelese totul.
Dar ceva îl atrăgea.
Nu era doar o carte despre trecut.
Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.
---
PARTEA A IV-A
ÎNCERCAREA
Capitolul 6 – Orașul
În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.
Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.
Dar nu uită biserica.
Într-o zi, îi spuse părintelui:
— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.
Părintele zâmbi.
— Nu trebuie să fie.
— Atunci de ce oamenii se ceartă?
— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.
Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.
Trebuia căutat cu sinceritate.
---
Capitolul 7 – Iarna
Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.
Rețelele energetice fură afectate.
Sistemele automate se opriră.
Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.
Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.
În jurul bisericii se adunară sute de oameni.
Părintele Gavriil deschise porțile.
— Intrați.
Oamenii intrară.
Unii aveau nevoie de hrană.
Alții de căldură.
Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:
„Nu sunteți singuri.”
Andrei începu să ajute.
Căra apă.
Împărțea mâncare.
Mergea la bătrâni.
Stătea lângă copiii speriați.
Într-o noapte îl întrebă pe părinte:
— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?
Părintele răspunse:
— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.
---
PARTEA A V-A
ÎNTOARCEREA
Capitolul 8 – Alegerea
După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.
Mulți uitară repede ce se întâmplase.
Andrei însă nu uită.
Înțelesese ceva:
Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.
Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:
— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.
— Nu spuneți asta.
— Este firesc.
— Și cine va avea grijă de ea?
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Oamenii.
— Care oameni?
— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.
---
PARTEA A VI-A
ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI
Capitolul 9 – Bătrânul
Anii trecură.
Andrei deveni profesor.
Părintele Gavriil îmbătrâni.
Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.
— Părinte.
— Da?
— Vă este teamă?
Bătrânul zâmbi.
— De ce să-mi fie teamă?
— De moarte.
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.
Apoi adăugă:
— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.
Andrei îi luă mâna.
— Vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că m-ați învățat să caut.
— Eu nu te-am învățat să găsești.
— Atunci?
— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.
---
PARTEA A VII-A
LUMINA RĂMÂNE
Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.
Biserica fu plină.
Andrei stătea în fața icoanei.
Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.
Atunci întrebase:
„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”
Acum cunoștea răspunsul.
Da.
Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.
Îi ascultă pentru că sunt oameni.
---
PARTEA A VIII-A
ANDREI
Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.
Orașul se schimbase din nou.
Clădirile vechi dispăruseră.
Alte tehnologii apăruseră.
Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.
Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.
Andrei devenise cel care aprindea candela.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Într-o zi, un copil intră în biserică.
— Domnule, de ce arde lumina aceea?
Andrei îi răspunse:
— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.
— De ce?
— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.
— Ce să nu uite?
Andrei privi spre icoana lui Hristos.
— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.
Copilul privi icoana.
— Cine este?
Andrei zâmbi.
— Iisus Hristos.
— Și ce a făcut?
Andrei se așeză lângă el.
— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.
Copilul îl privi.
— Și povestea Lui s-a terminat?
Andrei clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.
— Atunci ce este?
— Începutul nădejdii.
---
EPILOG
PENTRU TOȚI OAMENII
În acea seară, biserica era goală.
Andrei aprinse candela.
Apoi se opri în fața icoanei.
Lumina tremura pe chipul lui Hristos.
Afară, orașul era plin de lumini artificiale.
Dar în biserică exista o altă lumină.
Una pe care niciun om nu o putea fabrica.
Andrei închise ochii.
Își aminti de toate generațiile care trecuseră.
De oamenii care iubiseră.
De cei care greșiseră.
De cei care se pocăiseră.
De cei care ajutaseră.
De cei care se rugaseră.
De cei care păstraseră credința.
Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.
Fusese povestea omului.
Omul care avea nevoie de Dumnezeu.
Omul care căuta adevărul.
Omul care putea să cadă și să se ridice.
Omul care putea să uite și să-și amintească.
Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.
Andrei privi pentru ultima dată candela.
Și șopti:
— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.
Apoi ieși din biserică.
În urma lui rămase candela.
Flacăra ei era mică.
Dar nu se stingea.
Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.
Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:
Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.
Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:
Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?
Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.
Pentru că fiecare viață este o poveste.
Fiecare om primește libertatea de a o scrie.
Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.
Sfârșit.
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
PROLOG
✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥
Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.
Nu era un sat mare.
Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.
Biserica era cea mai veche clădire din sat.
Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.
Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.
Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.
Nici în războaie.
Nici în foamete.
Nici în iernile cumplite.
Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.
În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.
Avea doisprezece ani.
Era curios, curajos și uneori încăpățânat.
Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.
În fiecare dimineață intra în biserică.
Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:
— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!
Apoi ieșea și își începea ziua.
Uneori se ruga pentru mama lui.
Alteori pentru tatăl său.
În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.
Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.
Într-o seară, bunica îl întrebă:
— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?
Copilul ridică ochii.
— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.
Bunica zâmbi.
— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.
În acea noapte, Constantin adormi.
Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.
DONG!
Constantin deschise ochii.
DONG!
Se ridică din pat.
DONG!
Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.
Copilul privi spre deal.
Biserica era luminată.
Dar satul dormea.
Constantin se îmbrăcă și ieși.
Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.
Intră.
Nu era nimeni.
Doar candela.
Și o carte așezată pe analog.
Era mare, veche și legată în piele.
Pe copertă era o cruce aurită.
Sub cruce erau scrise cu litere vechi:
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Constantin întinse mâna.
Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.
O lumină aurie umplu biserica.
Cartea se deschise singură.
Pe prima pagină apăru un rând:
„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”
Constantin înghiți în sec.
— Doamne?
O voce blândă se auzi în biserică:
— Constantine!
Copilul îngenunche.
— Cine ești?
— Nu te teme.
— Ce trebuie să fac?
— Să pornești.
— Unde?
Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.
Pe ultima dintre ele apăru o hartă.
Era desenată cu aur.
Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.
Sub ea era scris:
„Împărăția Luminii.”
Constantin strânse cartea la piept.
— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.
Candela se stinse.
Și aventura începu.
---
CARTEA I
✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥
Dimineața, satul era în sărbătoare.
Maria și Andrei urmau să se căsătorească.
Femeile coceau pâini.
Bărbații împodobeau porțile.
Copiii alergau pe ulițe.
Casele erau pline de flori.
În curtea miresei se auzeau cântece.
Constantin privea bucuria oamenilor.
Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:
— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.
Seara, biserica era plină.
Preotul ridică Evanghelia.
— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.
Constantin privi icoana Mântuitorului.
Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.
În acea lumină văzu un înger.
Îngerul îi șopti:
— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.
Apoi dispăru.
Constantin înțelese.
Și, în noaptea aceea, porni la drum.
---
CARTEA II
✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥
Constantin ajunse într-o vale întinsă.
Acolo trăiau sute de oameni.
Munceau pământul de dimineața până seara.
Dar erau săraci.
Un om bogat luase aproape toate ogoarele.
Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.
Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.
— Cine ești?
— Sunt Constantin.
— Și unde mergi?
— Caut Împărăția Luminii.
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci ai venit într-un loc întunecat.
Constantin privi câmpurile.
— De ce?
— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.
În aceeași zi, omul bogat veni.
— Plecați de aici! strigă el.
Oamenii tăcură.
Constantin se ridică.
— De ce le iei pământul?
— Pentru că pot.
— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?
Bogatul îl privi furios.
— Cine te-a învățat să vorbești așa?
— Dumnezeu.
Bogatul izbucni în râs.
— Dumnezeu?
— Da.
În acea noapte, bogatul avu un vis.
Se afla singur într-un câmp.
Avea aur.
Avea case.
Avea ogoare.
Dar nu era nimeni lângă el.
Nici soție.
Nici copii.
Nici prieteni.
Doar pământ.
O voce îi spuse:
„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”
Bogatul se trezi speriat.
Dimineața îi chemă pe țărani.
Le înapoie ogoarele.
Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.
— Dumnezeu să-ți schimbe inima!
Constantin plecă mai departe.
---
CARTEA III
✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥
La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.
Animalul era rănit.
Constantin îi dădu apă.
Îi curăță rana.
Calul îl privi îndelung.
Apoi porni spre munte.
Constantin îl urmă.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.
Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.
— Te așteptam, Constantin.
— De unde mă cunoașteți?
— Cartea te-a trimis.
Constantin scoase Hronica.
Călugărul o privi.
— Aceasta nu este o carte obișnuită.
— Ce este?
— Este o oglindă.
— A cui?
— A inimii.
Călugărul îi puse o întrebare:
— Ce cauți?
Constantin răspunse:
— Adevărul.
— Și ce vei face când îl vei găsi?
Constantin se gândi.
— Nu știu.
Bătrânul zâmbi.
— Atunci mai ai multe de învățat.
---
CARTEA IV
✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥
Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.
Acolo exista o temniță.
Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.
Constantin intră.
Un deținut îi strigă:
— Pleacă!
— De ce?
— Pentru că sunt rău.
Constantin îl privi.
— Și?
— Nu mai există iertare pentru mine.
Constantin tăcu.
Apoi spuse:
— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.
Omul începu să plângă.
— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?
— Da.
— Chiar și pe mine?
— Dacă te pocăiești cu adevărat.
În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.
Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.
Paznicul o văzu.
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.
---
CARTEA V
✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥
Constantin urcă pe un munte.
Era singur.
Privi cerul.
— Doamne, unde ești?
Niciun răspuns.
— Mă auzi?
Tăcere.
Constantin începu să plângă.
— Mi-e teamă.
Vântul bătea.
— Nu știu dacă fac bine.
Tăcere.
— Dar nu voi înceta să Te caut.
Atunci norii se despărțiră.
O rază de lumină coborî peste munte.
Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.
Dar simți pace.
Și înțelese:
Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.
---
CARTEA VI
✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥
Drumul îl duse într-un sat lovit de război.
Acolo întâlni o femeie.
Avea trei fii.
Toți plecaseră la luptă.
Niciunul nu se întorsese.
Mama stătea la poartă.
În fiecare seară privea drumul.
Constantin se apropie.
— Pe cine aștepți?
— Pe fiii mei.
— Vor veni?
Femeia tăcu.
Apoi începu să plângă.
Constantin nu știa ce să spună.
A îngenuncheat.
— Mă rog pentru ei.
Femeia se așeză lângă el.
— Și eu.
Au stat acolo până dimineața.
Constantin învățase o nouă lecție:
Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.
---
CARTEA VII
✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥
După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.
Era plină de aur.
Palate.
Piețe.
Turnuri.
Dar nu exista nicio biserică.
Nicio cruce.
Nicio icoană.
Nimeni nu se ruga.
Împăratul îl primi.
— Cine ești?
— Constantin.
— Ce cauți?
— Împărăția Luminii.
Împăratul râse.
— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.
Constantin îl privi.
— Ești fericit?
Împăratul tăcu.
— Ai aur.
— Da.
— Ai putere.
— Da.
— Ai tot ce îți dorești.
— Da.
Constantin întrebă:
— Atunci de ce ești singur?
Împăratul se ridică.
— Ieși!
Constantin plecă.
În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.
Pentru prima dată se întrebă:
„Poate că am totul, dar nu am pace.”
---
CARTEA VIII
✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥
Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.
Primul purta o coroană de aur.
— Vrei bogăție?
— Nu.
Al doilea purta o coroană de argint.
— Vrei putere?
— Nu.
Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.
— Vrei să fii vestit?
Constantin răspunse:
— Nu.
— Atunci ce vrei?
Constantin își făcu semnul Crucii.
— Vreau să rămân cu Dumnezeu.
Cei trei oameni dispărură.
Erau umbre.
Ispitele îl urmăreau.
Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.
Este să-ți păstrezi inima curată.
---
CARTEA IX
✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥
Într-o noapte, Constantin visă.
Se afla într-o grădină.
Totul era perfect.
Florile.
Copacii.
Apa.
Lumina.
Acolo îi văzu pe Adam și Eva.
Apoi văzu căderea.
Văzu rușinea.
Văzu frica.
— De ce se ascund? întrebă Constantin.
Un înger răspunse:
— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.
— Dumnezeu îi va abandona?
— Nu.
— Atunci ce va face?
Îngerul privi spre depărtare.
Constantin văzu o Cruce.
— Va veni după ei.
Constantin începu să plângă.
Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:
Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.
---
CARTEA X
✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥
Constantin găsi o peșteră.
Pe o piatră erau scrise cuvintele:
„Cuvântul poate răni.”
Pe o altă piatră:
„Cuvântul poate vindeca.”
Un bătrân îi explică:
— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.
— Cum trebuie să vorbesc?
— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.
Constantin luă pana.
Scrise:
„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”
Apoi continuă drumul.
---
CARTEA XI
✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥
La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.
Era murdar și slăbit.
Dar nu pleca de la poarta unei case.
— De ce stai aici?
Câinele îl privi.
Casa era pustie.
Stăpânul murise cu ani în urmă.
Dar câinele rămăsese.
Constantin îi dădu pâine.
Animalul își puse capul pe mâna lui.
Constantin zâmbi.
— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.
Credincioșia.
Și plecă mai departe.
---
CARTEA XII
✥ MAREA FURTUNĂ ✥
Într-o zi, Constantin ajunse la mare.
Trebuia să treacă pe celălalt țărm.
Se urcă într-o corabie.
La început, apa era liniștită.
Apoi cerul se întunecă.
Vântul începu să urle.
Valurile se ridicară.
Oamenii strigau:
— Vom muri!
Constantin tremura.
Dar își făcu semnul Crucii.
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Un om strigă:
— Roagă-te mai tare!
Constantin începu să se roage.
Și ceilalți i se alăturară.
Furtuna nu dispăru imediat.
Dar frica lor începu să scadă.
După multe ore, marea se liniști.
Căpitanul spuse:
— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.
Constantin privi cerul.
— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.
— Atunci ce face?
— Ne învață să trecem prin ea.
---
CARTEA XIII
✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥
Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.
Fiecare era diferit.
Unul era curajos.
Altul era înțelept.
Unul era tăcut.
Altul vorbea mult.
Unul se temea.
Altul nu se temea de nimic.
Constantin îi întrebă:
— De ce sunteți împreună?
Cel mai bătrân răspunse:
— Pentru că singuri suntem slabi.
— Și împreună?
— Împreună putem purta greutățile unii altora.
Constantin înțelese:
Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.
---
CARTEA XIV
✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥
În depărtare se auzeau trâmbițe.
Un război se apropia.
Două armate veneau una împotriva celeilalte.
Constantin ajunse între ele.
Un general îi spuse:
— Pleacă!
— De ce?
— Aici nu este loc pentru copii.
Constantin privi soldații.
— Și pentru oameni este?
Generalul tăcu.
Constantin ridică o cruce.
— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.
— Ce vrei să spui?
— Că și dușmanul are suflet.
Generalul îl privi lung.
În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.
Au îngropat morții.
Au dat apă răniților.
Unii au plâns.
Războiul nu s-a terminat atunci.
Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.
---
CARTEA XV
✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥
Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.
Dar acolo îl aștepta întunericul.
O creatură uriașă se ridică înaintea lui.
— Eu sunt Împăratul Întunericului!
Constantin tremura.
— Ce vrei?
— Să te fac să uiți.
— Ce?
— Să uiți de Dumnezeu.
Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.
Moartea.
Războiul.
Sărăcia.
Suferința.
Singurătatea.
— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?
Constantin începu să plângă.
Pentru prima dată nu găsea răspuns.
Se așeză în genunchi.
— Doamne...
Întunericul râse.
— Vezi? Nu răspunde!
Constantin închise ochii.
— Chiar dacă nu Te aud...
Se ridică.
— ...tot Te voi căuta.
Întunericul se opri.
— Chiar dacă mi-e frică...
Constantin strânse crucea.
— ...nu Te voi părăsi.
O lumină mică apăru în mâna lui.
Împăratul Întunericului se retrase.
— Nu!
Lumina crescu.
— Nu!
Constantin ridică crucea.
— Hristos este Lumina lumii!
Întunericul se sfărâmă.
Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.
---
CARTEA XVI
✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥
În fața lui Constantin apăru o cetate.
Avea ziduri albe.
Porți aurite.
Turnuri înalte.
Deasupra porții era o cruce.
Un înger stătea înaintea ei.
— Ai ajuns.
Constantin întrebă:
— Aici este Împărăția?
Îngerul răspunse:
— Ai crezut că Împărăția este un loc.
— Nu este?
— Este mai mult decât un loc.
— Atunci ce este?
Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.
— Este Dumnezeu primit în inimă.
Porțile se deschiseră.
Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.
Dar nu intră.
Se întoarse.
— Nu pot rămâne.
— De ce?
— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.
Îngerul zâmbi.
— Acum ai înțeles.
---
CARTEA XVII
✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥
Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.
Era dimineață.
Preotul stătea lângă el.
— Unde ai fost?
Constantin privi în jur.
— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.
— Și ce ai învățat?
Constantin deschise Hronica.
Toate paginile erau pline.
Apoi observă ceva.
Ultima pagină era goală.
— De ce?
Preotul zâmbi.
— Pentru că povestea nu s-a terminat.
Constantin luă pana.
— Cine trebuie să scrie mai departe?
Preotul îi răspunse:
— Tu.
---
CARTEA XVIII
✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥
Constantin se întoarse printre oameni.
Nu le povesti despre toate minunile.
Nu le spuse despre îngeri.
Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.
Le spuse ceva mai simplu:
— Rugați-vă!
— Pentru ce?
— Pentru familie.
— Pentru ce altceva?
— Pentru dușmani.
— Pentru dușmani?!
— Da.
— De ce?
— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.
Oamenii au început să se roage.
Bătrânii.
Copiii.
Țăranii.
Mamele.
Bolnavii.
Și, încet, satul s-a schimbat.
Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.
Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.
---
CARTEA XIX
✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥
Anii trecură.
Constantin îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.
Se ruga.
Ajuta oamenii.
Îi învăța pe copii.
Și scria.
Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.
— Doamne...
Privi candela.
— Am mers mult.
În liniște, închise ochii.
— Uneori am fost curajos.
— Alteori mi-a fost frică.
— Uneori am avut credință.
— Alteori m-am îndoit.
— Dar Te-am căutat.
O lacrimă îi coborî pe obraz.
— Dacă am greșit, iartă-mă.
Candela ardea.
Constantin zâmbi.
— Acum înțeleg.
În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.
Și o voce blândă:
— Nu ai fost niciodată singur.
Constantin deschise ochii.
Înaintea lui era Hristos.
Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.
Constantin îngenunche.
— Doamne...
Și nu mai putu spune nimic.
---
EPILOG
✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥
A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.
Lângă el era Hronica.
Cartea era deschisă.
Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:
„Povestea nu se sfârșește aici.”
Sub ele era desenată o cruce.
Iar dedesubt:
„Lumina trece din inimă în inimă.”
Copiii satului se apropiară.
Unul dintre ei întrebă:
— Cine a scris cartea?
Preotul răspunse:
— Constantin.
— Și ce scrie în ea?
Preotul privi cartea.
— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.
— Și L-a găsit?
Preotul zâmbi.
— Nu acolo unde se aștepta.
— Unde?
— În fiecare om pe care l-a ajutat.
În fiecare rugăciune.
În fiecare iertare.
În fiecare faptă bună.
În fiecare lacrimă.
În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.
Și mai ales în Hristos.
Clopotul începu să bată.
DONG!
Satul se trezi.
DONG!
Oamenii ieșiră din case.
DONG!
Soarele răsări peste deal.
Razele sale atinseseră crucea bisericii.
Crucea străluci.
Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.
Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.
— Doamne, ce trebuie să fac acum?
Vântul mișcă ușor paginile.
Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:
„CONTINUĂ.”
Copilul luă pana.
Și începu să scrie.
---
✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI
DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII
„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT
I. Cetatea
În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.
Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.
De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.
În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.
Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.
În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.
Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.
Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.
Cetatea devenise bogată.
Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.
Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.
Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.
Avea paisprezece ani.
Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.
Tatăl lui murise când Matei era încă mic.
Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.
— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.
Matei nu înțelegea întotdeauna.
Dar își amintea cuvintele.
II. Bătrânul
Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.
Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.
Avea barba albă și mâinile tremurânde.
Matei se opri.
— Nu ți-e frig?
Bătrânul ridică ochii.
— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.
Matei zâmbi.
Își scoase mantia.
Era singura lui haină groasă.
— Ia-o.
— Și tu?
— Eu alerg până acasă.
Bătrânul îl privi cu atenție.
— Cum te cheamă?
— Matei.
— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.
— Ce?
— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.
Matei nu răspunse.
Bătrânul strânse mantia la piept.
— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.
Matei porni spre casă.
După câțiva pași se întoarse.
Bătrânul dispăruse.
Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.
III. Omul cu hambarele pline
În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.
Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.
În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.
În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.
Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.
Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.
Nu pentru că avea nevoie de el.
Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.
Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.
— Domnule Dimitrie!
Negustorul ieși.
— Ce vrei?
— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.
Dimitrie privi copilul.
Apoi privi hambarele.
— Du-te la biserică.
— Am fost.
— Atunci du-te în altă parte.
— Nu mai avem unde.
Dimitrie închise poarta.
Copilul rămase câteva clipe nemișcat.
Apoi plecă.
Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.
Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.
IV. Visul
În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.
Se făcea că mergea prin propria casă.
Dar casa era goală.
Cuferele erau deschise.
Hambarele erau fără grâu.
Pivnițele erau pustii.
Alergă spre curtea lui.
Nici caii nu mai erau.
— Unde sunt toate? strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
În fața lui apăru biserica.
Ușile erau deschise.
Dimitrie intră.
Era întuneric.
Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.
Se apropie.
Atunci auzi o voce:
— Dimitrie.
Se uită în jur.
Nu era nimeni.
— Ce ai strâns?
— Aur, răspunse el.
— Pentru cine?
Dimitrie tăcu.
— Și ce ai lăsat în urmă?
Atunci se trezi.
Era dimineață.
Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.
Se gândi la copil.
V. Poarta deschisă
Dimitrie îl căută.
După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.
Mama copilului era întinsă pe un pat.
Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.
Femeia îl privi.
— De ce?
Dimitrie nu știa ce să răspundă.
— Pentru că ieri am închis poarta.
Apoi plecă.
Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.
Nu mereu.
Dar destul de des încât oamenii să observe.
VI. Vara fără ploaie
Vara veni cu o căldură cumplită.
Pământul se crăpă.
Fântânile scăzură.
Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.
Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.
Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.
Într-o zi, clopotul bisericii bătu.
Oamenii se adunară în piață.
Preotul le vorbi:
— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.
Nimeni nu răspunse.
Atunci Matei făcu un pas înainte.
— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?
Oamenii se uitară la el.
Dimitrie ieși din mulțime.
— Hambarele mele se deschid.
Și se deschiseră.
În acea zi, grâul fu împărțit.
Nu a fost destul pentru toată lumea.
Dar nimeni nu plecă flămând.
VII. Noaptea furtunii
După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.
Un vânt rece coborî dintre munți.
Norii se strânseră deasupra cetății.
Apoi începu ploaia.
La început oamenii se bucurară.
Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.
Vântul smulse acoperișuri.
Porțile se izbiră de ziduri.
Un turn se prăbuși.
Oamenii alergară spre biserică.
Matei ieși din casă.
Mama lui îl strigă:
— Unde mergi?
— Sunt oameni prinși lângă zid.
— Nu te duce!
Matei se opri.
O clipă se uită spre întuneric.
Apoi plecă.
Dimitrie îl întâlni pe drum.
— Singur?
— Nu.
— Atunci mergem.
VIII. Printre ruine
Apa le ajungea până la genunchi.
Pietrele cădeau din zid.
În întuneric se auzeau strigăte.
Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.
Dimitrie ridică lemnul.
— Mai mult!
Matei trase.
Femeia fu eliberată.
Mai departe găsiră doi copii.
Apoi un bătrân.
Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.
Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.
Omul era rănit.
Dimitrie îl ridică.
— Ține-te de mine.
— De ce mă ajuți?
Dimitrie răspunse:
— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.
Au mers până dimineața.
Când soarele apăru, cetatea era schimbată.
O parte din ziduri dispăruse.
Casele erau distruse.
Dar oamenii fuseseră salvați.
IX. Candela
În biserică, preotul intră încet.
Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.
Dar candela încă ardea.
Flacăra ei era mică.
Foarte mică.
Dar nu se stinsese.
Matei se apropie.
Dimitrie rămase în spatele lui.
— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.
Preotul zâmbi.
— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.
Dimitrie privi flacăra.
Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.
X. Cetatea se ridică
După furtună, oamenii începură să reconstruiască.
Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.
Femeile pregăteau hrană.
Copiii aduceau apă.
Meșteșugarii reparau casele.
Negustorii ofereau materiale.
Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.
Matei muncea cot la cot cu ceilalți.
Zilele treceau.
O piatră.
Încă una.
Un lemn.
Un acoperiș.
O ușă.
Cetatea se ridica.
Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.
Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:
— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.
Matei îl privi.
— Nu i-ai salvat tu.
— Atunci cine?
— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.
Dimitrie zâmbi.
— Ai devenit înțelept.
— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.
XI. Clopotul
Clopotul bisericii fusese crăpat.
Nu mai putea suna.
Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.
Dar un bătrân fierar spuse:
— Putem încerca să-l reparăm.
Au muncit săptămâni întregi.
Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.
Toată cetatea aștepta.
Preotul făcu semnul crucii.
Clopotul bătu.
DONG!
Sunetul trecu peste ziduri.
DONG!
Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.
DONG!
Matei privi spre cer.
Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.
Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.
XII. Ani
Au trecut anii.
Matei deveni bărbat.
Dimitrie îmbătrâni.
Cetatea crescu din nou.
Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.
În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.
Nu pentru sărbătoare.
Ci pentru a-și aminti.
Copiii întrebau:
— De ce?
Bătrânii răspundeau:
— Pentru că omul uită repede.
— Ce trebuie să-și amintească?
— Că nu trăiește singur.
XIII. Ultima întâlnire
Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.
Era exact ca în ziua aceea.
Aceeași privire.
Aceeași liniște.
Matei se apropie.
— Te-am recunoscut.
Bătrânul zâmbi.
— Ai întârziat.
— Te-am căutat.
— Nu trebuia.
— Cine ești?
Bătrânul privi către icoană.
— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.
Matei înțelese.
— Atunci ai avut nevoie de mine?
— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.
Matei rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.
Apoi plecă.
De data aceasta, Matei nu îl urmă.
Știa că nu trebuia.
XIV. Sfârșitul drumului
Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.
Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.
Nu mai putea merge repede.
Se opri în fața icoanei lui Hristos.
Candela ardea.
Flacăra era mică.
Aceeași flacără.
Aceeași lumină.
Matei îngenunche.
— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.
Apoi rămase în tăcere.
Afară începu să ningă.
Clopotul bătu o dată.
Matei zâmbi.
A doua oară.
Închise ochii.
A treia oară.
În biserică era liniște.
Candela continua să ardă.
XV. Răsăritul
A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.
Lumina se așeză pe cupole.
Crucea bisericii străluci.
Oamenii veniră să se roage.
Dimitrie murise cu mulți ani înainte.
Matei murise acum.
Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.
Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.
La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.
Copilul se opri.
Își scoase mantia.
Și i-o întinse.
Bătrânul îl privi.
— Cum te cheamă?
Copilul zâmbi.
— Matei.
Bătrânul ridică ochii spre biserică.
Clopotul începu să bată.
DONG...
Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.
Iar candela din biserică ardea mai departe.
Nu pentru că oamenii nu muriseră.
Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.
Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.
Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.
Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.
Unele povești continuă în oamenii care le învață.
Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.
Lumina lui Hristos.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 1-50
1. Lumina lui Hristos
Hristos coboară peste lume,
Cu har și pace peste noi,
Și-n sufletele cele triste
Aprinde candela-napoi.
La Cruce stăm cu umilință,
Privind spre Cel ce ne-a iubit,
Căci prin a Sa dumnezeire
Pe noi din moarte ne-a trezit.
O, Doamne, fii cu noi în toate,
În zi, în noapte, la necaz,
Și du-ne către Împărăție,
Spre veșnicul Tău sfânt locaș.
Cristian Diaconița
2. Rugăciunea
Când lumea tace și adoarme,
Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,
Îți spun durerea mea ascunsă
Și cer lumină-n veșnicie.
Nu aur vreau și nici mărire,
Ci inimă curată vreau,
Să pot ierta pe orice frate
Și către Tine să privesc.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care-o spun cu glas smerit,
Și nu mă lăsa niciodată
Să uit cât Tu m-ai iubit.
Cristian Diaconița
3. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,
Îmi plec genunchii și suspin,
Căci pentru mine și păcate
Ai suferit amar și chin.
Piroanele au fost durere,
Cununa spini Ți-a fost altar,
Dar dragostea Ta pentru oameni
A fost mai mare decât toate.
Și când mă clatin pe cărare
Și pașii mei se pierd mereu,
Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă
Și mă întorc spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
4. Maica Domnului
Preasfântă Maică, Născătoare,
Tu, Maica Domnului Iisus,
Acoperă-ne cu iubire
Și du-ne către Cel de Sus.
În ceas de teamă și durere,
Ridică rugăciunea ta,
Și fii aproape de creștinii
Ce caută în cer pacea.
Tu, floare sfântă și aleasă,
Primește glasul nostru lin,
Și roagă-te pentru noi, Maică,
Când către Domnul noi venim.
Cristian Diaconița
5. Calea spre Cer
Pe calea vieții merg, Iisuse,
Cu pași adesea obosiți,
Dar știu că Tu ești lângă mine
Când pașii mei sunt rătăciți.
Când drumul este plin de spini,
Nu vreau să fug, ci să rămân,
Căci Tu ai mers întâi pe cale
Și m-ai chemat să Te urmez.
Dă-mi, Doamne, inimă smerită,
Credință, dragoste și har,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să intru-n cerul Tău cel clar.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 6–50
6. Inima mea către Hristos
Iisuse, Doamne, vin la Tine,
Cu sufletul smerit și greu,
Aprinde-n mine sfânta pace
Și fă din inimă altarul Tău.
Când lumea-mi pare fără cale,
Tu fii lumina mea mereu,
Căci numai lângă Tine, Doamne,
Găsesc iubirea lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
7. Candela credinței
Aprinde, Doamne, candela
În sufletul meu trecător,
Să lumineze peste toate
Când vine noaptea de fior.
Să nu se stingă niciodată
Credința mea în Dumnezeu,
Ci să rămână peste vreme
Ca o lumină-n drumul meu.
Cristian Diaconița
8. Rugăciune în tăcere
În liniștea acestei seri
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și spun cu inimă smerită:
„Iisuse, nu mă părăsi.”
Tu știi durerea mea ascunsă,
Tu știi și gândul cel mai greu,
De aceea vin cu toată viața
Și o așez în mâna Ta.
Cristian Diaconița
9. La icoana Maicii Domnului
La icoana Maicii Sfinte
Aprind o candelă ușor,
Și cer în taină mijlocirea
Pentru al meu suflet călător.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei ce Te cinstesc,
Și du-ne către Fiul Tău,
Spre cerul cel dumnezeiesc.
Cristian Diaconița
10. Crucea vieții
Când crucea vieții este grea
Și drumul pare fără sfârșit,
Privesc spre Crucea lui Hristos,
Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.
Atunci găsesc putere iarăși
Să merg cu sufletul curat,
Căci El ne spune prin iubire:
„Nu te teme, Eu te-am chemat.”
Cristian Diaconița
11. Doamne, rămâi cu mine
Doamne, rămâi mereu cu mine
Când zorii vin, când noaptea cade,
Când am lumină în privire
Și când mă cuprind multe griji.
Nu mă lăsa să pierd cărarea
Ce duce către cerul Tău,
Ci ține-mi sufletul aproape
De sfântul Tău nume mereu.
Cristian Diaconița
12. Nădejde
Când toate par că se destramă
Și omul nu mai vede-un drum,
Eu mă încred în Dumnezeu,
Căci El mă poate ridica.
Nădejdea mea nu este lumea,
Nici bogăția ei deșartă,
Ci Domnul care ține viața
Și-mi poate lumina cărarea.
Cristian Diaconița
13. Hristos și pacea
Acolo unde este Hristos
Se naște pacea în suflet,
Iar inima ce Îl primește
Nu mai rămâne fără rod.
Iisuse, fă-mi și mie inima
Un loc curat pentru iubire,
Să pot să duc în lumea aceasta
Lumina Ta și-a Ta sfințire.
Cristian Diaconița
14. Întoarcerea
Am rătăcit prin multe drumuri,
Dar astăzi iarăși Te-am găsit,
Iisuse, Tu m-ai chemat acasă
Și sufletul mi-ai liniștit.
Primește-mă cu milă, Doamne,
Nu după câte am greșit,
Ci după marea Ta iubire
Și harul Tău nemărginit.
Cristian Diaconița
15. Înaintea altarului
În fața sfântului altar
Îmi plec genunchii în tăcere,
Și simt cum sufletul se umple
De pace, har și mângâiere.
Biserica devine casă
Pentru un suflet apăsat,
Iar rugăciunea se ridică
Spre Dumnezeu Cel minunat.
Cristian Diaconița
16. Glasul Evangheliei
Când Evanghelia răsună,
Aud chemarea lui Hristos:
„Veniți la Mine, cei ce sunteți
Osteniți și apăsați.”
Cuvântul Lui îmi este hrană,
Lumină pentru orice zi,
Și mă învață să iubesc
Și să trăiesc pentru cei vii.
Cristian Diaconița
17. Bucuria Învierii
Hristos a înviat din moarte,
Iar piatra nu L-a mai oprit,
Și peste lumea cea cuprinsă
De teamă, viață a răsărit.
Să cânte cerul și pământul,
Să cânte omul credincios:
„Moartea nu are ultimul cuvânt,
Căci a-nviat Iisus Hristos!”
Cristian Diaconița
18. Betleem
În Betleem, în noaptea sfântă,
O stea străluce peste sat,
Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,
De îngeri fiind înconjurat.
Păstorii vin cu bucurie,
Magii Îi aduc daruri sfinte,
Iar lumea primește Lumina
Vestită de profeții sfinți.
Cristian Diaconița
19. Îngerul păzitor
Îngerul meu, trimis de Domnul,
Păzește-mi pașii zi de zi,
Ferește-mi sufletul de rău
Și-nvață-mă spre bine a privi.
Când noaptea vine peste mine,
Rămâi aproape, înger sfânt,
Și roagă-te pentru sufletul meu
În drumul meu pe acest pământ.
Cristian Diaconița
20. Iubirea creștină
Iubirea nu răspunde răului
Cu ură și cu răzbunare,
Ci pune peste rana lumii
Balsamul sfânt al unei iertări.
Așa ne-a învățat Hristosul,
Prin viața Sa și prin Crucea Sa:
Să ne iubim unii pe alții
Și să păstrăm în noi iertarea.
Cristian Diaconița
21. Lacrima pocăinței
O lacrimă căzută-n taină
Poate spăla un suflet greu,
Când omul își recunoaște vina
Și se întoarce la Dumnezeu.
Doamne, primește pocăința
Și dă-mi putere să mă schimb,
Să las păcatul în urmă
Și către Tine să mă-ndrept.
Cristian Diaconița
22. Sfânta Liturghie
Când clopotele cheamă lumea
La sfânta slujbă în locaș,
Se umple inima de pace
Și sufletul devine mai curat.
În rugăciune stăm împreună,
Uniți prin credință și iubire,
Și Îl slăvim pe Dumnezeu
Cu inimă și mulțumire.
Cristian Diaconița
23. Sfinții
Sfinții au mers prin încercare
Cu ochii către Dumnezeu,
Și au păstrat credința vie
În orice ceas și-n orice greu.
Ei sunt lumină pentru lume,
Modele sfinte de urmat,
Și ne arată că prin Hristos
Sufletul poate fi curat.
Cristian Diaconița
24. Apostolii
Doisprezece au mers cu Domnul
Pe drumurile Galileei,
Vestind cuvântul Evangheliei
Și Împărăția lui Dumnezeu.
Au dus lumina peste lume,
Cu jertfă și cu mult curaj,
Și au vestit că Iisus Hristos
Este al lumii Mântuitor.
Cristian Diaconița
25. Petru
Petru, pescarul din Galileea,
A lăsat plasa și-a urmat
Pe Cel ce l-a chemat la viață
Și către cer l-a îndreptat.
Chiar dacă uneori s-a clătinat,
Hristos nu l-a abandonat,
Ci i-a redat credința vie
Și turma Sa i-a încredințat.
Cristian Diaconița
26. Ioan
Ioan, apostolul iubirii,
A stat aproape de Hristos,
Și a păstrat în inimă
Cuvântul sfânt și luminos.
El ne învață că iubirea
Este poruncă de la Domnul,
Și cine umblă în iubire
Rămâne-n Dumnezeu cu totul.
Cristian Diaconița
27. Pavel
Pavel a dus Evanghelia
Prin multe țări și prin cetăți,
Vestind pe Hristos cu îndrăzneală
În mijlocul multor greutăți.
N-a fost oprit de suferință,
Nici de prigoană sau de lanț,
Căci dragostea pentru Hristos
Îi era veșnică putere.
Cristian Diaconița
28. Psalmul inimii
Când sufletul meu este trist,
Ridic privirea către cer,
Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,
De nimic nu mă voi teme.”
Tu-mi dai odihnă și lumină,
Mă duci pe cărări de dreptate,
Și chiar de trec prin valea morții,
Tu ești cu mine, Doamne.
Cristian Diaconița
29. Dumnezeul meu
Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,
Tu ai creat cerul și pământul,
Și ai pus viață peste toate,
Cu înțelepciunea Ta cea mare.
Primește lauda mea smerită
Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,
Să Te caut în fiecare zi
Și să păstrez porunca Ta.
Cristian Diaconița
30. Duhule Sfinte
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Adu-mi lumină și curaj,
Curăță gândurile mele
Și fă-mi din inimă locaș.
Călăuzește-mi orice pas,
Ferește-mă de rătăcire,
Și dă-mi iubire pentru oameni,
Credință, pace și smerire.
Cristian Diaconița
31. Smerenia
Smerenia nu caută slavă,
Nici laude de la oameni,
Ci stă în liniște și slujește
Cu dragoste și cu răbdare.
Iisuse, dă-mi această cale,
Să nu mă laud cu nimic,
Ci să mă bucur când pot face
Un bine mic pentru un frate.
Cristian Diaconița
32. Milostenia
O pâine dată celui flămând
Este iubire înaintea Ta,
O haină dată celui gol
Poate aprinde o stea.
Învață-mă să văd aproapele
Și să nu trec nepăsător,
Căci orice bine făcut în taină
Se înalță către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
33. Postul inimii
Nu doar de hrană vreau să postesc,
Ci și de ură și mândrie,
De vorbe rele și de judecată,
De orice gând fără iubire.
Ajută-mă, Iisuse Doamne,
Să-mi curăț sufletul mereu,
Ca postul meu să fie jertfă
Și să mă apropie de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
34. Iertarea
Doamne, învață-mă să iert
Pe cel ce poate m-a rănit,
Așa cum Tu ne ierți păcatul
Când ne întoarcem smeriți.
Să nu păstrez în mine ura,
Nici răzbunarea să n-o chem,
Ci să răspund cu rugăciune
Și cu iubire să înving.
Cristian Diaconița
35. Drumul spre cer
Nu știu cât este de lung drumul,
Dar știu că vreau să merg cu Tine,
Iisuse, până la sfârșit,
Pe calea care duce bine.
Să nu mă pierd în lumea aceasta,
În lucruri care pier trecând,
Ci să-mi păstrez privirea sus,
Spre cerul Tău cel luminat.
Cristian Diaconița
36. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică glasul
Și pentru pruncul ei se roagă,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și pază sfântă peste casă.
Primește, Doamne, rugăciunea
Celui ce plânge pentru ai săi,
Și pune pace peste familie
Și dragoste între copii și părinți.
Cristian Diaconița
37. Casa creștinului
În casa unde se roagă omul
Se aprinde o lumină,
Iar icoana de pe perete
Amintește calea cea bună.
Doamne, binecuvântează casa,
Păzește-i pe cei ce locuiesc,
Și fă ca dragostea și pacea
În ea mereu să înflorească.
Cristian Diaconița
38. Duminica
Duminica este ziua sfântă,
Când clopotul ne cheamă iar,
Să mergem către casa Domnului
Cu sufletul curat și clar.
Să lăsăm grijile deoparte
Și să-I aducem mulțumire,
Căci Dumnezeu ne dăruiește
O zi de pace și iubire.
Cristian Diaconița
39. Lumina Învierii
O, ce lumină minunată
Strălucește în noaptea sfântă!
Hristos a biruit mormântul,
Iar moartea nu mai înspăimântă.
Să cântăm cu toți împreună:
„Hristos a înviat din morți!”
Și să păstrăm această veste
În inimile noastre toate.
Cristian Diaconița
40. Jertfa lui Hristos
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,
Și pentru oameni S-a jertfit,
Ca să ne dea nouă mântuire.
Iubirea Lui nu are margini,
Nici lumea n-o poate cuprinde,
Căci din Jertfa Mântuitorului
Nădejdea veșnică se aprinde.
Cristian Diaconița
41. În grădina Ghetsimani
În Ghetsimani, în noaptea grea,
Hristos Se roagă Tatălui,
Iar ucenicii dorm aproape,
În ceasul mare-al încercării.
„Facă-se voia Ta”, răsună
Din rugăciunea Celui Sfânt,
Și El primește Crucea lumii
Din dragoste pentru pământ.
Cristian Diaconița
42. Mormântul gol
Femeile vin dis-de-dimineață
Și găsesc mormântul gol,
Iar îngerul vestește lumii
Că Domnul este viu din nou.
Nu mai este moartea stăpână,
Nu mai domnește întunericul,
Căci Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul spre viață.
Cristian Diaconița
43. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Ucenicii privesc spre cer,
Iar Domnul Se înalță-n slavă
După lucrarea Sa pe pământ.
Dar nu ne lasă fără nădejde,
Ci ne trimite Duhul Sfânt,
Să ducem Evanghelia Sa
Până la marginile lumii.
Cristian Diaconița
44. Rusaliile
În ziua sfântă a Cincizecimii
Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,
Iar inimile ucenicilor
De har și foc s-au umplut.
Biserica începe să vestească
Pe Hristos Cel înviat,
Iar Evanghelia străbate lumea
Ca un soare minunat.
Cristian Diaconița
45. Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul Domnului este lumină
Pentru sufletul care caută,
Este sabie împotriva răului
Și pâine pentru inima flămândă.
Când citesc Sfânta Scriptură,
Îl caut pe Dumnezeu în ea,
Și fiecare pagină mă cheamă
Să trăiesc mai aproape de El.
Cristian Diaconița
46. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există veșnica Împărăție,
Unde cei ce-L iubesc pe Domnul
Vor afla pace și bucurie.
Nu aurul mă cheamă acolo,
Nici slava lumii de aici,
Ci dorul după Dumnezeu
Și viața trăită în iubire.
Cristian Diaconița
47. Judecata
Va veni o zi în care
Fiecare suflet va răspunde,
Iar toate faptele ascunse
Înaintea Domnului vor fi văzute.
De aceea vreau să trăiesc astăzi
Cu inimă curată și smerită,
Să fac bine cât încă pot
Și să cer iertare de la Domnul.
Cristian Diaconița
48. Viața veșnică
Nu pentru lumea aceasta singură
Ne-a chemat Hristos la credință,
Ci pentru viața cea veșnică,
Pentru lumină și făgăduință.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În adevăr și în iubire,
Ca la sfârșitul călătoriei
Să aflu veșnica mântuire.
Cristian Diaconița
49. Când sunt singur
Când sunt singur, Tu ești aproape,
Când plâng, Tu vezi lacrima mea,
Când nu mai am putere-n suflet,
Tu îmi întinzi mâna Ta.
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Să cad în deznădejde grea,
Ci pune iar lumină-n mine
Și fă să crească nădejdea mea.
Cristian Diaconița
50. Laudă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru lumină și pământ,
Pentru viață și iubire,
Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.
Slavă Ție pentru toate,
Pentru bine și-ncercări,
Căci prin Tine, Doamne Sfinte,
Vom găsi mereu cărări.
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Surprizele din apartamentul nou în daneză
După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament.
Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.
Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă.
Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane.
Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme.
Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.
Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.
Overraskelserne i den nye lejlighed
Efter at have flyttet til den nye lejlighed, mere præcist taget alle sine ejendele med, begyndte Cecilia at opdage flere og flere unaturlige ting. For eksempel flyttede han møbler, og på et tidspunkt hørte han et knirken i væggen. Forvirret bankede Cecilia lidt på væggen med sin negl, gipsen kom af på et sekund og afslørede et smukt hul i væggen. Så vores hårdtarbejdende og dedikerede bygherrer dækker hullerne med klar tape, som de påfører kalk over. Det ville mildest talt være mærkeligt, vi skulle også sige, at det kun er arbejde udført af verdens øjne. I tilfælde af jordskælv eller noget, hvad gør vi så med vægge? De falder på lejerne, før de kan flygte fra lejligheden.
Så ville han tage kludene med på badeværelset, hvad kunne han ellers finde på badeværelset, en dobbelt Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i næsten perfekt stand. Der er ingen måde, det er spiseligt længere, men det ser fantastisk godt ud. Der er også emballage fra cordon bleu, æbletærte fra Hornbach, østrigsk skinke (den lækreste skinke for byggere), Martinel-pølser, det ser ud til at folk foretrækker tysk kvalitet i maden de spiser, det er bare en observation.
Men disse site ingeniører er lidt søvnige, fordi de glemte deres mekaniske blyanter, notesbøger, jeg ved ikke hvor mange kuglepenne rundt i huset. Det klæder Cecilia, det vil tjene hende rigtig godt at sætte karaktererne fire og to, for det er alt, hvad hendes hjerte tillader. Den, der formår at få en syv på sine prøver, kan virkelig noget engelsk. Men han tror ikke, det ville være svært, han mener, at indsatsen skal komme fra begge sider, ikke bare den ene giver, den anden modtager. Derudover mener hun, at det letter indlæringen meget godt, men hun er lidt usikker på denne evne, hun vil overbevise sig selv ved at læse børneprøverne. Det ser koldt ud, men indeni gemmer sig et varmt, følsomt, endda barnligt hjerte. Af for meget lyst til at være barn bliver hun ikke ked af det, hun griner endda, når hun ser bordet i stuen, det samme gamle bord fra bedsteforældrenes lejlighed. Hvor skriblet, tegnet med farveblyanter, farveblyanter, akvareller forblev hun fra dengang hendes søn var omkring 2-3 år gammel. Når han pakker ud, ser han sine malebøger fra tidligere år, han ser, hvor klodset, men alligevel yndigt, han farvede hver karakter, hvert hus, hver detalje i billederne, hvor godt han fik farvelagt undervejs. Han udelader heller ikke de kort med beskeder, som han modtog, da han var ældre, for omkring 5 år siden. Der var sætninger, som han skulle have afsluttet, såsom: "Hvis jeg havde en blomst, ville jeg give den til hende...", Hvis jeg skulle takke min mor, ville jeg gøre det, fordi..." korte tekster af taknemmelighed, en julegave fra en tante.
Smukke minder, men overraskelserne i lejligheden stopper ikke, fortsætter de. Parketgulvet knirker hver gang Cecilia træder på det. På lignende noder knirker dørene også, når du åbner dem. Skufferne falder ud af natbordet, det eneste natbord i deres soveværelse. Hvad kan vi sige om barnets værelse? Alle de kasser, de opbevarer deres legetøj i, er smækket oven på hinanden, og det er også ubeskriveligt koldt. I alle værelser er temperaturen gennemsnitlig, kun på sønnens værelse er det ulidelig koldt. Vinduet var termoruder, men det var ikke fikset godt, der mangler også et lag varmeisolering.
Cecilia advarede, hvad vil hun gøre med sin dreng, der alligevel bliver ved med at få bihulebetændelse og skal have med sin næse ret ofte, fordi han ligner hende? Han beordrede en badekåbe med hætte at have på hele tiden, inklusive at sove.
Loftslampen giver også et discolys, for det flimrer altid, det er lidt irriterende at skrive, læse eller klippe tånegle, men som rumlys er det godt, som det er, indtil videre. I fremtiden vil hun købe en lysekrone med et køligere lys, fordi hun har en kirsebæruniform og ikke kan lide, hvordan kirsebær ser ud i gult lys. Han kan på den anden side godt lide lilla, og hvis lyset er blåt, vil uniformen se lilla ud, hvilket han ville finde fascinerende, at det ville være en meget mere interessant, visuelt tiltalende uniform end den, han havde været vant til. lange år.
Når man opsummerer alt, hvad snærerne formåede at gøre indtil det øjeblik, hvor Cecilia flyttede ind i lejligheden, var der mange overraskelser, og mudder på gulvet i alle rum, madrester, glemte genstande, men det er en beboelig lejlighed, den er varm nok, i nogle rum virker tv'et, køleskabet, internettet, og vi håber de fortsætter med at virke, det er ikke slut, da vinden blæser i november, alt går i stykker, og de lejere der får det i stykker er skyld pga. ledningerne er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en masse tekniske detaljer, der får os til at krybe, ikke giver mening, komplicerer vores liv, og det ville være vigtigt at have adgang til alt, så længe de betaler pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skulle barnet få dårlige karakterer, fordi det først blev færdig med sin studentereksamen før klokken to om morgenen, hvorfor skulle det have fordærvet mad i køleskabet, fordi strømmen ikke er konstant, maden i køleskabet er taget og stinker, barn spiser det og så har brug for det for fritagelser fra skolen eller fra meditationer, som han ikke kan præsentere sig selv i den tilstand, han er i? Hvorfor skulle han tage de timer op? Gik de glip af det med vilje? Gjorde han med vilje ikke, hvad andre forventede, at han skulle gøre, eller havde han ingen mulighed? Ja, fortæl os hellere, hvem der søger at dømme andre, der ikke har. Nu om dage, ikke at have lige ikke at kunne.
Det er få, der rigtig kan forstå, sidde og analysere situationer. De, der ikke har, skal have samme chance for alt som de, der har. Dette bør ikke blive en hindring. Hvis han vil give adgang til biologi, og hans internet mislykkes, hvordan kan han så konsultere specialiserede afhandlinger? Forældre skal varetage barnets behov for viden og opfyldelse. Forældre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med, hvem der vidste så godt, hvordan man satte alting op i første omgang. Cecilia, hvis du bekymrer dig om dit barns fremtid, så fratag ham nogle undskyldninger (som undskylder, anklager sig selv), forklaringer "for simple måske" ikke fordøjet af nogen, som han ender med at give år og år senere. Gør ham en tjeneste og flyt ham til en by med flere muligheder, lad ham ikke hænge fast i situationer, han ender med at fortryde på et tidspunkt.
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Suflete cu luminile stinse
Si-n mintea ei e un trafic cumplit de amintiri far' de regrete, acompaniate de melodiile Indie-rock difuzate de castile alea mici. E o tanara frumoasa, de 21 ani- fara 5 luni.
Seara de seara, cand rasare luna, si raul luceste in vale, scoate albumul, din sertarul de jos... albumul cu zeci de file ingalbenite, cu fotografiile gri deja... il deschise la prima pagina si analizeaza fiecare detaliu... momentele frumoase petrecute alaturi de el, in care au facut cunostinta- toamna, 23 octombrie mai exact- o zi in care ambii si-au dat intalnire cu fericirea.
Il indragise foarte mult, chiar din prima clipa cand se cunoscusera, intelegerea dintre sufletele lor se aratase desavarsita, iar lunga lor iubire precum si atatea intamplari pe care le traisera impreuna ii lasa o amprenta adanca in sufletul ei infantil, astfel incat la plecarea lui, ea simtea in toata fiinta ei un gol care nu mai poate fi umplut.
La mijlocul albumului, gasi o scrisoare. Era scrisoarea lui, scrisa pe foi galbene, cu patratele. Ea tinea in mana aceasta hartie, tremura si o acoperi cu scumpele ei lacrimi.
El, un tip indragostit nebuneste de ochii ei caprui-verzui, a carui melodie preferata sunt bataile inimii ei, izolat intr-o cameruta a unui bloc situat la periferia orasului, reciteste fiecare pereche de cuvinte din scrisorile ei in care-si marturisea cu sinceritate dragostea fata de el: venin dulce in sange. Sub piesa lor preferata, in mitea lui se derulau toate evenimentele multicolore, iar in timpanele lui rasuna iarasi, ecoul glasului ei dulce ce ii soptea necontenit "Ti amo, mio tesoro" . Adora privirea ei dulce, scurta, atat cat sa reuseasca sa inteleaga cat de mult el inseamna pentru ea. Adora momentele cand ea alerga pe lungile poteci, abia atingand baltoacele abia inghetate, iar el o ajungea din urma, ii prinse mana, si o stranse stransss... stransss la pieptul lui, si-i acoperi cu sarutari fierbinti buzele roz- palid, cand ca 2 copilasi mici numarau perechile de fulgi ce cadeau peste ei, ea ii asculta ingandurata respiratia.
Au trait o poveste de dragoste nemaipomenita in care el si ea iubeau orbeste... o poveste ce s-a intiparit in mintea amandurora si credeau in dragostea adevarata involuntar.
Astazi, ii despart mii de kilometri, insa ii mai uneste acea dragoste care le-au schimbat totalmente viata. Fiecare isi va vedea de drumul sau si nu se vor mai indragosti niciodata. Traiau o minunata poveste de dragoste incat nimeni nu a crezut ca o astfel de iubire poate avea si un sfarsit.
Când conștiința nu tace
Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.
Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.
Ușa se deschise.
Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.
Îl privi atent.
- Ai stat mult aici?
Alexandru ridică ușor din umeri.
- Nu știu.
- Nu știi cât timp a trecut?
- Nu.
Persecutorul deschise carnetul.
- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.
Alexandru nu răspunse.
- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.
Tăcere.
- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.
- În privința a ce?
Persecutorul zâmbi.
- Asta vom vedea.
Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.
- Te-ai născut în 1918?
Alexandru îl privi.
- Da.
- Unde?
- În România.
- Mai exact.
- În România Mare.
Persecutorul ridică ochii din carnet.
- Spui asta cu mândrie.
Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.
- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.
Persecutorul îl privi fără să spună nimic.
- Și părinții tăi?
- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.
- Sunt membri de partid?
- Nu.
- Dar tu?
- Nici eu.
- De ce?
Alexandru zâmbi foarte puțin.
- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.
Persecutorul îl privi câteva secunde.
- Ai fost învățat să gândești așa?
- Am fost învățat să gândesc.
- De cine?
- De viață. De părinți. De cărți.
- Profesia?
- Învățător.
- Ce îi înveți pe elevi?
- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.
- Întrebări despre ce?
- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.
Persecutorul închise carnetul.
- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.
- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.
- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?
- Nu știu ce vrea statul.
- Dar tu ce vrei?
Alexandru răspunse simplu:
- Adevărul.
Persecutorul se lăsă pe spate.
- Adevărul.
Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.
- Și în ce mai crezi?
- În Dumnezeu.
Persecutorul îl privi atent.
- Dumnezeu?
- Da.
- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?
Alexandru tăcu pentru câteva clipe.
- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.
Persecutorul se ridică brusc.
- Aici nu e biserică!
- Știu.
- Aici eu decid ce este adevărat!
Alexandru îl privi fără să ridice glasul.
- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.
Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.
Apoi se așeză din nou.
- Te crezi curajos?
- Nu știu.
- Ți-e frică?
- Da.
Atunci nu ești curajos.
Alexandru îl privi.
- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Persecutorul deschise din nou carnetul.
- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.
- Nu.
- Prietenii tăi?
- Da.
- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.
- Știu.
- Poți ajunge la închisoare.
- Știu.
- Îți poți pierde serviciul.
- Știu.
- Casa. Familia. Totul.
Alexandru coborî privirea.
- Familia mea nu are nicio vină.
- Și oamenii pe care îi protejezi?
- Nici ei.
- Atunci de ce îi protejezi?
- Pentru că mi-au acordat încredere.
Persecutorul râse scurt.
- Încrederea nu te va salva.
- Poate că nu.
- Atunci ce te salvează?
- Faptul că nu trădez.
- Ce înseamnă pentru tine trădarea?
Alexandru răspunse după câteva secunde:
- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.
- Iar loialitatea?
- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.
Persecutorul îl privi atent.
- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?
- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.
- Și dacă te vor uita?
Alexandru ridică ochii.
- Dumnezeu nu uită.
Se lăsă o liniște grea.
Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:
- Recunoaște că ai fost împotriva statului.
- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.
- Semnează.
Împinse spre el o foaie.
Alexandru o privi.
- Nu.
- Semnează!
- Nu pot.
- De ce?
- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.
- Nu contează.
- Pentru mine contează.
Persecutorul lovi cu pumnul în masă.
Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.
- Crezi că vei ieși de aici?
Alexandru îl privi.
- Toți oamenii ies, într-un fel.
- Ce vrei să spui?
- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.
Persecutorul tăcu.
Apoi întrebă:
- Ce nu poți pierde?
Răspunsul veni fără ezitare:
- Conștiința.
- Ești un om încăpățânat.
- Poate.
- Și crezi că eu nu mă tem?
Alexandru îl privi cu atenție.
- Cred că vă temeți.
Persecutorul se încruntă.
- De ce?
- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.
Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.
Privi foaia nesemnată.
O luă.
O rupse în două.
Apoi în patru.
- Pleacă.
Alexandru se ridică încet.
Ajuns la ușă, se opri.
Se întoarse și îl privi.
- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.
Ușa se închise.
Persecutorul rămase singur.
Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.
Mâna îi tremura ușor.
Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.
Afară, ploaia se oprise.
Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.
Dar își amintea de mama lui.
De camera mică.
De masa simplă.
De pâinea pusă pe masă.
Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.
Își amintea glasul ei:
- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.
Alexandru se opri.
Privi cerul cenușiu.
Își șterse lacrimile.
În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.
Și, mai presus de toate, credința.
Ridică privirea spre cer.
- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.
Apoi porni mai departe.
Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.
Dar mergea înainte.
Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.
Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.
când voi muri..
când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.
O POVESTE PENTRU TINE -continuare-
O altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor
at....Merg să-l
caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc Dealul Oarbei ,cobor o
vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..
ce mă fac ? Am început să urlu de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa
până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit stăpânul foarte mirat .
-Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un
câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?
Acum mă bucur că am și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.
Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.
Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt
de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .
- Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!
Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!
De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,
poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.
Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la
amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu
înțelegeam tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n
ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să
creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de
frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.
Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem
destule probleme...Atos și Țiganu adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile din
curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?
În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele
geți voi tot? MERITAȚI O RECOMPENSĂ?
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Secunda unei priviri
Deea
14 сентября
ador ! supeeerb
Monolog
ora mea de poezie
14 сентября
Mulțumesc,@un-pahar-de-poezie!🩷 Sunt fericită că versurile mele au putut ajunge și atinge măcar puțin o autoare pe care o apreciez și căreia îi citesc...
Monolog
un-pahar-de-poezie
13 сентября
Frumoase rânduri... pe alocuri ma regăsesc
Nu-ti port pică si nici regret
un-pahar-de-poezie
13 сентября
Mulțumesc din suflet!
De ce scriu?
un-pahar-de-poezie
13 сентября
Frumoase versuri. Mi-au placut tare mult
Secunda unei priviri
Smaranda Ploaie
13 сентября
Frumos, foarte frumos scris! Ai un stil reflexiv foarte frumos, orientat spre detalii psihologice si emotionale fine. Ultimul vers mi-a lasat un ecou...
Singurătatea florilor
Smaranda Ploaie
13 сентября
Multumesc frumos!
Din scrumul din pahar
un-pahar-de-poezie
13 сентября
Mulțumesc din suflet pentru frumoasele aprecieri 🙏🙏🙏🙏
✨ Po.e.m...
Deea
12 сентября
mulțumesc!!!
✨ Po.e.m...
Dora●Dor
12 сентября
Versuri care te fac efectiv sa vibrezi! Felicitări 🌹
Nu-ti port pică si nici regret
Dora●Dor
12 сентября
O poezie superbă și extrem de sinceră. O citești si te regăsești imediat. scrii exact pe sufletul omului. Felicitări pentru eleganță!🌹
✨ Po.e.m...
ora mea de poezie
12 сентября
O poezie așa cum rar te atinge și îți trezește amintiri!! Felicitări!
✨ Po.e.m...
Vladislav Varzari
12 сентября
Foarte frumos, această poezie, acest poem mi-a atins inima, bravo, felicitări
Singurătatea florilor
Cătălin Teodoreanu
11 сентября
Frumos debut!
p.o.e.m
Deea
10 сентября
mulțumesc