Cronicile din Târgu Jiu
CRONICILE DIN TÂRGU JIU
Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.
Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.
În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.
Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.
Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.
Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.
Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.
Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.
După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.
Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.
În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.
Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.
În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.
Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița 
Дата публикации: 5 августа
Timp de citire: ~8 min.
Просмотры: 290
Другие стихотворения автора
TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA
PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
REȚELELE SOCIALE – LUMEA CARE NE UNEȘTE ȘI NE DESPARTE DE CRISTIAN DIACONIȚA
Introducere
Bună ziua!
Astăzi am ales să vorbesc despre un subiect care ne însoțește aproape în fiecare moment al vieții noastre: rețelele sociale.
Dacă în trecut oamenii așteptau zile sau chiar săptămâni pentru a primi o veste de la cineva aflat departe, astăzi un mesaj ajunge în doar câteva secunde. Dacă odinioară o fotografie era păstrată într-un album, astăzi putem face sute de fotografii într-o singură zi și le putem împărtăși cu oameni din întreaga lume. Dacă înainte pentru a afla o informație trebuia să citim o carte, un ziar sau să întrebăm pe cineva, astăzi avem la îndemână un dispozitiv care ne poate oferi milioane de informații.
Trăim într-o perioadă în care internetul și rețelele sociale au devenit parte din viața noastră.
Telefonul mobil nu mai este doar un obiect prin care vorbim cu cineva. El este, pentru mulți dintre noi, o bibliotecă, un televizor, un aparat foto, un ziar, o hartă, un mijloc de comunicare și chiar o fereastră către întreaga lume.
Dar apare o întrebare importantă:
Rețelele sociale ne fac viața mai bună sau ne fac dependenți de lumea virtuală?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să privim atât partea bună, cât și partea mai puțin bună a rețelelor sociale.
---
1. Ce sunt rețelele sociale?
Rețelele sociale sunt platforme online care permit oamenilor să comunice, să distribuie informații, fotografii, videoclipuri și idei și să interacționeze cu alte persoane.
Printre cele mai cunoscute se numără Facebook, Instagram, TikTok, YouTube, Snapchat, WhatsApp, X și alte platforme.
Fiecare dintre ele are propriul mod de funcționare.
Pe unele platforme oamenii postează fotografii și momente din viața lor. Pe altele urmăresc videoclipuri scurte, ascultă muzică sau urmăresc creatori de conținut. Unele sunt folosite mai mult pentru comunicare, iar altele pentru informare, divertisment sau chiar pentru promovarea unor afaceri.
Astfel, rețelele sociale au devenit un adevărat univers virtual, în care fiecare persoană își poate crea un profil și își poate exprima personalitatea.
---
2. De ce au devenit atât de populare?
Unul dintre principalele motive este nevoia oamenilor de a comunica.
Omul a fost întotdeauna o ființă socială. Ne place să vorbim, să povestim, să împărtășim experiențe și să fim ascultați.
Rețelele sociale au făcut acest lucru extrem de ușor.
Putem vorbi cu un prieten care se află în alt oraș. Putem vedea ce mai face o rudă plecată în străinătate. Putem descoperi oameni care au aceleași pasiuni ca noi.
Un alt motiv este viteza.
Totul se întâmplă foarte repede. O fotografie poate fi publicată în câteva secunde. O știre poate ajunge la milioane de oameni aproape instantaneu. Un videoclip poate deveni popular într-o singură zi.
În acest fel, lumea pare că a devenit mult mai mică.
Distanțele nu mai par atât de importante.
---
3. Avantajele rețelelor sociale
Rețelele sociale au numeroase avantaje.
În primul rând, ele ne ajută să comunicăm.
Putem trimite mesaje, putem efectua apeluri video și putem păstra legătura cu persoane pe care nu le putem întâlni zilnic.
În al doilea rând, rețelele sociale pot fi foarte utile pentru educație.
Pe internet putem găsi lecții, explicații, documentare, cursuri, experimente și materiale educative. Dacă nu înțelegem un lucru la școală, putem căuta explicații suplimentare.
De asemenea, rețelele sociale ne pot ajuta să descoperim talente și pasiuni.
Un elev care cântă, desenează, dansează, face sport, fotografiază sau creează conținut poate arăta lumii ceea ce știe să facă.
Poate chiar să inspire alte persoane.
Un alt avantaj este reprezentat de informare.
Putem afla rapid ce se întâmplă în lume, putem urmări evenimente și putem descoperi perspective diferite asupra unor subiecte.
Totuși, trebuie să fim atenți: nu orice informație de pe internet este adevărată.
---
4. Rețelele sociale și prietenia
Un lucru interesant este modul în care rețelele sociale au schimbat ideea de prietenie.
În trecut, prietenii erau în principal oamenii pe care îi întâlneam la școală, în cartier sau în diferite activități.
Astăzi putem avea sute sau chiar mii de „prieteni” sau urmăritori online.
Dar apare o întrebare:
Câți dintre aceștia ne-ar fi alături într-un moment dificil?
Un „like” nu este același lucru cu o îmbrățișare.
Un comentariu nu înlocuiește o conversație sinceră.
Un mesaj trimis rapid nu poate înlocui întotdeauna prezența unui om lângă noi.
De aceea, cred că trebuie să facem diferența între popularitatea online și prietenia adevărată.
Poți avea mii de urmăritori și să te simți singur.
Și poți avea doar câțiva prieteni adevărați și să fii unul dintre cei mai bogați oameni din lume din punct de vedere sufletesc.
---
5. Partea întunecată a rețelelor sociale
Așa cum spuneam, rețelele sociale au și dezavantaje.
Unul dintre cele mai importante este dependența.
Uneori intrăm pe o platformă pentru câteva minute și ajungem să petrecem acolo ore întregi.
Spunem:
„Mai văd un videoclip.”
Apoi încă unul.
Și încă unul.
Iar timpul trece fără să ne dăm seama.
Problema este că timpul petrecut pe internet nu mai poate fi recuperat.
Putem recupera bani.
Putem cumpăra lucruri noi.
Dar nu putem cumpăra timpul care a trecut.
---
6. Rețelele sociale și imaginea de sine
Un alt efect important este modul în care rețelele sociale ne influențează imaginea despre noi înșine.
Pe internet vedem adesea oameni care par să aibă vieți perfecte.
Case perfecte.
Haine perfecte.
Vacanțe perfecte.
Chipuri perfecte.
Prietenii perfecte.
Vieți perfecte.
Dar realitatea este că internetul arată de multe ori doar o parte selectată din viața unei persoane.
Oamenii nu postează de obicei fiecare moment dificil, fiecare dezamăgire, fiecare eșec sau fiecare zi proastă.
Ei aleg ceea ce vor să arate.
De aceea, este periculos să comparăm viața noastră reală cu imaginea editată a altcuiva.
Trebuie să înțelegem că fiecare om are probleme, chiar dacă acestea nu apar într-o fotografie.
---
7. Like-urile și nevoia de apreciere
Un simplu „like” poate părea ceva neimportant.
Dar, pentru unele persoane, like-urile au ajuns să reprezinte o formă de validare.
Postăm ceva și așteptăm să vedem câte persoane apreciază.
Dacă primim multe like-uri, suntem fericiți.
Dacă primim puține, putem începe să ne întrebăm:
„Oare nu sunt suficient de bun?”
„Oare nu mă place lumea?”
„Oare de ce alții au mai multe aprecieri?”
Aici trebuie să înțelegem un lucru foarte important:
Valoarea unui om nu se măsoară în like-uri.
Un om nu devine mai inteligent pentru că are mai mulți urmăritori.
Nu devine mai bun pentru că primește mai multe comentarii.
Și nu devine mai puțin valoros dacă o postare nu primește atenție.
Valoarea noastră există și atunci când nimeni nu apasă butonul „like”.
---
8. Cyberbullying-ul
Un alt pericol al rețelelor sociale este cyberbullying-ul, adică hărțuirea și umilirea unei persoane în mediul online.
Un comentariu răutăcios poate părea pentru cel care îl scrie doar o glumă.
Dar pentru persoana care îl primește poate fi foarte dureros.
În spatele unui profil există un om.
În spatele unei fotografii există un om.
În spatele unui videoclip există un om.
Și fiecare om are sentimente.
De aceea, înainte să scriem ceva pe internet, ar trebui să ne întrebăm:
„Aș spune același lucru dacă persoana ar fi chiar în fața mea?”
Dacă răspunsul este „nu”, poate că nu ar trebui să scriem acel lucru nici online.
---
9. Fake news și informațiile false
Un alt mare pericol este reprezentat de informațiile false.
Pe internet poate publica aproape oricine.
Asta înseamnă că nu toate informațiile sunt corecte.
O știre falsă poate fi distribuită de mii sau chiar milioane de oameni înainte ca cineva să verifice dacă este adevărată.
De aceea trebuie să fim atenți la surse.
Nu trebuie să credem automat tot ceea ce vedem într-un videoclip sau citim într-o postare.
Un om informat nu este cel care citește foarte multe informații.
Este omul care știe să aleagă informațiile corecte dintr-un ocean de informații.
---
10. Siguranța pe internet
Atunci când folosim rețelele sociale, trebuie să avem grijă și de datele personale.
Nu este bine să oferim oricui informații precum adresa locuinței, parolele, datele bancare sau alte informații private.
De asemenea, trebuie să fim atenți cu persoanele pe care le cunoaștem doar online.
Internetul ne permite să vorbim cu oameni din întreaga lume, dar nu putem ști întotdeauna cine se află cu adevărat în spatele unui profil.
De aceea, siguranța trebuie să fie mai importantă decât curiozitatea.
---
11. Rețelele sociale și școala
Rețelele sociale pot influența și educația.
Ele pot fi o sursă extraordinară de informații.
Putem găsi explicații la matematică, istorie, limbi străine, științe și multe alte materii.
Putem urmări experimente și putem descoperi lucruri pe care nu le-am fi întâlnit într-o lecție obișnuită.
Dar există și partea opusă.
Dacă telefonul este folosit în timpul orelor fără un scop educativ, poate deveni o distragere.
De aceea, tehnologia trebuie să fie un instrument pentru educație, nu un obstacol în calea ei.
---
12. Rețelele sociale și timpul liber
În trecut, copiii și adolescenții își petreceau timpul liber jucându-se afară, făcând sport, citind sau întâlnindu-se cu prietenii.
Astăzi, o parte importantă din timpul liber este petrecută online.
Nu este neapărat ceva rău.
Problema apare atunci când lumea virtuală începe să înlocuiască lumea reală.
Este important să ieșim afară.
Să facem sport.
Să citim.
Să vorbim cu familia.
Să ne întâlnim cu prietenii.
Să ne bucurăm de lucrurile simple.
Pentru că viața nu se întâmplă într-un ecran.
Viața se întâmplă aici, în lumea reală.
---
13. Influencerii
Un fenomen important al rețelelor sociale este apariția influencerilor.
Un influencer este o persoană care are o comunitate mare de urmăritori și poate influența opiniile, alegerile sau comportamentul acestora.
Unii creatori de conținut oferă lucruri foarte interesante și educative.
Alții vorbesc despre sport, muzică, educație, călătorii, tehnologie sau artă.
Dar trebuie să fim atenți și să nu considerăm automat adevărat tot ceea ce spune o persoană populară.
Popularitatea nu înseamnă întotdeauna competență.
Un om poate avea milioane de urmăritori și totuși să ofere informații greșite.
De aceea trebuie să gândim cu propria noastră minte.
---
14. Rețelele sociale și publicitatea
Rețelele sociale sunt folosite foarte mult și pentru publicitate.
Vedem reclame pentru haine, telefoane, jocuri, produse de îngrijire, restaurante, vacanțe și multe alte lucruri.
Uneori avem impresia că alegem singuri ce vrem să cumpărăm.
Dar algoritmii platformelor analizează ceea ce urmărim, ceea ce apreciem și ceea ce căutăm pentru a ne afișa conținut care ne interesează.
Cu alte cuvinte, internetul încearcă să înțeleagă ce ne place.
De aceea trebuie să fim consumatori atenți și să nu cumpărăm ceva doar pentru că este popular pe internet.
---
15. Algoritmii
În spatele rețelelor sociale există sisteme complexe numite algoritmi.
Aceștia decid, într-o anumită măsură, ce conținut ne este recomandat.
Dacă urmărim multe videoclipuri despre fotbal, este posibil să primim din ce în ce mai multe videoclipuri despre fotbal.
Dacă urmărim muzică, vom primi mai multă muzică.
Dacă urmărim știri, vom primi mai multe știri.
Astfel, fiecare persoană poate ajunge să trăiască într-o bulă informațională, în care vede mai ales lucruri asemănătoare cu ceea ce a urmărit deja.
De aceea este important să fim curioși și să căutăm informații din mai multe surse.
---
16. Rețelele sociale pot face și bine
Nu trebuie să privim rețelele sociale doar negativ.
Ele pot fi folosite pentru lucruri extraordinare.
O persoană poate strânge bani pentru o cauză umanitară.
Un artist își poate găsi public.
Un elev poate descoperi o oportunitate educațională.
O afacere mică poate ajunge la clienți din întreaga lume.
O persoană poate găsi sprijin într-o comunitate online.
În situații dificile, informațiile se pot răspândi foarte repede și pot ajunge la oameni care au nevoie de ajutor.
Așadar, rețelele sociale sunt asemenea unui instrument.
Important nu este doar instrumentul, ci felul în care îl folosim.
---
17. Cum ar trebui să folosim rețelele sociale?
Cred că trebuie să învățăm să le folosim cu echilibru.
Să nu ne verificăm telefonul în fiecare minut.
Să nu simțim că trebuie să răspundem imediat la fiecare mesaj.
Să nu ne comparăm constant cu alte persoane.
Să verificăm informațiile înainte de a le distribui.
Să protejăm datele personale.
Să respectăm oamenii.
Să nu transformăm internetul într-un loc al urii.
Și, mai ales, să nu uităm să trăim în lumea reală.
---
18. Viitorul rețelelor sociale
Este foarte posibil ca rețelele sociale să devină și mai importante în viitor.
Tehnologia evoluează rapid.
Inteligența artificială, realitatea virtuală și realitatea augmentată pot schimba modul în care comunicăm.
Poate că în viitor nu vom mai folosi internetul exact în forma în care îl folosim astăzi.
Poate vom putea participa la întâlniri virtuale ca și cum am fi în aceeași cameră cu alte persoane.
Poate vom avea experiențe digitale mult mai apropiate de realitate.
Dar indiferent cât de mult va evolua tehnologia, un lucru nu trebuie să se schimbe:
omul trebuie să rămână în centrul tehnologiei.
---
19. Concluzie
În concluzie, rețelele sociale reprezintă una dintre cele mai importante invenții ale lumii moderne.
Ele ne-au schimbat modul în care comunicăm, învățăm, lucrăm și ne informăm.
Ne pot apropia de oameni.
Ne pot oferi cunoștințe.
Ne pot ajuta să ne exprimăm.
Ne pot oferi oportunități.
Dar, în același timp, ne pot consuma timpul, ne pot afecta încrederea în noi, ne pot expune la informații false și ne pot îndepărta de oamenii din jurul nostru.
De aceea, nu cred că întrebarea corectă este:
„Sunt rețelele sociale bune sau rele?”
Întrebarea corectă este:
„Cum alegem noi să le folosim?”
Pentru că internetul poate fi o bibliotecă sau o pierdere de timp.
Poate fi un loc unde învățăm sau un loc unde ne pierdem.
Poate fi o punte între oameni sau un zid între noi.
Totul depinde de felul în care îl folosim.
Într-o lume în care putem fi conectați cu milioane de oameni, trebuie să avem grijă să nu uităm să fim conectați cu cei de lângă noi.
Să nu uităm să vorbim față în față.
Să nu uităm să ascultăm.
Să nu uităm să râdem împreună.
Să nu uităm să ieșim afară.
Să nu uităm să trăim.
Pentru că putem avea cea mai modernă tehnologie din lume, dar cele mai importante lucruri din viață nu au nevoie de internet.
O îmbrățișare nu are nevoie de Wi-Fi.
O prietenie adevărată nu are nevoie de like-uri.
Un zâmbet sincer nu are nevoie de filtru.
Iar o amintire frumoasă nu trebuie neapărat postată pentru a avea valoare.
Rețelele sociale pot face parte din viața noastră, dar nu trebuie să devină întreaga noastră viață.
Vă mulțumesc pentru atenție!
500 de Poezii Creștine 251–300
251. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există-o veșnică lumină,
Unde sufletul găsește pace
Și dragostea nu se termină.
Doamne, ajută-mă să caut
Împărăția Ta mereu,
Să nu iubesc mai mult lumea
Decât pe Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
252. Viața veșnică
Viața aceasta trece repede
Ca o clipă într-un vis,
Dar nădejdea mea rămâne
În Hristos, Cel ce a promis.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În credință și iubire,
Ca să pot primi, prin mila Ta,
Darul vieții fără sfârșire.
Cristian Diaconița
253. Ziua Judecății
Va veni o zi în care
Fiecare om va sta
Înaintea lui Dumnezeu
Și faptele și le va vedea.
De aceea vreau de astăzi
Să trăiesc cu suflet curat,
Să iubesc și să fac bine
Cât timp încă mi-ai lăsat.
Cristian Diaconița
254. Judecătorul drept
Tu ești Judecătorul lumii,
Drept și fără de păcat,
Și cunoști fiecare inimă
Și tot ce omul a lucrat.
Doamne, nu mă lăsa în rău,
Ci întoarce-mă mereu,
Ca în ziua judecății
Să găsesc mila Ta.
Cristian Diaconița
255. Cartea vieții
Înaintea Ta, Doamne Sfinte,
Nimic nu poate fi ascuns,
Tu cunoști fiecare faptă
Și fiecare gând ascuns.
Scrie, Doamne, în inima mea
Credința, dragostea și pacea,
Ca numele meu să rămână
În cartea vieții prin harul Tău.
Cristian Diaconița
256. Îngerul păzitor
Îngerul meu păzitor
Mă însoțește zi și noapte,
Mă îndeamnă către bine
Și mă ferește de păcate.
Doamne, păzește-mă prin el
De primejdii și ispite,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către cele fericite.
Cristian Diaconița
257. Glasul îngerilor
În cer se-aude cântare
De îngeri înaintea Ta,
Iar sufletul meu dorește
Să Te slăvească asemenea.
Primește, Doamne, cântarea mea,
Chiar dacă este mică și smerită,
Căci vine dintr-o inimă
Care Te caută necontenit.
Cristian Diaconița
258. Heruvimii
Heruvimii Te slăvesc, Doamne,
Înaintea tronului ceresc,
Iar eu, un om atât de mic,
Cu smerenie Te iubesc.
Învață-mă să Te slăvesc
Prin tot ce fac și tot ce spun,
Și să păstrez în viața mea
Un suflet sincer și bun.
Cristian Diaconița
259. Serafimii
Serafimii cântă neîncetat:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”
Iar cerul se umple de slavă
Înaintea Celui Preaînalt.
Doamne, fă și inima mea
Un altar de rugăciune,
În care numele Tău sfânt
Să fie mereu în cântare.
Cristian Diaconița
260. Sfânta Treime
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Dumnezeului cel desăvârșit.
O singură dumnezeire,
Trei Persoane în iubire,
Taină sfântă și adâncă
Ce ne cheamă la mântuire.
Cristian Diaconița
261. Tatăl nostru
Tatăl nostru din ceruri,
Numele Tău fie sfințit,
Vie Împărăția Ta,
Iar voia Ta să fie împlinită.
Pâinea noastră dă-ne astăzi,
Iartă-ne greșelile noastre,
Și păzește-ne de rău,
Doamne, în toate zilele noastre.
Cristian Diaconița
262. Împărate Ceresc
Împărate Ceresc, Mângâietorule,
Duhul Adevărului cel Sfânt,
Vino și locuiește-n noi
Și curăță-ne de tot păcatul.
Mântuiește, Bunule, sufletele noastre
Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,
Ca să trăim în pace și credință
Sub lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
263. Preasfânta Treime
Preasfântă Treime, miluiește-ne,
Doamne, curăță păcatele noastre,
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,
Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.
Pentru numele Tău cel sfânt,
Miluiește-ne și ne mântuiește,
Și dă-ne pace în suflet
Și lumină în viață.
Cristian Diaconița
264. Crezul
Cred în Tatăl cel Atotputernic,
Creatorul cerului și al pământului,
Și în Iisus Hristos, Fiul Său,
Care pentru noi S-a întrupat.
Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,
În învierea morților și viața veșnică,
Și mărturisesc cu credință
Nădejdea mântuirii.
Cristian Diaconița
265. Iisus Hristos
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
A venit în lume pentru noi,
Să ne ridice din păcat
Și să ne ducă spre lumină.
El este Domn și Mântuitor,
El este Calea către Tatăl,
Și cine crede cu iubire
Găsește viață în Hristos.
Cristian Diaconița
266. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
S-a născut Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântau în ceruri
Și pace vesteau pe pământ.
Maica Domnului Îl privea
Cu dragoste și cu smerenie,
Iar lumea primea în acea noapte
Lumina mântuirii.
Cristian Diaconița
267. Peștera din Betleem
Într-o peșteră smerită
S-a arătat Lumina lumii,
Nu într-un palat împărătesc,
Ci în simplitatea unei iesle.
Doamne, învață-mă smerenia
Pe care ai arătat-o nouă,
Și fă-mi inima asemenea
Peșterii ce Te-a primit.
Cristian Diaconița
268. Magii
Trei magi au venit de departe
Urmând lumina stelei sfinte,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se înaintea Lui.
Și noi să venim cu inimă curată
Înaintea lui Hristos,
Aducându-I drept dar viața
Și iubirea noastră.
Cristian Diaconița
269. Steaua
Steaua din Betleem a luminat
Drumul celor ce Te căutau,
Și i-a condus până la Pruncul
Pe care îngerii Îl lăudau.
Fii și pentru mine, Doamne,
Steaua care-mi arată drumul,
Când nu mai știu unde să merg
Și sufletul îmi este tulburat.
Cristian Diaconița
270. Maica Domnului
Preacurată Maică a Domnului,
Tu ai primit vestea cea sfântă
Și ai răspuns cu smerenie
Chemării lui Dumnezeu.
Roagă-te pentru noi, Marie,
Când suntem slabi și încercați,
Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,
Iisus Hristos, Mântuitorul.
Cristian Diaconița
271. Buna Vestire
Îngerul a venit la Maria
Și i-a vestit taina cea mare:
Că din ea Se va naște Hristos,
Mântuitorul omenirii.
Prin ascultarea ei smerită
A venit în lume Mântuitorul,
Iar noi să învățăm de la dânsa
Credința și ascultarea.
Cristian Diaconița
272. Elisabeta
Elisabeta a primit cu bucurie
Vizita Maicii Domnului,
Iar pruncul din pântecele ei
A tresăltat de bucurie.
Doamne, fă și inima mea
Să tresalte când Te simte aproape,
Și să recunoască în orice clipă
Prezența Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
273. Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul a strigat
În pustiu către oameni:
„Pregătiți calea Domnului
Și îndreptați cărările Lui!”
Ajută-mă și pe mine, Doamne,
Să-mi îndrept calea vieții,
Să las păcatul în urmă
Și să Te primesc în inimă.
Cristian Diaconița
274. Iordanul
La râul Iordanului, Hristos
A venit să Se boteze,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui a mărturisit
Iubirea pentru Fiul Său,
Iar noi primim prin această taină
Chemarea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
275. Botezul
Prin Botez omul începe
Un drum nou în Dumnezeu,
Lăsând în urmă păcatul
Și primind harul Său.
Doamne, ajută-mă să păstrez
Curată credința primită,
Și să nu uit niciodată
Chemarea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
276. Pustia
În pustie, Hristos a stat
În post și rugăciune,
Biruitor asupra ispitei
Și statornic în misiunea Sa.
Când vin ispitele la mine,
Dă-mi putere, Doamne Sfinte,
Să aleg adevărul Tău
Și să nu cad în înșelare.
Cristian Diaconița
277. Ispitirea
Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,
Dar Domnul a rămas neclintit,
Arătându-ne nouă tuturor
Cum răul poate fi biruit.
Când ispita mă încearcă,
Dă-mi putere să spun „nu”,
Și să aleg întotdeauna
Calea care duce spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
278. Chemarea
Hristos îi cheamă pe oameni
Să-L urmeze pe calea Sa,
Să lase în urmă păcatul
Și să-și schimbe viața.
Doamne, aud și eu chemarea
Și vreau să-Ți urmez pașii,
Cu credință și cu iubire
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
279. Pescarul
Pescarul și-a lăsat mreaja
Când Hristos l-a chemat,
Și a pornit fără teamă
Pe drumul cel minunat.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să las ceea ce mă ține,
Și să Te urmez cu credință
Oriunde mă vei chema.
Cristian Diaconița
280. Apostolii
Doisprezece oameni simpli
Au devenit vestitori ai credinței,
Purtând în lume Evanghelia
Și numele lui Hristos.
Doamne, arată-mi și mie
Cum pot face bine în lume,
Prin cuvânt, prin faptă și iubire
În numele Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
281. Petru
Petru a fost pescar simplu,
Dar Hristos l-a chemat la Sine,
Și el a lăsat mrejele
Pentru o misiune mai mare.
Doamne, chiar dacă sunt slab,
Dacă mă chemi, vreau să vin,
Și să lucrez cu credință
Pentru binele aproapelui.
Cristian Diaconița
282. Andrei
Andrei, cel dintâi chemat,
L-a găsit pe Hristos și-a vestit
Cu bucurie fratelui său
Că L-a aflat pe Mesia.
Învață-ne să nu păstrăm
Credința doar pentru noi,
Ci să vestim prin viața noastră
Binele către cei din jur.
Cristian Diaconița
283. Toma
Toma s-a îndoit o vreme,
Dar când L-a întâlnit pe Domnul
A mărturisit cu credință
Învierea lui Hristos.
Doamne, când apar îndoieli,
Nu mă lăsa să mă îndepărtez,
Ci ajută-mă să caut adevărul
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
284. Filip
Filip L-a întâlnit pe Hristos
Și a mers să-i spună lui Natanael
Că L-a găsit pe Cel promis,
Pe Mântuitorul lumii.
Doamne, pune în mine bucuria
De a Te mărturisi cu dragoste,
Nu prin ceartă sau mândrie,
Ci printr-o viață curată.
Cristian Diaconița
285. Natanael
Natanael a venit să vadă
Și L-a întâlnit pe Hristos,
Iar îndoiala lui s-a schimbat
Într-o mărturisire de credință.
Doamne, ajută-mă să caut
Adevărul cu inimă sinceră,
Și când îl voi găsi,
Să nu mă mai despart de Tine.
Cristian Diaconița
286. Matei
Matei stătea la vamă
Când Hristos l-a chemat,
Iar el a lăsat totul în urmă
Și după Domnul a plecat.
Aceasta-mi arată, Doamne,
Că omul se poate schimba,
Când primește chemarea Ta
Și răspunde cu credință.
Cristian Diaconița
287. Marcu
Marcu a vestit Evanghelia
Despre Hristos, Mântuitorul,
Și a lăsat Bisericii
O mărturie despre Domnul.
Doamne, fă și viața mea
O mică mărturie curată,
Prin care oamenii să vadă
Lumina Evangheliei Tale.
Cristian Diaconița
288. Luca
Luca a scris despre Hristos
Și despre faptele Apostolilor,
Păstrând pentru Biserică
Mărturia sfântă a credinței.
Doamne, ajută-mă să citesc
Cuvântul cu inimă deschisă,
Ca să înțeleg mai bine
Calea pe care Tu mă chemi.
Cristian Diaconița
289. Ioan Evanghelistul
Ioan a vorbit despre Cuvântul
Care era dintru început,
Și despre lumina adevărată
Care în lume a venit.
Doamne, fă-mă să înțeleg
Taina iubirii Tale mari,
Și să rămân în lumina Ta
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
290. Evanghelia după Matei
Matei ne vestește despre Hristos,
Împăratul și Mesia,
Cel promis de prooroci
Pentru mântuirea lumii.
Doamne, deschide-mi mintea
Când citesc Evanghelia,
Ca să înțeleg Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu credință.
Cristian Diaconița
291. Evanghelia după Marcu
Marcu vestește cu putere
Faptele și minunile Domnului,
Arătând lumii pe Hristos
Ca Fiul lui Dumnezeu.
Fă-mi, Doamne, inima atentă
La fiecare cuvânt citit,
Ca Evanghelia să devină
Viață în sufletul meu.
Cristian Diaconița
292. Evanghelia după Luca
Luca ne vestește iubirea
Lui Hristos pentru cei pierduți,
Pentru săraci și pentru oameni
Ce caută să fie mântuiți.
Doamne, fă-mă milostiv
Cu cei pe care-i întâlnesc,
Ca prin iubirea mea smerită
Să mă apropii de Hristos.
Cristian Diaconița
293. Evanghelia după Ioan
Ioan ne vestește despre Cuvânt,
Despre lumină și iubire,
Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Venit în lume pentru mântuire.
Să păstrez în inima mea
Cuvintele Evangheliei sfinte,
Ca ele să-mi fie mereu
Lumină înainte.
Cristian Diaconița
294. Cuvântul s-a făcut trup
Cuvântul S-a făcut trup
Și a locuit printre oameni,
Iar slava Sa s-a arătat
Celui ce crede cu iubire.
Taină mare și minunată,
Pe care mintea n-o cuprinde,
Dar inima o poate primi
Prin credință și smerenie.
Cristian Diaconița
295. Apa prefăcută în vin
La nunta din Cana Galileii
Hristos a făcut o minune,
Prefăcând apa în vin
Și arătând slava Sa.
Doamne, transformă și viața mea
Când este goală și lipsită,
Și umple-o cu harul Tău
Și cu iubirea Ta sfințită.
Cristian Diaconița
296. Cana Galileii
În Cana Galileii s-a arătat
Un început al minunilor Domnului,
Iar ucenicii au văzut
Slava lui Iisus Hristos.
Doamne, fă și din casa mea
Un loc al păcii și iubirii,
În care să fie mereu
Prezența și binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
297. Samariteanca
La fântână, Hristos a vorbit
Cu femeia din Samaria,
Și i-a vestit despre apa vie
Care poate potoli setea sufletului.
Doamne, dă-mi și mie
Apa vie a harului Tău,
Ca să nu mai caut viața
În lucruri care trec.
Cristian Diaconița
298. Apa cea vie
Cine bea din apa lumii
Va înseta din nou mereu,
Dar cine primește apa vie
Găsește viață în Dumnezeu.
Doamne, satură-mi sufletul
Cu iubirea Ta cea mare,
Ca să nu mai caut fericirea
În lucruri trecătoare.
Cristian Diaconița
299. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cine vine către El
Găsește viață din belșug.
Doamne, hrănește-mă cu har
Și păstrează-mi credința vie,
Ca sufletul meu să nu piară
Departe de Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
300. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Și cine-L urmează nu rămâne
În întunericul păcatului,
Ci merge spre viața veșnică.
Doamne, luminează-mi pașii,
Luminează-mi inima mereu,
Ca în toate zilele vieții
Să merg cu Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 301–350
301. Hristos, Lumina mea
Când lumea pare întunecată
Și drumul meu nu-l mai zăresc,
Ridic privirea către Tine,
Iisuse, Doamne, și Te chem.
Tu ești lumina mea cea vie,
Tu ești nădejdea mea mereu,
Și chiar în noaptea cea mai grea
Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
302. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,
Cu sufletul îndurerat,
Și văd iubirea Ta cea mare
Pentru omul vinovat.
Nu merit jertfa Ta cea sfântă,
Dar Tu ai mers până la sfârșit,
Ca omul să găsească iarăși
Drumul spre Tatăl infinit.
Cristian Diaconița
303. Golgota
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos purta păcatul lumii,
Iar Crucea Sa a devenit
Semn al iubirii și-al minunii.
Acolo sângele cel sfânt
A curs pentru întreaga lume,
Iar noi primim prin jertfa Sa
Nădejdea vieții fără moarte.
Cristian Diaconița
304. Învierea
Hristos a înviat din morți,
Biruitor asupra morții,
Și piatra nu L-a putut ține
În întunericul mormântului.
Hristos a înviat cu slavă,
Iar cerul s-a umplut de lumină,
Și pentru noi s-a deschis iar
Nădejdea vieții celei veșnice.
Cristian Diaconița
305. Hristos a înviat!
Hristos a înviat, creștine!
Să cânte cerul și pământul,
Să fie plină de lumină
Și casa, sufletul și gândul.
Hristos a biruit moartea,
Iar noi cu bucurie spunem:
„Adevărat a înviat Hristos!”
Și slavă Lui aducem.
Cristian Diaconița
306. Mormântul gol
Femeile au venit la mormânt
În zorii zilei celei sfinte,
Dar piatra era dată la o parte,
Iar trupul Domnului nu era.
Îngerul le-a vestit minunea:
„Nu este aici, a înviat!”
Și lumea întreagă a primit
Vestea vieții fără de sfârșit.
Cristian Diaconița
307. Maria Magdalena
Maria Magdalena a venit
Cu lacrimi la mormântul gol,
Dar L-a întâlnit pe Domnul
Și inima i s-a umplut de dor.
Doamne, când și eu sunt întristat,
Arată-mi lumina Învierii,
Ca să nu rămân în întuneric,
Ci să găsesc bucuria Ta.
Cristian Diaconița
308. Ucenicii la Emaus
Pe drumul către Emaus
Doi ucenici mergeau întristați,
Dar Hristos li S-a alăturat
Și ochii lor au fost luminați.
Doamne, mergi și Tu cu mine
Pe drumul vieții mele,
Și deschide-mi ochii inimii
Ca să Te recunosc în toate.
Cristian Diaconița
309. Frângerea pâinii
Când pâinea a fost frântă
La Emaus, L-au recunoscut,
Iar inimile lor ardeau
De cuvântul ce l-au auzit.
Doamne, fă să ardă-n mine
Iubirea pentru adevăr,
Și când citesc Sfânta Scriptură
Să Te cunosc tot mai mult.
Cristian Diaconița
310. Toma și Învierea
Toma a dorit să vadă
Și să creadă în Înviere,
Dar când Hristos i S-a arătat,
A mărturisit cu putere.
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
A spus cu inimă smerită,
Iar credința lui ne cheamă
Să credem în Hristos cu toții.
Cristian Diaconița
311. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Hristos S-a înălțat la Tatăl,
Iar ucenicii au rămas
Cu nădejdea și făgăduința.
Doamne, îndreaptă-mi și mie
Privirea către cele de sus,
Ca inima mea să nu rămână
Prinsă doar de lumea aceasta.
Cristian Diaconița
312. Rusaliile
Duhul Sfânt S-a pogorât
Peste Apostolii adunați,
Și inimile lor s-au umplut
De putere și de har.
Biserica a început să vestească
Evanghelia în întreaga lume,
Iar glasul Apostolilor
A dus tuturor numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
313. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Luminează-mi mintea mea,
Curăță-mi inima de răutate
Și întărește credința mea.
Fii lumină în întuneric,
Fii pace în sufletul meu,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către Împărăția lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
314. Harul
Harul Tău este lumină
Pentru omul obosit,
Este darul fără plată
Pentru sufletul smerit.
Doamne, nu mă lăsa departe
De lucrarea harului Tău,
Ci fă-mă atent la chemarea
Pe care mi-o faci mereu.
Cristian Diaconița
315. Biserica
Biserica este casa
Unde ne-adunăm la rugăciune,
Unde cântarea se ridică
Spre Dumnezeu în comuniune.
Aici ascultăm Cuvântul,
Aici cerem iertare și pace,
Aici ne apropiem de Hristos
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
316. Sfânta Liturghie
Când clopotul bisericii bate
Și ne cheamă la Liturghie,
Las grijile lumii deoparte
Și vin cu sufletul spre Tine.
În sfântul locaș mă rog
Cu frații mei împreună,
Și cer de la Dumnezeu
Pace, iertare și lumină.
Cristian Diaconița
317. Clopotul
Clopotul sună peste sat
Și cheamă oamenii la rugăciune,
Iar glasul lui se ridică
Peste case și peste lume.
„Veniți la Domnul”, pare-a spune,
„Lăsați grijile pentru-o clipă!”
Și sufletul se îndreaptă
Spre casa cea sfântă.
Cristian Diaconița
318. Biserica din sat
Biserica mică de la margine
Stă liniștită lângă drum,
Dar rugăciunile din ea
Se ridică spre cer acum.
Acolo copilul învață
Să spună „Doamne, ajută!”,
Iar omul bătrân găsește
Mângâiere în rugăciune.
Cristian Diaconița
319. Icoana
În fața sfintei icoane
Mă opresc și mă rog smerit,
Nu lemnului, ci lui Dumnezeu
Și sfinților pe care i-a sfințit.
Icoana îmi amintește
De lumea cerească și sfântă
Și îmi ridică gândul
Din lumea trecătoare.
Cristian Diaconița
320. Candela
O candelă arde încet
În fața icoanei sfinte,
Și luminează în tăcere
Gândurile mele smerite.
Doamne, păstrează candela
Credinței aprinsă-n mine,
Ca să nu mă pierd vreodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
321. Tămâia
Fumul tămâiei se ridică
În biserica luminată,
Ca rugăciunea credincioșilor
Să se înalțe către Tatăl.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem azi,
Și umple inimile noastre
Cu pace și cu har.
Cristian Diaconița
322. Sfânta Cruce
Crucea o port la piept
Ca semn al credinței mele,
Și când o privesc îmi amintesc
De jertfa Domnului.
Nu este doar un semn exterior,
Ci chemare la iubire,
La răbdare și la credință
Și la urmarea lui Hristos.
Cristian Diaconița
323. Semnul Sfintei Cruci
Cu dreapta fac semnul Crucii
Și spun: „În numele Tatălui,
Al Fiului și al Sfântului Duh”,
Cu credință în Dumnezeu.
Să-mi fie Crucea apărare
Împotriva răului și-a ispitei,
Și să-mi amintească mereu
De iubirea Mântuitorului.
Cristian Diaconița
324. Rugăciunea de dimineață
Când zorii zilei se arată
Și mă trezesc din somn,
Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,
Pentru această nouă zi.
Păzește-mi pașii astăzi,
Ferește-mă de rău,
Și ajută-mă să fac bine
Înaintea Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
325. Rugăciunea de seară
Când noaptea vine peste lume
Și liniștea coboară,
Îți mulțumesc pentru ziua
Pe care mi-ai dat-o, Doamne.
Iartă-mi toate greșelile
Și păzește somnul meu,
Iar dimineața fă să mă ridic
Cu gândul către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
326. Înainte de masă
Pentru pâinea de pe masă
Îți mulțumim, Doamne Sfinte,
Pentru mâna care ne-a hrănit
Și pentru toate cele primite.
Binecuvântează masa noastră
Și casa în care locuim,
Și fă să nu uităm niciodată
De cei care sunt flămânzi.
Cristian Diaconița
327. După masă
După ce am mâncat, Doamne,
Îți mulțumesc din inimă,
Căci Tu ne-ai dat hrană
Și ne-ai păzit de nevoie.
Ajută-ne să fim recunoscători
Și să împărțim cu cel lipsit,
Ca darurile primite de noi
Să devină binecuvântare.
Cristian Diaconița
328. Rugăciunea copilului
Doamne, eu sunt încă mic,
Dar vreau să Te iubesc,
Să ascult de părinții mei
Și binele să-l săvârșesc.
Păzește-mi inima curată,
Ferește-mă de orice rău,
Și crește-mă în credință
Aproape de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
329. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică mâinile
Și se roagă pentru copil,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și drum bun pentru al ei fiu.
Doamne, ascultă rugăciunea
Oricărei mame îndurerate,
Și acoperă-i copiii
Cu mila Ta cea mare.
Cristian Diaconița
330. Rugăciunea tatălui
Un tată se roagă în taină
Pentru casa lui iubită,
Cerând putere și răbdare
Pentru familia lui smerită.
Doamne, binecuvântează familiile
Și păstrează-le unite,
În iubire, pace și credință
Și în nădejdea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
331. Familia creștină
Familia este o biserică
În care iubirea trebuie să crească,
Unde părinții și copiii
Învață împreună să se iubească.
Doamne, păzește fiecare casă
De ceartă și de dezbinare,
Și pune între oameni
Iubirea Ta cea mare.
Cristian Diaconița
332. Părinții
Părinții sunt un dar
Pe care Dumnezeu ni-l dă,
Și trebuie să-i cinstim
Cu dragoste și cu respect.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,
Și ajută-ne să le fim aproape
Cu inimă recunoscătoare.
Cristian Diaconița
333. Copiii
Copiii sunt ca florile
Ce cresc în grădina vieții,
Și au nevoie de iubire,
De credință și de lumină.
Doamne, păzește fiecare copil
De rău și de ispite,
Și dă-le părinți înțelepți
Care să-i conducă spre Tine.
Cristian Diaconița
334. Bunicii
Bunicii poartă-n suflet
Povești, credință și răbdare,
Și ne învață uneori
Ce înseamnă iubirea mare.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei bătrâni și încercați,
Și fă-ne să-i iubim
Și să nu-i lăsăm uitați.
Cristian Diaconița
335. Prietenia
Un prieten adevărat
Nu te lasă când e greu,
Ci rămâne lângă tine
Și te îndeamnă către bine.
Doamne, dă-mi prieteni buni
Și fă-mă și eu prieten bun,
Să nu rănesc și să nu trădez,
Ci să iubesc și să ajut.
Cristian Diaconița
336. Aproapele
Aproapele nu este străin,
Ci om creat de Dumnezeu,
Cu bucurii și cu dureri
Și cu un suflet asemenea mie.
Ajută-mă să-l văd cu iubire,
Nu cu judecată și dispreț,
Și să-i fiu aproape când îi este greu,
Așa cum ne-a învățat Hristos.
Cristian Diaconița
337. Omul sărac
Un om sărac stă lângă drum
Și poate nimeni nu-l vede,
Dar Dumnezeu îi știe viața
Și lacrimile lui cele grele.
Doamne, deschide-mi ochii
Să văd nevoia aproapelui,
Și pune în mâna mea putere
Să-l ajut după putință.
Cristian Diaconița
338. Străinul
Un străin poate veni la ușă
Fără să cunoască pe nimeni,
Dar iubirea creștină îi poate spune:
„Nu ești singur aici.”
Doamne, învață-mă ospitalitatea,
Să primesc omul cu bunătate,
Și să văd în fiecare persoană
Chipul unei făpturi create de Tine.
Cristian Diaconița
339. Cel întristat
Când cineva plânge lângă mine,
Nu vreau să trec nepăsător,
Ci să-i spun un cuvânt bun
Și să-i fiu alături cu drag.
Poate o vorbă simplă
Îi poate schimba ziua grea,
De aceea, Doamne, pune-n mine
Puterea de a mângâia.
Cristian Diaconița
340. Cel bolnav
Când cineva este încercat
Și trupul lui este slăbit,
Doamne, fii aproape de el
Și dă-i nădejde și răbdare.
Iar nouă dă-ne inimă bună
Să-l sprijinim după putere,
Cu rugăciune și iubire
Și cu un cuvânt de mângâiere.
Cristian Diaconița
341. Cel singur
Un om poate fi înconjurat
De oameni și totuși să fie singur,
Dar Dumnezeu vede inima lui
Și nu-l uită niciodată.
Doamne, apropie de cei singuri
Oameni cu inimă bună,
Ca nimeni să nu simtă
Că este uitat de lume.
Cristian Diaconița
342. Cel pierdut
Când un om se rătăcește
Și nu mai știe unde să meargă,
Doamne, trimite-i lumină
Și o mână care să-l ajute.
Fă-ne și pe noi asemenea
Celui care caută oaia pierdută,
Să nu abandonăm pe nimeni
Când are nevoie de ajutor.
Cristian Diaconița
343. Mâna întinsă
O mână întinsă către altul
Poate fi un semn de iubire,
Un gest simplu, dar puternic,
Într-o lume plină de grabă.
Doamne, fă mâinile mele
Mâini care ajută, nu rănesc,
Mâini care ridică omul
Când acesta cade.
Cristian Diaconița
344. Cuvântul bun
Un cuvânt bun spus la timp
Poate vindeca o inimă,
Iar un cuvânt rău și nepăsător
Poate lăsa o rană adâncă.
Doamne, pune pază gurii mele,
Să nu rănesc prin vorbe,
Ci fiecare cuvânt al meu
Să aducă pace și lumină.
Cristian Diaconița
345. Tăcerea
Uneori tăcerea spune
Mai mult decât o mie de cuvinte,
Când omul stă înaintea Domnului
Cu inima smerită.
Învață-mă să tac atunci
Când vorba mea ar răni,
Și să vorbesc atunci când trebuie
Să apăr binele și adevărul.
Cristian Diaconița
346. Gândul curat
Păzește-mi, Doamne, gândul
De tot ce este întunecat,
Și pune în mintea mea
Cuvântul Tău cel luminat.
Căci gândul devine faptă
Și fapta poate deveni drum,
De aceea vreau să aleg
Calea binelui acum.
Cristian Diaconița
347. Inima
Inima omului este adâncă
Și numai Dumnezeu o cunoaște,
El vede rana ascunsă
Și bucuria care crește.
Doamne, locuiește în inima mea
Și curăță tot ce este rău,
Ca ea să devină casă
Pentru iubirea Ta.
Cristian Diaconița
348. Sufletul
Sufletul nu poate fi cumpărat
Cu aur, bani sau bogății,
Căci valoarea lui este veșnică
Înaintea lui Dumnezeu.
Ajută-mă să-mi păstrez sufletul
Departe de păcat și mândrie,
Și să-l hrănesc prin rugăciune,
Credință și iubire.
Cristian Diaconița
349. Viața creștinului
Viața creștinului este drum
Cu încercări și bucurii,
Cu rugăciune și răbdare
Și cu multe lupte zi de zi.
Dar dacă Hristos merge cu noi,
Nu trebuie să ne temem,
Căci El ne poate ridica
De fiecare dată când cădem.
Cristian Diaconița
350. Cu Hristos înainte
Cu Hristos înainte merg
Prin zile bune și prin greu,
Cu Crucea sfântă înainte
Și cu nădejde în Dumnezeu.
Nu știu ce-mi aduce ziua,
Dar știu că Domnul este viu,
Și vreau să merg cu El mereu
Pe drumul către veșnicie.
MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI
PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR
Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.
Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.
Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.
În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.
El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.
Acolo învățase să citească.
Acolo învățase să se roage.
Acolo studiase Sfânta Scriptură.
Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:
— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.
Mihail studiase ani întregi.
Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.
Cunoscuse viețile Apostolilor.
Cunoscuse istoria primilor creștini.
Cunoscuse mărturiile martirilor.
Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.
Nu pentru a-i urî pe oameni.
Ci pentru a înțelege întrebările lor.
Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.
Candela tremura.
Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.
Mihail își plecă fruntea.
— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.
Apoi adăugă:
— Și păzește-mă de mândrie.
Din acea noapte începu marea sa călătorie.
---
PARTEA I
DRUMUL
CAPITOLUL I — PLECAREA
În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.
Își puse Evanghelia în traistă.
Luă crucea de lemn primită de la Andronic.
Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.
— Unde vei merge?
— Până unde mă va purta Dumnezeu.
— Și ce vei face?
— Voi vorbi despre Hristos.
Andronic îl privi lung.
— Ai grijă.
— De ce?
— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.
— Nu mă tem.
— Să nu spui asta.
Mihail îl privi nedumerit.
— De ce?
— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”
Mihail zâmbi.
— Atunci asta voi spune.
Bătrânul îl binecuvântă.
Clopotul bătu.
Porțile mănăstirii se deschiseră.
Mihail porni.
---
CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE
După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.
Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.
În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.
Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.
Un bătrân îl întrebă:
— Cine ești?
— Un creștin.
— Și ce cauți aici?
— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.
— Crezi că religia ta este adevărată?
Mihail răspunse:
— Da.
Mulțimea începu să murmure.
— Atunci dovedește!
Mihail deschise Evanghelia.
— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.
Astfel începu prima mare confruntare.
---
CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ
Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.
Învățații îl întrebau.
El răspundea.
Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.
Când considera că o idee este greșită, o argumenta.
— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.
Un filosof îl provocă:
— Și dacă descoperi că ai greșit?
Mihail răspunse:
— Atunci voi fi primul care va recunoaște.
Sala amuți.
Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.
— Atunci nu ești un fanatic.
Mihail zâmbi.
— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.
---
CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII
În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.
Citea.
Asculta.
Întreba.
Apoi compara.
În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.
El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.
Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.
Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.
Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:
— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?
Mihail privi spre cetate.
— Nu știu ce va face istoria.
— Dar tu ce vrei?
Mihail răspunse:
— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.
— Și cum o vei distruge?
Mihail ridică Evanghelia.
— Prin lumină.
---
CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI
În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.
Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.
Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.
În mijlocul sălii se afla un tron gol.
Pe peretele din spatele lui era scris:
„Cine cunoaște adevărul?”
Mihail păși înăuntru.
Primul învățat întrebă:
— Ești sigur că ai dreptate?
— Sunt convins de credința mea.
— Și noi suntem convinși de ale noastre.
— Atunci să cercetăm.
De dimineață până seara, întrebările se succedară.
Dumnezeu.
Omul.
Păcatul.
Moartea.
Mântuirea.
Rugăciunea.
Viața veșnică.
Hristos.
Crucea.
Învierea.
Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.
Nu ridica vocea.
Nu insulta.
Nu râdea.
Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.
La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:
— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.
Mihail răspunse:
— Nici nu am venit pentru asta.
— Atunci ce ai vrut să distrugi?
Mihail închise Evanghelia.
— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.
---
CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE
După dezbatere, Mihail plecă din cetate.
Se urcă pe o corabie.
În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.
Cerul se întunecă.
Valurile loviră corabia.
Un catarg se rupse.
Marinarii strigau.
Mihail îi ajută.
Un tânăr marinar căzu pe punte.
Mihail îl ridică.
— Ține-te bine!
— Vom muri!
— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.
Toți munciră.
În cele din urmă, furtuna trecu.
Când soarele răsări, marea devenise liniștită.
Căpitanul se apropie.
— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.
— Da.
— Atunci de ce a îngăduit furtuna?
Mihail privi marea.
— Nu știu.
— Și totuși crezi?
— Da.
— De ce?
Mihail răspunse:
— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.
---
CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI
În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.
Erau puțini.
Aveau o biserică mică.
Clopotul era vechi.
Icoanele erau simple.
Dar oamenii se rugau.
Preotul cetății îi spuse:
— Suntem puțini.
Mihail răspunse:
— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.
— Și dacă vântul o stinge?
— O aprindem din nou.
Mihail rămase acolo câteva săptămâni.
Îi învăță pe copii din Scriptură.
Vorbi oamenilor despre Evanghelie.
Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.
— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.
---
CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ
Într-o noapte, Mihail rămase singur.
Se uită la toate manuscrisele sale.
Își aminti de toate dezbaterile.
De toate drumurile.
De toate victoriile.
Și atunci o întrebare îl lovi:
„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”
Mihail închise ochii.
Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.
Era propria lui mândrie.
Îngenunche.
— Doamne, păzește-mă de mine însumi.
Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.
Nu era făcută să lovească oameni.
Era făcută să taie mândria.
---
CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ
Anii trecură.
Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.
În fiecare cetate apărea aceeași poveste:
un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.
Nu toate cetățile îl ascultau.
Nu toți îl credeau.
Uneori era alungat.
Alteori era primit.
Uneori câștiga dezbateri.
Alteori era învins într-un argument.
Dar continua.
Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.
Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.
Mii de oameni umplură piața.
Mihail urcă pe trepte.
În mâna sa avea Evanghelia.
În spatele lui se ridica o cruce.
Un conducător al cetății întrebă:
— De ce ai venit?
Mihail răspunse:
— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.
— Și ce ai învățat după atâția ani?
Mihail privi mulțimea.
— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”
Apoi ridică Evanghelia.
— Eu am găsit răspunsul în Hristos.
Piața deveni tăcută.
— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.
Un vânt puternic trecu prin piață.
Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.
---
CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA
După acea zi, oamenii începură să cerceteze.
Unii descoperiră creștinismul.
Alții rămaseră în tradițiile lor.
Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.
Nu prin foc.
Nu prin sabie.
Ci prin întrebări.
Prin cărți.
Prin dezbateri.
Prin rugăciune.
Prin convertiri sincere.
Mihail privea toate acestea și spunea:
— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.
Un tânăr îl întrebă:
— Atunci cine a biruit?
Mihail privi spre cruce.
— Hristos.
---
EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI
Mihail îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Pașii îi erau mai lenți.
Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.
Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.
Bătrânul Andronic nu mai era.
Mormântul său se afla lângă biserică.
Mihail se opri înaintea lui.
— Părinte, m-am întors.
Vântul mișcă frunzele.
Mihail zâmbi.
Apoi intră în biserică.
În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.
— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.
Tăcu.
Clopotul începu să bată.
Un sunet adânc se răspândi peste munți.
Mihail privi crucea.
În acea clipă își aminti toate drumurile.
Marea.
Furtunile.
Cetățile.
Dezbaterile.
Prietenii.
Adversarii.
Oamenii care îl ascultaseră.
Oamenii care îl respinseseră.
Și înțelese ceva.
Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.
Câștigase o luptă împotriva fricii sale.
Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.
Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.
Nu fusese distrugerea oamenilor.
Nu fusese cucerirea cetăților.
Fusese lumina aprinsă în suflete.
Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:
HRISTOS.
De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.
Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.
Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.
Sabia lui nu fusese făcută din fier.
Era Cuvântul.
Scutul lui era credința.
Armura lui era rugăciunea.
Puterea lui era adevărul.
Iar legea lui era:
„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”
Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.
Dar crucea rămânea.
Evanghelia rămânea.
Credința creștină rămânea.
Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:
Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.
Motivația Zilei
Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.
Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.
de Cristian Diaconița
Viața lui Ion Olaru
Viața lui Ion Olaru
Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.
Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.
Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.
Personalitatea și caracterul
Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.
Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.
Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.
În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.
Înfățișarea și stilul său
Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.
Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.
Obiceiuri și preocupări
Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.
De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.
Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.
Relațiile cu familia
Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.
În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.
Moștenirea lăsată în familie
Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.
Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.
A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.
[Cristian Diaconița].
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în franceză
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
La fiction de Roald Dahl dans la vraie vie
L'histoire pour enfants de Roald Dahl, Matilda, contient aussi une part de vérité. Le portrait de Mathilde (avec de légers écarts par rapport à Mathilde reflété dans ses écrits) existe dans la vie de tous les jours. Cette personne faisait des permutations, des logarithmes, des équations de je ne sais quel degré, des calculs à la puissance 1000 sans utiliser la fonction calculatrice du téléphone, lisait depuis l'âge de 4 ans, voyait ses propres intérêts et passions tandis que sa sœur aînée lui faisait du vernis à ongles, et son frère regardait un match de football avec je ne sais quelle équipe argentine, si son père la sous-estimait, il enduisait la doublure de la veste qu'il portait le plus souvent avec de l'antisudorifique roll-on, il savait combien de temps il lui manquerait avec toutes les céréales dans son bol, elle savait aussi qui lui fournirait et avant qu'ils ne soient épuisés, elle choisirait toujours le lait de la même entreprise (parce qu'elle n'aimait que celui-là), elle pouvait aussi le savoir à partir de les regards combien verser pour ne pas inonder la nappe, elle savait comment ne pas se moquer des danses en marchant sur le pied de son partenaire, elle savait quand il allait pleuvoir avec une bien meilleure précision que l'application AccuWeather, elle sentait quand elle a été rejetée ou acceptée par ceux de Je le jure, elle s'est souvent sentie incomprise, même si elle comprenait tout le monde tout le temps, elle savait quelles étaient les raisons et les peurs de chacun, elle savait ne pas se laisser inférieure, elle savait se battre pour ses droits , pour la justice et la vérité. Pour elle, ce qui était juste comptait toujours. Il a toujours été une personne calme, terre-à-terre, mais tout aussi drôle. En chantant les efforts de tous, personne n’a été lésé ou ignoré.
Il a vu les intentions de chacun, ce qui anime chaque homme, ce qui le revigore, ce qui le déprime ou le fatigue. Elle savait à qui faire confiance et qui l’aurait laissé tomber dans une situation plus complexe. Cam pouvait presque imaginer à quoi s'attendre de chacun, comment ils réagiraient, ce qui les pousserait à coopérer ou à rejeter l'idée de coopération, comment ils parleraient à chacun individuellement. Personne ne pouvait la surprendre, elle connaissait la plupart des situations qui pouvaient survenir en cours de route.
Il pouvait voir la beauté naturelle des gens, et non la beauté artificielle, qu'ils se maquillaient, qu'ils mettaient du rouge à lèvres, qu'ils créaient un volume bouffant dans leurs cheveux, ou qu'ils étaient au gymnase en train de travailler sur tous leurs cheveux. groupes de muscles. Non, rien de tel, elle appréciait les gens pour ce qu'ils étaient, pas pour ce qu'ils voulaient paraître. Elle n'avait pas besoin de produits cosmétiques inutiles, le naturel était ce qu'il y avait de plus réel, c'est pourquoi elle était belle. Ce qui était le plus spécial chez elle, c'était le fait qu'elle appréciait les gens pour ce qu'ils étaient, pas nécessairement pour ce qu'ils offriraient ou prouveraient. Tout cela s'est produit parce qu'elle voyait les gens sous tous les angles, absorbait leurs regards, les lisait comme si elle lisait des romans. Elle avait hâte d'observer les détails de la personnalité de chacun, de tirer le meilleur de chacun, tout comme une abeille cueille le pollen des fleurs pour le transformer en miel.
En même temps, elle était modeste, elle réalisait ce qu'elle pouvait et ce qu'elle ne pouvait pas faire. Elle n’a jamais pensé un seul instant qu’elle pourrait tout faire seule. Il connaissait ses limites. Elle a compris qu'il y a des situations où elle a également besoin de consulter ses connaissances pour donner leur avis et agir en connaissance de cause.
Il avait une appréciation très fine et minutieuse des conséquences de ses propres actions et de la manière dont elles pourraient affecter son entourage.
Le personnage du livre de Roald Dahl pourrait trouver son équivalent moderne en la personne de Cecilia.
Maria
Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...
Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.
Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...
Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.
Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...
Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!
Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...
Sub cerul României
Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.
Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.
Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.
Cu prețuire,
Andrei GUȚU
Proiect de construcții plus câteva inepții în suedeză
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Byggprojekt plus en del dumheter
Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.
De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.
De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.
Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".
Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."
Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"
Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.
Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."
Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."
Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.
Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.
Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.
Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.
Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.
När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.
Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "
Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "
Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.
Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".
Războiul de lângă noi- oamenii egoiști și indiferenți de lângă noi
Azi, orașul părea liniștit. În afară de claxoanele cu care deja m-am obișnuit, nimic nu era gălăgios. Era o dimineață...normală. Bineînțeles, aglomerația mă enerva, la fel și cei neatenți, însă, cu timpul, acesta a devenit Universul meu, ceva cotidian, fără de care, probabil, m-aș simți singură, ba chiar pierdută.
Tot azi, în mașină, am deschis radio-ul. Da, un lucru banal. Și, atunci, cu ajutorul unei știri despre război, am înțeles ceva.
Aici, oamenii nici nu vorbesc despre suferință. Aici, toată lumea este liniștită când are ce vrea, dar se aprinde când brusc ceva nu îi este pe plac. Acolo, în cealaltă lume, aceea năpăstuită de război, cerul se întunecă de nori de cenușă, de bombe care cad din cer, aducând Iadul. Oamenii de ACOLO sunt în suferință, murind pentru o cauză care nici nu este a lor. Mor chiar copii, adolescenți, care abia dacă au trăit. Tancurile zguduie pământul, distrug orice fel de liniște...
Soldații, murdari stând în tranșee, zac acolo, fără să poată face ceva. Soarta ce le-a fost hărăzită, a fost una nemiloasă, crudă. Plânsul și urletul- acestea sunt singurele sunete umane care persistă pe timp de război, o perioadă în care oamenii își pierd umanitatea, mărinimia, esența speciei atât de inteligente. În război, lacrimile se rostogolesc peste obrajii deveniți așpri. Nimic în afară de suferință, nimic nu aduce războiul... Suferință și distrugere...
Iar conducătorii, cei care manipulează și provoacă actul de canibalism între oameni... Aceștia stau pe scaune din piele și beau băuturi fine, la căldură, în protecție, fără a le păsa. Liderii care își transformă cetățenii în cadavre, un zid uman făcut pentru iluzia gloriei și a puterii, sunt niște oameni egoiști.
După ce am închis radio-ul, am ajuns la o concluzie: cei care se comportă ca și când nu ar exista războaie și suferință, cei care nu fac nimic pentru semenii lor, sunt ignoranți și egoiști, transformând aceste trăsături în unele tipice umane. Acești oameni provoacă suferință psihică tocmai prin faptul că își întorc privirea în altă parte! Refuză să audă strigătul de ajutor al celor aflați în nenorocire.
Persoanele care chiar au crezut că războaie nu sunt, se înșeală. Aceștia sunt ori proști, ori prefăcuți. Dar, chiar și așa, dragi OAMENI care sunteți în stare umană încă, vă rog să vă treziți și să îi treziți și pe ceilalți!
Cu respect și părere de rău, cu multă durere în suflet,
UN OM
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Ce mai faceți, Maiestate?
Vladislav Varzari
5 октября
@Silvia Mihalachi, vă mulțumesc mult
Ce mai faceți, Maiestate?
Silvia Mihalachi
5 октября
,, Ce mai faceți , Maiestate?,, este o poezie de lăudat și poetul merită felicitat. Mă alătur de cei ce il felicită și apreciază aceasta frumoasă po...
MARIA ÎN ȚARA POMILOR
Silvia Mihalachi
5 октября
Cu drag spun legendei că , este frumoasă și că mi - a plăcut să citesc din ea ,, curajul, iertarea , credința și despre lumină,, și despre pomul c...
Temnița
Khosravi Shahin
4 октября
Mulțumesc mult!🤍
Ultimul acord
ora mea de poezie
4 октября
O poezie ce are niște rânduri pline de imagini și emoții în care mă regăsesc...ai un talent extraordinar, felicitări!🩷
Efectul Placebo
un-pahar-de-poezie
1 октября
Vă mulțumesc tare mult pentru gânduri. Mă bucură enorm !🙏
Efectul Placebo
Silvia Mihalachi
1 октября
Pe tipsia cu versuri frumoase dăruită și azi cititorilor de către amfitrionul ,, poezii online,, am găsit un pahar de cristal cu versuri cristaline,...
Efectul Placebo
Florin Dumitriu
1 октября
Uneori, cel mai frumos zâmbet e doar umbra unei dureri care a învățat să tacă. Felicitări, ai pus în vers ceea ce mulți nu reușesc nici să rostească....
CUM POȚI TU, TOAMNĂ?
Silvia Mihalachi
30 сентября
Frumoase, delicate întrebări în versuri sonore adresate TOAMNEI de către poet , căreia îi deslușește prin întrebări ,, culorile ei de poezie,,.
De te-ar păli sorocul
un-pahar-de-poezie
30 сентября
Frumos!👏