REȚELELE SOCIALE – LUMEA CARE NE UNEȘTE ȘI NE DESPARTE DE CRISTIAN DIACONIȚA

Viața lui Ion Olaru

 

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

 

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

 

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

 

Personalitatea și caracterul

 

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

 

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

 

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

 

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

 

Înfățișarea și stilul său

 

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

 

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

 

Obiceiuri și preocupări

 

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

 

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

 

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

 

Relațiile cu familia

 

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

 

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

 

Moștenirea lăsată în familie

 

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

 

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

 

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

1. Lumina lui Hristos

Hristos coboară peste lume,

Cu har și pace peste noi,

Și-n sufletele cele triste

Aprinde candela-napoi.

La Cruce stăm cu umilință,

Privind spre Cel ce ne-a iubit,

Căci prin a Sa dumnezeire

Pe noi din moarte ne-a trezit.

O, Doamne, fii cu noi în toate,

În zi, în noapte, la necaz,

Și du-ne către Împărăție,

Spre veșnicul Tău sfânt locaș.

Cristian Diaconița

2. Rugăciunea

Când lumea tace și adoarme,

Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,

Îți spun durerea mea ascunsă

Și cer lumină-n veșnicie.

Nu aur vreau și nici mărire,

Ci inimă curată vreau,

Să pot ierta pe orice frate

Și către Tine să privesc.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care-o spun cu glas smerit,

Și nu mă lăsa niciodată

Să uit cât Tu m-ai iubit.

Cristian Diaconița

3. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,

Îmi plec genunchii și suspin,

Căci pentru mine și păcate

Ai suferit amar și chin.

Piroanele au fost durere,

Cununa spini Ți-a fost altar,

Dar dragostea Ta pentru oameni

A fost mai mare decât toate.

Și când mă clatin pe cărare

Și pașii mei se pierd mereu,

Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă

Și mă întorc spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

4. Maica Domnului

Preasfântă Maică, Născătoare,

Tu, Maica Domnului Iisus,

Acoperă-ne cu iubire

Și du-ne către Cel de Sus.

În ceas de teamă și durere,

Ridică rugăciunea ta,

Și fii aproape de creștinii

Ce caută în cer pacea.

Tu, floare sfântă și aleasă,

Primește glasul nostru lin,

Și roagă-te pentru noi, Maică,

Când către Domnul noi venim.

Cristian Diaconița

5. Calea spre Cer

Pe calea vieții merg, Iisuse,

Cu pași adesea obosiți,

Dar știu că Tu ești lângă mine

Când pașii mei sunt rătăciți.

Când drumul este plin de spini,

Nu vreau să fug, ci să rămân,

Căci Tu ai mers întâi pe cale

Și m-ai chemat să Te urmez.

Dă-mi, Doamne, inimă smerită,

Credință, dragoste și har,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să intru-n cerul Tău cel clar.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 6–50

 

6. Inima mea către Hristos

 

Iisuse, Doamne, vin la Tine,

Cu sufletul smerit și greu,

Aprinde-n mine sfânta pace

Și fă din inimă altarul Tău.

 

Când lumea-mi pare fără cale,

Tu fii lumina mea mereu,

Căci numai lângă Tine, Doamne,

Găsesc iubirea lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

7. Candela credinței

 

Aprinde, Doamne, candela

În sufletul meu trecător,

Să lumineze peste toate

Când vine noaptea de fior.

 

Să nu se stingă niciodată

Credința mea în Dumnezeu,

Ci să rămână peste vreme

Ca o lumină-n drumul meu.

 

Cristian Diaconița

 

8. Rugăciune în tăcere

 

În liniștea acestei seri

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și spun cu inimă smerită:

„Iisuse, nu mă părăsi.”

 

Tu știi durerea mea ascunsă,

Tu știi și gândul cel mai greu,

De aceea vin cu toată viața

Și o așez în mâna Ta.

 

Cristian Diaconița

 

9. La icoana Maicii Domnului

 

La icoana Maicii Sfinte

Aprind o candelă ușor,

Și cer în taină mijlocirea

Pentru al meu suflet călător.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei ce Te cinstesc,

Și du-ne către Fiul Tău,

Spre cerul cel dumnezeiesc.

 

Cristian Diaconița

 

10. Crucea vieții

 

Când crucea vieții este grea

Și drumul pare fără sfârșit,

Privesc spre Crucea lui Hristos,

Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.

 

Atunci găsesc putere iarăși

Să merg cu sufletul curat,

Căci El ne spune prin iubire:

„Nu te teme, Eu te-am chemat.”

 

Cristian Diaconița

 

11. Doamne, rămâi cu mine

 

Doamne, rămâi mereu cu mine

Când zorii vin, când noaptea cade,

Când am lumină în privire

Și când mă cuprind multe griji.

 

Nu mă lăsa să pierd cărarea

Ce duce către cerul Tău,

Ci ține-mi sufletul aproape

De sfântul Tău nume mereu.

 

Cristian Diaconița

 

12. Nădejde

 

Când toate par că se destramă

Și omul nu mai vede-un drum,

Eu mă încred în Dumnezeu,

Căci El mă poate ridica.

 

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția ei deșartă,

Ci Domnul care ține viața

Și-mi poate lumina cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

13. Hristos și pacea

 

Acolo unde este Hristos

Se naște pacea în suflet,

Iar inima ce Îl primește

Nu mai rămâne fără rod.

 

Iisuse, fă-mi și mie inima

Un loc curat pentru iubire,

Să pot să duc în lumea aceasta

Lumina Ta și-a Ta sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

14. Întoarcerea

 

Am rătăcit prin multe drumuri,

Dar astăzi iarăși Te-am găsit,

Iisuse, Tu m-ai chemat acasă

Și sufletul mi-ai liniștit.

 

Primește-mă cu milă, Doamne,

Nu după câte am greșit,

Ci după marea Ta iubire

Și harul Tău nemărginit.

 

Cristian Diaconița

 

15. Înaintea altarului

 

În fața sfântului altar

Îmi plec genunchii în tăcere,

Și simt cum sufletul se umple

De pace, har și mângâiere.

 

Biserica devine casă

Pentru un suflet apăsat,

Iar rugăciunea se ridică

Spre Dumnezeu Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

16. Glasul Evangheliei

 

Când Evanghelia răsună,

Aud chemarea lui Hristos:

„Veniți la Mine, cei ce sunteți

Osteniți și apăsați.”

 

Cuvântul Lui îmi este hrană,

Lumină pentru orice zi,

Și mă învață să iubesc

Și să trăiesc pentru cei vii.

 

Cristian Diaconița

 

17. Bucuria Învierii

 

Hristos a înviat din moarte,

Iar piatra nu L-a mai oprit,

Și peste lumea cea cuprinsă

De teamă, viață a răsărit.

 

Să cânte cerul și pământul,

Să cânte omul credincios:

„Moartea nu are ultimul cuvânt,

Căci a-nviat Iisus Hristos!”

 

Cristian Diaconița

 

18. Betleem

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

O stea străluce peste sat,

Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,

De îngeri fiind înconjurat.

 

Păstorii vin cu bucurie,

Magii Îi aduc daruri sfinte,

Iar lumea primește Lumina

Vestită de profeții sfinți.

 

Cristian Diaconița

 

19. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu, trimis de Domnul,

Păzește-mi pașii zi de zi,

Ferește-mi sufletul de rău

Și-nvață-mă spre bine a privi.

 

Când noaptea vine peste mine,

Rămâi aproape, înger sfânt,

Și roagă-te pentru sufletul meu

În drumul meu pe acest pământ.

 

Cristian Diaconița

 

20. Iubirea creștină

 

Iubirea nu răspunde răului

Cu ură și cu răzbunare,

Ci pune peste rana lumii

Balsamul sfânt al unei iertări.

 

Așa ne-a învățat Hristosul,

Prin viața Sa și prin Crucea Sa:

Să ne iubim unii pe alții

Și să păstrăm în noi iertarea.

 

Cristian Diaconița

 

21. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă căzută-n taină

Poate spăla un suflet greu,

Când omul își recunoaște vina

Și se întoarce la Dumnezeu.

 

Doamne, primește pocăința

Și dă-mi putere să mă schimb,

Să las păcatul în urmă

Și către Tine să mă-ndrept.

 

Cristian Diaconița

 

22. Sfânta Liturghie

 

Când clopotele cheamă lumea

La sfânta slujbă în locaș,

Se umple inima de pace

Și sufletul devine mai curat.

 

În rugăciune stăm împreună,

Uniți prin credință și iubire,

Și Îl slăvim pe Dumnezeu

Cu inimă și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

23. Sfinții

 

Sfinții au mers prin încercare

Cu ochii către Dumnezeu,

Și au păstrat credința vie

În orice ceas și-n orice greu.

 

Ei sunt lumină pentru lume,

Modele sfinte de urmat,

Și ne arată că prin Hristos

Sufletul poate fi curat.

 

Cristian Diaconița

 

24. Apostolii

 

Doisprezece au mers cu Domnul

Pe drumurile Galileei,

Vestind cuvântul Evangheliei

Și Împărăția lui Dumnezeu.

 

Au dus lumina peste lume,

Cu jertfă și cu mult curaj,

Și au vestit că Iisus Hristos

Este al lumii Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

25. Petru

 

Petru, pescarul din Galileea,

A lăsat plasa și-a urmat

Pe Cel ce l-a chemat la viață

Și către cer l-a îndreptat.

 

Chiar dacă uneori s-a clătinat,

Hristos nu l-a abandonat,

Ci i-a redat credința vie

Și turma Sa i-a încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

26. Ioan

 

Ioan, apostolul iubirii,

A stat aproape de Hristos,

Și a păstrat în inimă

Cuvântul sfânt și luminos.

 

El ne învață că iubirea

Este poruncă de la Domnul,

Și cine umblă în iubire

Rămâne-n Dumnezeu cu totul.

 

Cristian Diaconița

 

27. Pavel

 

Pavel a dus Evanghelia

Prin multe țări și prin cetăți,

Vestind pe Hristos cu îndrăzneală

În mijlocul multor greutăți.

 

N-a fost oprit de suferință,

Nici de prigoană sau de lanț,

Căci dragostea pentru Hristos

Îi era veșnică putere.

 

Cristian Diaconița

 

28. Psalmul inimii

 

Când sufletul meu este trist,

Ridic privirea către cer,

Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,

De nimic nu mă voi teme.”

 

Tu-mi dai odihnă și lumină,

Mă duci pe cărări de dreptate,

Și chiar de trec prin valea morții,

Tu ești cu mine, Doamne.

 

Cristian Diaconița

 

29. Dumnezeul meu

 

Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,

Tu ai creat cerul și pământul,

Și ai pus viață peste toate,

Cu înțelepciunea Ta cea mare.

 

Primește lauda mea smerită

Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,

Să Te caut în fiecare zi

Și să păstrez porunca Ta.

 

Cristian Diaconița

 

30. Duhule Sfinte

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Adu-mi lumină și curaj,

Curăță gândurile mele

Și fă-mi din inimă locaș.

 

Călăuzește-mi orice pas,

Ferește-mă de rătăcire,

Și dă-mi iubire pentru oameni,

Credință, pace și smerire.

 

Cristian Diaconița

 

31. Smerenia

 

Smerenia nu caută slavă,

Nici laude de la oameni,

Ci stă în liniște și slujește

Cu dragoste și cu răbdare.

 

Iisuse, dă-mi această cale,

Să nu mă laud cu nimic,

Ci să mă bucur când pot face

Un bine mic pentru un frate.

 

Cristian Diaconița

 

32. Milostenia

 

O pâine dată celui flămând

Este iubire înaintea Ta,

O haină dată celui gol

Poate aprinde o stea.

 

Învață-mă să văd aproapele

Și să nu trec nepăsător,

Căci orice bine făcut în taină

Se înalță către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

33. Postul inimii

 

Nu doar de hrană vreau să postesc,

Ci și de ură și mândrie,

De vorbe rele și de judecată,

De orice gând fără iubire.

 

Ajută-mă, Iisuse Doamne,

Să-mi curăț sufletul mereu,

Ca postul meu să fie jertfă

Și să mă apropie de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

34. Iertarea

 

Doamne, învață-mă să iert

Pe cel ce poate m-a rănit,

Așa cum Tu ne ierți păcatul

Când ne întoarcem smeriți.

 

Să nu păstrez în mine ura,

Nici răzbunarea să n-o chem,

Ci să răspund cu rugăciune

Și cu iubire să înving.

 

Cristian Diaconița

 

35. Drumul spre cer

 

Nu știu cât este de lung drumul,

Dar știu că vreau să merg cu Tine,

Iisuse, până la sfârșit,

Pe calea care duce bine.

 

Să nu mă pierd în lumea aceasta,

În lucruri care pier trecând,

Ci să-mi păstrez privirea sus,

Spre cerul Tău cel luminat.

 

Cristian Diaconița

 

36. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică glasul

Și pentru pruncul ei se roagă,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și pază sfântă peste casă.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Celui ce plânge pentru ai săi,

Și pune pace peste familie

Și dragoste între copii și părinți.

 

Cristian Diaconița

 

37. Casa creștinului

 

În casa unde se roagă omul

Se aprinde o lumină,

Iar icoana de pe perete

Amintește calea cea bună.

 

Doamne, binecuvântează casa,

Păzește-i pe cei ce locuiesc,

Și fă ca dragostea și pacea

În ea mereu să înflorească.

 

Cristian Diaconița

 

38. Duminica

 

Duminica este ziua sfântă,

Când clopotul ne cheamă iar,

Să mergem către casa Domnului

Cu sufletul curat și clar.

 

Să lăsăm grijile deoparte

Și să-I aducem mulțumire,

Căci Dumnezeu ne dăruiește

O zi de pace și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

39. Lumina Învierii

 

O, ce lumină minunată

Strălucește în noaptea sfântă!

Hristos a biruit mormântul,

Iar moartea nu mai înspăimântă.

 

Să cântăm cu toți împreună:

„Hristos a înviat din morți!”

Și să păstrăm această veste

În inimile noastre toate.

 

Cristian Diaconița

 

40. Jertfa lui Hristos

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,

Și pentru oameni S-a jertfit,

Ca să ne dea nouă mântuire.

 

Iubirea Lui nu are margini,

Nici lumea n-o poate cuprinde,

Căci din Jertfa Mântuitorului

Nădejdea veșnică se aprinde.

 

Cristian Diaconița

 

41. În grădina Ghetsimani

 

În Ghetsimani, în noaptea grea,

Hristos Se roagă Tatălui,

Iar ucenicii dorm aproape,

În ceasul mare-al încercării.

 

„Facă-se voia Ta”, răsună

Din rugăciunea Celui Sfânt,

Și El primește Crucea lumii

Din dragoste pentru pământ.

 

Cristian Diaconița

 

42. Mormântul gol

 

Femeile vin dis-de-dimineață

Și găsesc mormântul gol,

Iar îngerul vestește lumii

Că Domnul este viu din nou.

 

Nu mai este moartea stăpână,

Nu mai domnește întunericul,

Căci Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul spre viață.

 

Cristian Diaconița

 

43. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Ucenicii privesc spre cer,

Iar Domnul Se înalță-n slavă

După lucrarea Sa pe pământ.

 

Dar nu ne lasă fără nădejde,

Ci ne trimite Duhul Sfânt,

Să ducem Evanghelia Sa

Până la marginile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

44. Rusaliile

 

În ziua sfântă a Cincizecimii

Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,

Iar inimile ucenicilor

De har și foc s-au umplut.

 

Biserica începe să vestească

Pe Hristos Cel înviat,

Iar Evanghelia străbate lumea

Ca un soare minunat.

 

Cristian Diaconița

 

45. Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cuvântul Domnului este lumină

Pentru sufletul care caută,

Este sabie împotriva răului

Și pâine pentru inima flămândă.

 

Când citesc Sfânta Scriptură,

Îl caut pe Dumnezeu în ea,

Și fiecare pagină mă cheamă

Să trăiesc mai aproape de El.

 

Cristian Diaconița

 

46. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există veșnica Împărăție,

Unde cei ce-L iubesc pe Domnul

Vor afla pace și bucurie.

 

Nu aurul mă cheamă acolo,

Nici slava lumii de aici,

Ci dorul după Dumnezeu

Și viața trăită în iubire.

 

Cristian Diaconița

 

47. Judecata

 

Va veni o zi în care

Fiecare suflet va răspunde,

Iar toate faptele ascunse

Înaintea Domnului vor fi văzute.

 

De aceea vreau să trăiesc astăzi

Cu inimă curată și smerită,

Să fac bine cât încă pot

Și să cer iertare de la Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

48. Viața veșnică

 

Nu pentru lumea aceasta singură

Ne-a chemat Hristos la credință,

Ci pentru viața cea veșnică,

Pentru lumină și făgăduință.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În adevăr și în iubire,

Ca la sfârșitul călătoriei

Să aflu veșnica mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

49. Când sunt singur

 

Când sunt singur, Tu ești aproape,

Când plâng, Tu vezi lacrima mea,

Când nu mai am putere-n suflet,

Tu îmi întinzi mâna Ta.

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Să cad în deznădejde grea,

Ci pune iar lumină-n mine

Și fă să crească nădejdea mea.

 

Cristian Diaconița

 

50. Laudă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru lumină și pământ,

Pentru viață și iubire,

Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.

 

Slavă Ție pentru toate,

Pentru bine și-ncercări,

Căci prin Tine, Doamne Sfinte,

Vom găsi mereu cărări.

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

1

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește cântarea mea smerită,

Că Tu ești Lumina lumii,

Și Viața cea nemărginită.

 

2

Pe Cruce Te-ai răstignit,

Pentru a noastră mântuire,

Iar moartea ai biruit-o,

Prin slăvita Ta Înviere.

 

3

Din mormânt ai înviat,

Cu puterea dumnezeiască,

Și ai deschis oamenilor

Calea spre viața cerească.

 

4

Apostolii Tăi au plecat,

Evanghelia propovăduind,

Și Numele Tău cel sfânt

Pretutindeni mărturisind.

 

5

Petru, Apostolul Tău,

Te-a mărturisit cu credință,

Iar după a sa lepădare

S-a întărit prin pocăință.

 

6

Pavel, chemat de Tine, Doamne,

Din prigonitor, Apostol s-a făcut,

Și Evanghelia cu râvnă

Până la marginile lumii a vestit.

 

7

Andrei, Apostolul cel sfânt,

A venit și-n țara noastră,

Vestind pe Hristos oamenilor

Și lumina Evangheliei cerești.

 

8

Ioan, Apostolul iubirii,

Pe Hristos L-a mărturisit,

Și prin cuvântul său cel sfânt

Pe credincioși i-a întărit.

 

9

Iacov, Apostolul Domnului,

A primit cununa mucenicească,

Pentru Numele lui Hristos

Și pentru credința apostolească.

 

10

Filip, Apostolul cel sfânt,

Evanghelia a vestit,

Și prin credință și răbdare

Pe Hristos L-a mărturisit.

 

11

Bartolomeu, Apostol ales,

Cu râvnă Domnului I-a slujit,

Și până la sfârșitul vieții

Credința și-a mărturisit.

 

12

Toma, după Învierea Ta,

Cu uimire Te-a privit,

Și, văzându-Te, a strigat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

 

13

Matei, vameșul chemat,

A lăsat cele pământești,

Și, urmând chemarea Ta,

A vestit tainele cerești.

 

14

Iacov, fiul lui Alfeu,

A rămas Apostol credincios,

Și a vestit cu smerenie

Evanghelia lui Hristos.

 

15

Simon, numit și Zelotul,

A urmat pe Domnul său,

Și cu râvnă a mărturisit

Credința în Dumnezeu.

 

16

Iuda, Apostolul Domnului,

A propovăduit cuvântul sfânt,

Și a întărit pe cei credincioși

În adevărul lui Hristos.

 

17

Matia, ales Apostol,

În ceata celor doisprezece,

A vestit pe Hristos cu râvnă

Și credința nu și-a pierdut.

 

18

O, Sfinți Apostoli ai Domnului,

Rugați-vă lui Dumnezeu,

Ca să păstrăm dreapta credință

Și iubirea în suflet mereu.

 

19

Ștefane, întâiul Mucenic,

Cu fața către cer priveai,

Și în ceasul pătimirii tale

Pe Hristos Îl mărturiseai.

 

20

Sub pietre ai rămas statornic,

Fără să te lepezi de Domnul,

Și te-ai rugat pentru cei

Care te loveau fără milă.

 

21

Cu ochii ridicați spre cer,

Ai văzut slava lui Dumnezeu,

Iar sufletul tău, plin de credință,

S-a încredințat Domnului său.

 

22

Sfinți Mucenici ai lui Hristos,

Cu sângele vostru ați mărturisit

Că nimic nu poate despărți

Pe cel ce-L iubește pe Domnul.

 

23

Nici focul, nici sabia,

Nici lanțurile cele grele

Nu v-au făcut să vă lepădați

De credința voastră în Hristos.

 

24

În temnițe ați stat rugându-vă,

În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,

Și ați păstrat în inimă

Numele lui Hristos mereu.

 

25

Ați primit cununa vieții,

Ca dar de la Dumnezeu,

Pentru credința mărturisită

Și pentru dragostea către El.

 

26

Sfinți Mărturisitori ai credinței,

Care adevărul l-ați păzit,

Rugați-vă pentru Biserică

Și pentru omul rătăcit.

 

27

Cuvioșii din pustie

În post și rugăciune au stat,

Și prin viața lor ascetică

Pe Dumnezeu L-au preamărit.

 

28

Au fugit de slava lumii,

De bogăție și deșertăciune,

Și au ales în locul lor

Rugăciunea și pocăința.

 

29

În liniștea pustiei sfinte

Au căutat pe Dumnezeu,

Curățindu-și inima

Prin nevoință și rugăciune.

 

30

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Luminători ai Bisericii,

Rugați-vă pentru noi,

Pe calea sfintei credințe.

 

31

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Maica Domnului Iisus Hristos,

Roagă-te Fiului tău pentru noi,

Cu suflet smerit și luminos.

 

32

Prin ascultarea ta smerită

Ai primit voia lui Dumnezeu,

Și ai născut după trup pe Fiul,

Pe Mântuitorul lumii.

 

33

O, Preasfântă Născătoare,

Roagă-te Fiului tău,

Să ne dăruiască pocăință

Și milă de la Dumnezeu.

 

34

Îngerii în ceruri cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar împreună cu Sfinții

Îl laudă neîncetat.

 

35

Biserica de pe pământ

Cu Biserica din cer se unește

Într-o singură laudă sfântă

Adusă Dumnezeului celui veșnic.

 

36

Sfinții nu iau locul Domnului,

Ci ne îndreaptă către El,

Prin viața lor cea luminată

Ne cheamă spre Dumnezeu.

 

37

Îi cinstim cu bucurie

Pentru credința lor curată,

Și-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru viețile lor sfinte.

 

38

Harul lui Dumnezeu i-a întărit

În necazuri și-n încercare,

Și prin puterea Lui au rămas

Credincioși până la moarte.

 

39

Când prigoana s-a ridicat,

Ei n-au părăsit adevărul,

Ci au rămas lângă Hristos

Cu nădejde și răbdare.

 

40

Au suferit pentru credință,

Dar sufletul nu și l-au vândut,

Ci au rămas lângă Hristos

Până la sfârșitul vieții.

 

41

O, Mucenici cu suflet tare,

Rugați-vă pentru cei slabi,

Ca Dumnezeu să ne întărească

În ceasurile cele grele.

 

42

Când ispita ne cuprinde,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să privim spre Crucea sfântă

Și să păstrăm a noastră credință.

 

43

Crucea lui Hristos ne este

Semnul jertfei Sale sfinte,

Prin ea vedem iubirea Domnului

Și puterea mântuitoare.

 

44

Învierea Ta, Hristoase,

Este nădejdea tuturor,

Căci Tu ai biruit moartea

Și ești al nostru Mântuitor.

 

45

Sfinții au mărturisit aceasta

Prin viața lor cea luminată,

Privind spre Împărăția Ta

Cu nădejde adevărată.

 

46

Nu s-au temut de moarte,

Căci Te-au iubit pe Tine,

Și au nădăjduit în viața

Cea veșnică împreună cu Tine.

 

47

O, Doamne, dă-ne și nouă

O inimă curată și smerită,

Ca să urmăm Evanghelia Ta

Și calea Ta cea sfântă.

 

48

Să iubim pe aproapele nostru,

Să iertăm din inimă mereu,

Să facem bine celui în nevoie

După porunca Ta, Doamne.

 

49

Să nu răspundem răului cu rău,

Ci binele să-l săvârșim,

Și prin iubire și răbdare

Pe Tine să Te mărturisim.

 

50

Să fim milostivi cu toții,

Să nu uităm pe cel sărac,

Căci iubirea față de aproapele

Este porunca Ta, Hristoase.

 

51

Sfinții ne-au arătat prin viață

Că drumul nu este ușor,

Dar cel ce rămâne cu Hristos

Primește harul ajutător.

 

52

În suferință au avut răbdare,

În lipsuri nu s-au lepădat,

În singurătate și durere

Pe Dumnezeu L-au chemat.

 

53

În noaptea cea întunecată

Credința le-a fost făclie,

Iar rugăciunea către Domnul

Le-a fost putere și tărie.

 

54

Sfinții sunt pilde pentru noi

Ale vieții în Dumnezeu,

Nu pentru slava lor omenească,

Ci spre slava Domnului.

 

55

Prin ei vedem lucrarea harului

În oameni slabi și încercați,

Căci Dumnezeu îi întărește

Pe cei ce rămân credincioși.

 

56

O, Hristoase, Păstorul nostru,

Păzește turma Ta cea sfântă,

Și fă ca inimile noastre

Spre Tine pururea să cânte.

 

57

Dă-ne credință în încercare,

Nădejde când suntem căzuți,

Iubire când suntem răniți

Și pace când suntem temători.

 

58

Să nu iubim deșertăciunea,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să căutăm Împărăția

Și voia Ta cea mântuitoare.

 

59

Că viața noastră este floare

Care se veștejește curând,

Dar Cuvântul Tău rămâne

În veacul veacului.

 

60

Sfinții au înțeles aceasta

Și au ales ceea ce este sfânt,

Punând iubirea pentru Tine

Mai presus de cele pământești.

 

61

Fericiți cei ce plâng acum,

Căci vor primi mângâiere,

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Căci Împărăția Ta este a lor.

 

62

Fericiți cei ce iubesc pacea

Și dreptatea o doresc,

Fericiți cei prigoniți pentru Tine,

Căci Împărăția Ta o moștenesc.

 

63

Așa ai spus în Evanghelie,

Iar Sfinții Tăi au ascultat,

Punând în lucrare Cuvântul

Pe care Tu ni l-ai lăsat.

 

64

Evanghelia este lumină

Pentru sufletul omenesc,

Ea ne arată calea dreaptă

Și drumul către Dumnezeu.

 

65

Prin Apostoli ai vestit-o,

Prin Mucenici ai mărturisit-o,

Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,

Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.

 

66

O, Sfinți ai lui Hristos,

Voi care ați rămas credincioși,

Învățați-ne și pe noi

Să fim smeriți și curajoși.

 

67

Să nu ne temem de oameni

Când trebuie adevărul spus,

Ci să rămânem cu credință

În Domnul nostru Iisus.

 

68

Dar să vorbim întotdeauna

Cu dragoste și bunătate,

Căci adevărul se vestește

Cu blândețe și dreptate.

 

69

Sfinții au avut milă

Chiar și față de vrăjmași,

Și s-au rugat lui Dumnezeu

Pentru cei ce-i prigoneau.

 

70

Aceasta este biruința

Pe care Domnul ne-a lăsat-o:

Să răspundem urii cu iubire

Și răului cu bunătate.

 

71

O, Mucenici ai lui Hristos,

Ce-ați primit cununa sfântă,

Rugați-vă pentru Biserică,

Ca în adevăr să rămână.

 

72

Pentru păstori și pentru popor,

Pentru copii și pentru bătrâni,

Pentru cei ce caută credința

Și pentru cei ce sunt străini.

 

73

Pentru cei ce plâng în taină,

Pentru cei singuri și săraci,

Pentru cei bolnavi și încercați,

Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.

 

74

Pentru cei care s-au rătăcit

Și nu mai știu drumul spre casă,

Ca Dumnezeu să-i lumineze

Și să le dea inimă curată.

 

75

Pentru cei ce se pocăiesc

Cu lacrimi și cu smerenie,

Ca Domnul să le dăruiască

Iertare și îndreptare.

 

76

O, Sfinților, rugați-vă

Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,

Cei slabi și păcătoși,

În toate zilele vieții noastre.

 

77

Dar noi să nu uităm nicicând

Că Domnul este Mântuitorul,

Și numai El dăruiește

Iertarea și mântuirea.

 

78

Cinstim pe Sfinți cu bucurie

Și pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci toate darurile sfinte

De la El le primim.

 

79

Slavă Tatălui din ceruri,

Slavă Fiului preaiubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

80

Treimea cea Sfântă și veșnică

O lăudăm cu glas smerit,

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,

Un singur Dumnezeu preamărit.

 

81

Sfinții din toate popoarele

Au mărturisit același Domn,

Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,

Și au urmat al Său cuvânt.

 

82

Unii în pustie s-au nevoit,

Alții în lume au slujit,

Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt

Cu inimă L-au preamărit.

 

83

Unii au fost împărați și regi,

Dar au rămas smeriți înaintea Ta,

Alții au fost oameni simpli,

Dar bogați în credință.

 

84

Unii au fost păstori de turme,

Alții au fost învățători,

Dar toți au devenit lumină

Prin harul Domnului Hristos.

 

85

Unele Sfinte au fost mame,

Altele fecioare curate,

Și toate au slujit lui Dumnezeu

Cu dragoste și credință.

 

86

Mucenițe și Cuvioase,

Femei cu suflet luminat,

Au rămas în credință tare

Și pe Hristos L-au mărturisit.

 

87

Sfinte femei, mame și fecioare,

Care pe Domnul L-ați iubit,

Rugați-vă pentru familii

Și pentru omul rătăcit.

 

88

Sfinții Părinți și Dascăli,

Credința ne-ați păstrat-o curată,

Prin cuvânt și prin viață sfântă

Ați apărat dreapta învățătură.

 

89

Sfinții Ierarhi ai Bisericii,

Păstori ai turmei lui Hristos,

Ați învățat poporul credința

Și drumul cel luminos.

 

90

Cu dragoste ați slujit Bisericii,

Cu rugăciune și smerenie,

Păstrând învățătura cea dreaptă

În adevăr și iubire.

 

91

Sfinte Nicolae, Părinte,

Pildă de milă ai fost,

Prin iubirea față de aproapele

Ai slujit lui Iisus Hristos.

 

92

Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,

Cu credință ai mărturisit,

Și pentru Numele lui Hristos

Până la moarte ai pătimit.

 

93

Sfinte Dimitrie, Mucenice,

Cu tărie ai mărturisit

Pe Hristos, Mântuitorul,

Și credința ți-ai păzit.

 

94

Sfinte Mina, Mucenice,

Cu inimă neînfricată,

Ai mărturisit pe Hristos

În lumea cea tulburată.

 

95

Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,

Ai slujit celor bolnavi,

Iar pentru credința în Hristos

Ai răbdat chinuri și ocări.

 

96

Sfinte Ioane Botezătorule,

Prooroc și Înaintemergător,

Ai pregătit calea Domnului

Și ai fost mare mărturisitor.

 

97

Ai chemat lumea la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu,

Și ai arătat spre Hristos,

Mielul lui Dumnezeu.

 

98

Sfinții Prooroci ai Domnului

Au vestit voia lui Dumnezeu

Și au chemat poporul mereu

La pocăință și credință.

 

99

Prin glasul lor Dumnezeu

A chemat oamenii la dreptate,

La credință și ascultare,

La întoarcerea din păcate.

 

100

O, Sfinți ai Vechiului Legământ,

Care pe Domnul L-ați slujit,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței fără sfârșit.

 

101

Avraam a crezut în Dumnezeu

Și a mers pe calea credinței,

Punându-și nădejdea în Domnul

În toate zilele vieții.

 

102

Moise a primit Legea sfântă

Și poporul l-a călăuzit,

Prin pustiu și încercări,

Spre pământul făgăduit.

 

103

Ilie, Proorocul cel sfânt,

Cu râvnă pe Domnul L-a slujit

Și împotriva idolatriei

Cu tărie s-a împotrivit.

 

104

Daniel în groapa leilor

Nu și-a pierdut credința sa,

Ci s-a rugat lui Dumnezeu

Și Domnul l-a păzit.

 

105

Tinerii cei trei în cuptor

Au rămas credincioși lui Dumnezeu,

Nu s-au închinat idolului,

Ci au nădăjduit în Domnul.

 

106

O, Sfinți din vremurile vechi,

Păstrători ai credinței sfinte,

Învățați-ne să fim statornici

În al Domnului cuvânt.

 

107

Când lumea ne îndeamnă la rău,

Să alegem calea cea dreaptă

Și să păstrăm în inima noastră

Credința curată și înțeleaptă.

 

108

Să nu ne închinăm idolilor,

Nici lucrurilor trecătoare,

Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,

Creatorul tuturor.

 

109

Să nu schimbăm adevărul

Pentru plăceri și slavă deșartă,

Ci să păstrăm Evanghelia

Ca pe o comoară neprețuită.

 

110

Sfinții au păzit credința

În vremuri bune și în rele

Și au rămas cu Dumnezeu

Prin toate încercările grele.

 

111

O, Doamne, dă-ne înțelepciune

Să deosebim binele de rău

Și să urmăm Cuvântul Tău

În fiecare zi a vieții.

 

112

Dă-ne inimă iubitoare

Și minte luminată,

Să nu judecăm pe aproapele,

Ci să-l ajutăm cu bunătate.

 

113

Să ne rugăm pentru vrăjmași,

Așa cum Tu ne-ai învățat,

Și să iertăm din inimă

Pe cel ce ne-a supărat.

 

114

Sfinții au iertat adesea

Pe cei ce i-au prigonit,

Căci iubirea lui Hristos

În inimile lor a locuit.

 

115

Aceasta este calea sfântă

A iubirii adevărate:

Să biruim ura și mânia

Prin pace și bunătate.

 

116

Când suntem loviți de necazuri,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să cerem ajutor Domnului

Cu credință și cu nădejde.

 

117

Când sufletul este întristat

Și ochii varsă lacrimi grele,

Hristos rămâne lângă noi

În toate clipele acelea.

 

118

Sfinții au trecut prin durere,

Dar nu au fost părăsiți,

Căci Dumnezeu i-a întărit

Și i-a păzit până la sfârșit.

 

119

O, Doamne, fii cu noi mereu

În bucurie și-n necaz

Și luminează-ne cărarea

În fiecare nou popas.

 

120

Să mergem după Tine, Doamne,

Pe calea Crucii Tale sfinte

Și să păstrăm în suflet

Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.

 

121

Când dimineața se arată,

Să-Ți mulțumim pentru lumină,

Iar când se lasă seara,

Să ne rugăm cu inimă senină.

 

122

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru familie și prieteni,

Pentru toate darurile Tale.

 

123

Pentru cei care ne iubesc

Și pentru cei care ne rănesc,

Îți cerem pace și iertare

Și puterea de a-i iubi.

 

124

Sfinții ne învață rugăciunea

Ca pe un drum către Dumnezeu

Și ne îndeamnă la smerenie

În fiecare ceas.

 

125

Rugăciunea este ridicarea

Inimii către Dumnezeu,

Cu credință și smerenie,

Cu nădejde în mila Sa.

 

126

Când ne rugăm în taină,

Domnul vede inima noastră

Și ne cheamă la pocăință

Pe calea cea luminoasă.

 

127

O, Sfinți ai rugăciunii,

Voi care ați privegheat,

Învățați-ne să-L căutăm

Pe Domnul cel adevărat.

 

128

Să nu căutăm semne deșarte

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să avem credință vie

Și dragoste lucrătoare.

 

129

Hristos este Calea noastră,

Adevărul și Viața Sa;

În El găsim nădejdea

Și pacea inimii noastre.

 

130

Așa au trăit și Sfinții

În credință și iubire

Și-au mers către Împărăție

Prin rugăciune și smerenie.

 

131

Sfinților Apostoli, rugați-vă

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ca Evanghelia să rămână

În sufletele noastre roditoare.

 

132

Sfinților Mucenici, rugați-vă

Pentru cei aflați în încercare,

Ca Domnul să le dea putere

Și pace în orice stare.

 

133

Sfinților Cuvioși, rugați-vă

Pentru cei ce se nevoiesc,

Ca Dumnezeu să le dăruiască

Putere spre pocăință.

 

134

Sfinților Ierarhi, rugați-vă

Pentru Biserica lui Hristos,

Ca să păstreze adevărul

Și să-l vestească luminos.

 

135

Sfinților Prooroci, rugați-vă

Pentru cei care caută lumină,

Ca Domnul să le arate calea

Și să-i călăuzească spre credință.

 

136

Sfinților Mărturisitori,

Voi care adevărul ați păstrat,

Ajutați-ne prin rugăciune

Să fim statornici în credință.

 

137

Sfinților Drepți și Patriarhi,

Care în Domnul ați nădăjduit,

Rugați-vă pentru noi

Ca să rămânem neclintiți.

 

138

Sfinților din toate țările,

Din neamuri și din veacuri multe,

O singură credință ați mărturisit:

Pe Hristos, Domnul cel veșnic.

 

139

Din Răsărit și din Apus,

Din miazănoapte și miazăzi,

Toți Sfinții lui Dumnezeu

Pe Hristos Îl laudă.

 

140

În cer nu este dezbinare,

Ci laudă și pace sfântă,

Iar ceata Sfinților cu îngerii

Lui Dumnezeu Îi cântă.

 

141

O, Doamne, unește inimile

Celora ce Te mărturisesc,

Ca ura să se stingă din lume

Și oamenii să se iubească.

 

142

Să fie pace între popoare

Și milă între oameni,

Să înceteze ura și războiul

Și să domnească pacea.

 

143

Pentru cei ce suferă în lume

Ridicăm rugăciune către Tine:

Dă-le putere și mângâiere

Și zile mai senine.

 

144

Pentru copii ne rugăm

Să crească în adevăr și pace,

Să cunoască iubirea Ta

Și binele să-l săvârșească.

 

145

Pentru tineri ne rugăm

Să nu se piardă în ispite,

Ci să găsească drumul sfânt

Și inimile lor să fie curate.

 

146

Pentru părinți ne rugăm

Să aibă răbdare și iubire,

Să-și crească pruncii în credință

Cu pace și bunăvoire.

 

147

Pentru bătrânii încercați

Dă-le, Doamne, mângâiere

Și fă-le anii vieții

Plini de pace și putere.

 

148

Pentru cei singuri ne rugăm

Să simtă iubirea Ta cea mare

Și să găsească oameni buni

În vremea lor de încercare.

 

149

Pentru cei fără adăpost

Dă-le, Doamne, loc și pâine

Și trimite oameni milostivi

Să-i ajute azi și mâine.

 

150

Pentru cei flămânzi și goi

Dă-ne nouă milă sfântă,

Ca să împărțim cu dânșii

Din ceea ce Tu ne-ai dat.

 

151

Sfinții au slujit săracilor

Și celor aflați în nevoi,

Arătând iubirea lui Hristos

Prin fapte de milostenie.

 

152

Nu doar cu vorbe au iubit,

Ci prin fapte de iubire,

Și au făcut din viața lor

O slujire către Dumnezeu.

 

153

O, Doamne, învață-ne și pe noi

Să facem bine fără laudă,

Să nu căutăm răsplată omenească,

Ci să slujim cu inimă curată.

 

154

Când facem bine celui slab,

Să nu trâmbițăm în lume,

Ci să păstrăm smerenia

Și să slăvim al Tău Nume.

 

155

Sfinții au fost smeriți,

Deși au fost mari înaintea Ta,

Căci au știut că orice dar

Vine de la Dumnezeu.

 

156

Nimic nu este al nostru

Fără binecuvântarea Ta:

Viața, iubirea și lumina

Sunt daruri de la Dumnezeu.

 

157

De aceea Te lăudăm

Și Îți mulțumim mereu

Pentru toate câte ne dai,

Bunule Dumnezeu.

 

158

Slavă Ție pentru Sfinți,

Pentru viața lor curată,

Pentru jertfa mărturisirii

Și pentru credința adevărată.

 

159

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru propovăduirea lor,

Pentru Evanghelia vestită

În lume și între popoare.

 

160

Slavă Ție pentru Mucenici,

Pentru mărturia lor sfântă,

Pentru credința statornică

Și dragostea lor neînfrântă.

 

161

Slavă Ție pentru Cuvioși,

Pentru post și priveghere,

Pentru lacrimile rugăciunii

Și pentru sfânta lor tăcere.

 

162

Slavă Ție pentru Ierarhi,

Pentru învățătura curată,

Pentru păstorirea Bisericii

Și pentru slujirea lor smerită.

 

163

Slavă Ție pentru Sfintele Femei,

Pentru mamele credincioase,

Pentru fecioarele curate

Și pentru toate Sfintele Tale.

 

164

Slavă Ție pentru Drepți,

Pentru toți cei ce Te-au iubit,

Pentru cei ce prin viața lor

Pe Tine Te-au mărturisit.

 

165

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ceata Sfinților Tăi,

Care ne arată calea

Spre Împărăția Ta cea sfântă.

 

166

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Stele ale Bisericii,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței și iubirii.

 

167

Nu prin voi înșivă străluciți,

Ci prin harul lui Hristos,

Ca luna ce primește lumină

De la soarele luminos.

 

168

Așa și Sfinții în Biserică

Arată către Hristos mereu

Și prin viața lor ne cheamă

Să ne apropiem de Dumnezeu.

 

169

O, Hristoase, Soarele dreptății,

Lumina sufletelor noastre,

Alungă întunericul păcatului

Și fă inimile curate.

 

170

Curăță-ne de răutate,

De mândrie și de ură,

Și pune în noi iubire,

Pace, răbdare și măsură.

 

171

Sfinții au fugit de mândrie

Și au căutat smerenia,

Știind că înaintea Ta

Smerenia este calea.

 

172

Cine se smerește înaintea Ta

Primește har și mângâiere,

Iar cel ce se înalță singur

Se poate pierde în mândrie.

 

173

Învață-ne să fim smeriți

Și să nu ne lăudăm,

Ci pentru orice lucru bun

Lui Dumnezeu să-I mulțumim.

 

174

Când primim cinste de la oameni

Să nu ne înălțăm cu ea,

Ci să ne aducem aminte

Că tot darul vine de la Tine.

 

175

Sfinții au fugit de slava

Care vine de la oameni

Și au căutat mai presus

Împărăția lui Dumnezeu.

 

176

O, Doamne, fă-ne curați

În cuget, în faptă și-n cuvânt,

Ca să fim mărturisitori

Ai iubirii pe acest pământ.

 

177

Să nu mințim pe aproapele,

Să nu furăm și să nu rănim,

Ci poruncile Tale sfinte

Cu inimă să le păzim.

 

178

Să cinstim pe tatăl și pe mama,

Să iubim familia noastră

Și să păstrăm pacea în casă

Prin dragostea cea creștinească.

 

179

Să fim credincioși în iubire

Și curați în gând și faptă,

Ca viața noastră întreagă

Să fie către Tine îndreptată.

 

180

Sfinții sunt pilde pentru noi

În virtuțile creștinești,

Prin viața lor ne luminează

Și ne îndeamnă spre sfințenie.

 

181

Sfinte Ioane Gură de Aur,

Dascăl al cuvântului sfânt,

Ai învățat poporul credința

Și milostenia pe pământ.

 

182

Sfinte Vasile cel Mare,

Părinte iubitor și blând,

Ai slujit celor săraci

Cu inimă și cuget curat.

 

183

Sfinte Grigorie Teologul,

Ai apărat credința curată

Și ai vestit taina Treimii

Cu inimă luminată.

 

184

Sfinte Atanasie cel Mare,

Stâlp al credinței ai fost,

Apărând adevărul despre

Domnul nostru Iisus Hristos.

 

185

Sfinte Maxim Mărturisitorul,

Cu răbdare ai mărturisit

Adevărul credinței Bisericii

Și pentru el ai pătimit.

 

186

Sfinte Ioane de la Rila,

Pildă de nevoință ai fost,

În liniștea pustiei căutând

Pe Domnul Iisus Hristos.

 

187

Sfinte Serafim de Sarov,

Cu blândețe ai mărturisit

Lucrarea Duhului Sfânt

În viața omului smerit.

 

188

Sfinte Paisie cel Mare,

Părinte al pustiei sfinte,

Ai rămas în rugăciune

Și în iubirea cea fierbinte.

 

189

Sfinților Părinți ai pustiei,

Nevoitori și rugători,

Rugați-vă pentru noi,

Cei slabi și păcătoși.

 

190

Ați trăit în peșteri și pustie,

În post și priveghere,

Și ați căutat pe Domnul

Cu inimă plină de putere.

 

191

Ați învățat tăcerea sfântă

Și rugăciunea neîncetată,

Ca mintea să se întoarcă

Spre Dumnezeu cu inimă curată.

 

192

Sfinții Mucenici ai lumii,

Din Răsărit și din Apus,

Ați mărturisit cu tărie

Pe Domnul nostru Iisus.

 

193

Din vechile cetăți și sate,

Din țări și neamuri felurite,

Ați purtat aceeași credință

Și nădejde în cele sfinte.

 

194

Numele unora sunt cunoscute

De Biserica lui Dumnezeu,

Iar alții numai de Tine,

Doamne, sunt cunoscuți.

 

195

Și pentru Sfinții necunoscuți

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru toți cei ce Te-au iubit

În taina vieții lor smerite.

 

196

Pentru cei care au făcut bine

Fără să fie cunoscuți,

Pentru cei ce-au slujit în taină

Și au rămas smeriți.

 

197

Tu singur le cunoști viața

Și inimile lor curate;

Primește-i în lumina Ta,

După voia Ta cea dreaptă.

 

198

O, Doamne, numără-ne pașii

Pe calea pocăinței,

Și dă-ne putere să alegem

Calea cea dreaptă a credinței.

 

199

Să ajungem la sfârșitul vieții

Cu sufletul împăcat,

Rămânând până la sfârșit

În credința ce ne-ai dat.

 

200

Când va veni ceasul plecării,

Nu ne lăsa fără de Tine,

Ci primește-ne cu milă

În lumina Ta cea veșnică.

 

201

Nu pentru faptele noastre

Ne punem nădejdea în noi,

Ci în mila Ta cea mare

Și în iubirea Ta pentru noi.

 

202

Sfinții au nădăjduit în Tine

Până în ultima lor clipă

Și au păstrat credința vie

În inima lor neclintită.

 

203

Dă-ne și nouă aceeași pace

În ceasul încercării grele,

Ca să privim către Tine

Și să nu ne pierdem nădejdea.

 

204

O, Hristoase, Mântuitorule,

Tu ești nădejdea tuturor,

Primește rugăciunea noastră

Și fii al nostru ajutor.

 

205

Când ne ridicăm din cădere,

Să nu uităm mila Ta,

Ci să mergem iar înainte

Pe calea cea adevărată.

 

206

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Cu inimă sinceră și smerită.

 

207

Sfinții au plâns pentru păcate

Și au căutat curățirea,

Nu pentru lauda oamenilor,

Ci pentru apropierea de Dumnezeu.

 

208

Învață-ne, Doamne, pocăința

Și lacrima cea curată,

Ca inima să se întoarcă

Spre iubirea Ta adevărată.

 

209

Să nu rămânem în păcat

Nici în nepăsare rece,

Ci să ne ridicăm mereu

Prin mila Ta, când cădem.

 

210

O, Sfinți, purtați rugăciunea

Noastră înaintea Domnului

Și cereți pentru noi lumină

Pe calea adevărului.

 

211

Căci suntem slabi și trecători

Și adesea ne clătinăm,

Dar cu ajutorul lui Hristos

Putem din nou să ne ridicăm.

 

212

Să nu ne pierdem nădejdea

Când sufletul este încercat,

Căci Dumnezeu este aproape

De omul cel întristat.

 

213

El vede lacrima ascunsă

Și suspinul nerostit

Și poate ridica din nou

Pe omul care a căzut.

 

214

Sfinții ne dau mărturie

Că harul poate întări

Pe omul slab și păcătos

Și-l poate către Domnul călăuzi.

 

215

O, Hristoase, dă-ne harul

Să trăim în adevăr

Și să păstrăm în noi iubirea

Ca pe un sfânt și viu tezaur.

 

216

Să nu uităm că Evanghelia

Este vestea mântuirii

Și să o păstrăm în inimă

Cu puterea iubirii.

 

217

Cuvântul Tău să fie pâine

Pentru sufletul flămând

Și apă vie pentru omul

Care Te caută plângând.

 

218

Fericit este omul

Care ascultă Cuvântul Tău

Și îl împlinește cu iubire

În viața sa, Dumnezeule.

 

219

Apostolii au mers prin lume

Și au vestit Evanghelia,

Iar noi primim astăzi vestea

Prin Biserica Ta cea sfântă.

 

220

Sfinții au păstrat comoara

Și ne-au dat-o mai departe,

Ca lumina lui Hristos

Să nu se stingă niciodată.

 

221

Din generație în generație

Credința sfântă s-a transmis

Prin rugăciune și prin viață

Și prin mărturisirea lui Hristos.

 

222

Biserica este casa

În care Domnul este slăvit,

Iar poporul credincios

Se roagă Celui răstignit.

 

223

În sfintele locașuri cântăm

Cu glas și inimă smerită

Și aducem lui Dumnezeu

Lauda noastră cea curată.

 

224

Cântările bisericești răsună

Ca o rugăciune către cer,

Iar inimile se ridică

Spre Domnul nostru Dumnezeu.

 

225

Cu strană, tămâie și rugăciune

Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,

Iar glasul Sfinților ne cheamă

Spre cer și spre al Său Cuvânt.

 

226

O, Hristoase, primește cântarea

Pe care Ți-o aducem smerit

Și fă din inimile noastre

Loc al rugăciunii curate.

 

227

Să cântăm cu bucurie

Nu pentru slava oamenilor,

Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt

Și pentru iubirea Lui.

 

228

Sfinții cântă în Împărăție

Împreună cu îngerii sfinți,

Iar noi pe pământ ne rugăm

Cu sufletele către cer.

 

229

O, ceată sfântă și măreață

A celor care L-au iubit,

Rugați-vă lui Dumnezeu

Pentru poporul Său smerit.

 

230

Când vine vremea de ispită

Să ne amintim de Sfinți,

De cei ce-au rămas statornici

Cu ochii ridicați spre cer.

 

231

Când lumea ne promite slavă

Să nu uităm de Dumnezeu,

Căci toate cele pământești

Trec ca un vis.

 

232

Când bogăția ne îndeamnă

Să uităm de cel sărac,

Să ne amintim de Sfinții

Care au împărțit cu milă.

 

233

Când mândria ne cuprinde,

Să privim la cei smeriți,

La Cuvioșii care-n taină

Au fost credincioși lui Hristos.

 

234

Când mânia ne aprinde,

Să ne amintim de Hristos,

Care ne cheamă la iubire

Și la un suflet luminos.

 

235

Când ura ne îndeamnă

Să răspundem cu răzbunare,

Să alegem calea Sfinților,

A iertării și iubirii.

 

236

Când tristețea ne apasă,

Să ridicăm ochii spre cer

Și să cerem de la Domnul

Mângâiere și putere.

 

237

Când singurătatea ne cuprinde,

Să știm că Domnul este aproape

Și că rugăciunea ne unește

Cu Biserica Sa.

 

238

O, Doamne, fă-ne vrednici

De numele de creștini,

Nu doar prin vorbe frumoase,

Ci prin fapte și credință.

 

239

Să fim lumină pentru oameni

Fără mândrie și fățărnicie,

Și prin viața noastră simplă

Să vestim a Ta Împărăție.

 

240

Sfinții n-au căutat puterea,

Ci au căutat voia Ta

Și și-au pus întreaga viață

În mâna lui Dumnezeu.

 

241

De aceea au fost biruitori,

Nu prin arme sau putere,

Ci prin credință și iubire,

Prin răbdare și smerenie.

 

242

Mucenicii au biruit

Prin credința în Hristos

Și au rămas în adevăr

Cu sufletul curajos.

 

243

Cuvioșii au biruit

Prin post și rugăciune

Și și-au făcut din viață

O jertfă de slujire.

 

244

Apostolii au biruit

Prin vestirea Evangheliei

Și au dus până la margini

Vestea mântuirii.

 

245

Ierarhii au slujit

Prin învățătură și iubire,

Păstrând credința Bisericii

Cu dragoste și smerenie.

 

246

Fecioarele au mărturisit

Credința prin viață curată

Și au păstrat în inimă

Nădejdea în Dumnezeu.

 

247

Drepții au slujit Domnului

Prin viața lor smerită

Și au mers către Dumnezeu

Pe calea cea sfințită.

 

248

Toți Sfinții au mărturisit

Că Dumnezeu este iubire

Și că viața în Hristos

Este adevărata împlinire.

 

249

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi

Și îndrumați-ne prin pilda voastră

Spre Hristos, Domnul nostru.

 

250

Când vom ajunge înaintea

Porții veșniciei sfinte,

Să avem în inimă credință

Și dragostea lui Hristos.

 

251

Să nu ne fie teamă atunci,

Ci să nădăjduim în Domnul,

Căci El este Viața noastră

Și al nostru Mântuitor.

 

252

Moartea nu este ultimul cuvânt

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ci nădejdea învierii

Prin Domnul cel luminos.

 

253

Hristos a înviat din morți

Și moartea a biruit,

De aceea cântăm cu bucurie:

„Hristos a înviat!”

 

254

O, Sfinților Mucenici,

Ați mers spre Hristos cu credință

Și ați primit cununa vieții

Ca dar al Domnului.

 

255

În Împărăția lui Dumnezeu

Nu mai este moarte și durere,

Ci viață, pace și lumină

În comuniune cu Dumnezeu.

 

256

Acolo Sfinții se bucură

În lumina lui Hristos

Și laudă pe Dumnezeu

Cu glasul lor cel luminos.

 

257

Acolo nu mai este plâns,

Nici suferință, nici durere,

Ci pacea lui Dumnezeu

Și veșnică mângâiere.

 

258

Acolo nădejdea se împlinește,

Iar credința vede pe Domnul,

Și dragostea rămâne veșnic

În Împărăția lui Dumnezeu.

 

259

O, Doamne, du-ne spre Împărăție

Pe calea cea îngustă și sfântă

Și fă ca viața noastră întreagă

Să fie o rugăciune.

 

260

Pentru aceasta Te lăudăm,

Pentru aceasta ne rugăm

Și împreună cu toți Sfinții

Numele Tău Îl înălțăm.

 

261

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru toate câte ne-ai dat,

Pentru Cruce și Înviere

Și pentru harul Tău bogat.

 

262

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru Sfinții Mucenici,

Pentru Cuvioși și Ierarhi

Și pentru toți Sfinții Tăi.

 

263

Slavă Ție pentru Maica

Domnului nostru Iisus,

Pentru ascultarea ei sfântă

Și pentru Fiul ei, Iisus.

 

264

Slavă Ție pentru îngeri,

Pentru cetele cerești,

Care împreună cu Sfinții

Neîncetat Te preamăresc.

 

265

Slavă Ție pentru Biserică,

Pentru credința ce ne-ai dat,

Pentru Sfântul Tău Cuvânt

Și pentru harul revărsat.

 

266

Slavă Ție pentru viață,

Pentru fiecare răsărit,

Pentru fiecare zi primită

Și pentru tot ce ne-ai dăruit.

 

267

Slavă Ție pentru iubire,

Pentru familie și prieteni,

Pentru cei care ne ajută

Și pentru cei ce ne învață.

 

268

Slavă Ție pentru iertare

Când ne întoarcem către Tine,

Pentru mila Ta cea mare

Care ne ridică spre bine.

 

269

Slavă Ție pentru nădejde

Când sufletul este încercat,

Căci nu ne părăsești niciodată

Când către Tine ne-am întors.

 

270

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Primiți această cântare

Ca pe o floare smerită

Așezată înaintea Domnului.

 

271

Iar noi prin voi Îl lăudăm

Pe Dumnezeu cel Preasfânt,

Căci El v-a dat putere

Să rămâneți credincioși.

 

272

Voi ați fost făclii aprinse

În întunericul lumii

Și ați arătat către Hristos

Prin viața și credința voastră.

 

273

Fie ca pilda voastră sfântă

Să ne îndrepte către Domnul

Și să păstrăm în inimă

Credința, iubirea și adevărul.

 

274

Să nu uităm niciodată

Pe cei ce-au mărturisit

Pe Hristos înaintea lumii

Și pentru El au pătimit.

 

275

Să cinstim pe toți Sfinții

Cu dragoste și cu smerenie

Și să-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru a lor mărturie.

 

276

Să cinstim pe Mucenici

Pentru răbdarea lor cea mare,

Pe Apostoli pentru vestire

Și pe Cuvioși pentru rugăciune.

 

277

Pe Ierarhi pentru învățătură,

Pe Drepți pentru credință,

Pe Sfintele Femei pentru virtute

Și pe toți pentru mărturisire.

 

278

Dar mai presus de toți Sfinții

Pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci El este izvorul sfințeniei

Și Lui Îi mulțumim.

 

279

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea noastră

Și fă-ne părtași cu Sfinții

La Împărăția Ta cerească.

 

280

Păzește Biserica Ta

Și poporul Tău credincios

Și dă-ne pace pe pământ

Prin iubirea Ta, Hristoase.

 

281

Păzește pe cei ce Te caută

Și pe cei care Te-au uitat

Și cheamă-i cu iubire

La adevărul Tău curat.

 

282

Păzește familiile noastre

Și casele celor credincioși,

Dă-le dragoste și pace

Și inimă bună.

 

283

Păzește-i pe cei în primejdii,

Pe cei ce plâng și sunt străini,

Și dă-le oameni cu iubire

Să-i ajute în nevoi.

 

284

Păzește-i pe cei prigoniți

Pentru credința lor în Tine

Și dă-le putere și răbdare

În zilele cele mai grele.

 

285

Păzește Biserica Ta

De ură și de dezbinare

Și dăruiește tuturor

Adevăr, iubire și iertare.

 

286

O, Hristoase, Lumina lumii,

În Tine ne punem nădejdea,

Cu Sfinții Tăi împreună

Îți înălțăm cântarea.

 

287

Apostoli, Mucenici și Cuvioși,

Ierarhi și Mărturisitori,

Fecioare, Drepți și toți Sfinții,

Rămâneți rugători pentru noi.

 

288

Toți Sfinții cunoscuți de oameni

Și cei știuți doar de Dumnezeu,

Într-o singură laudă sfântă

Slăviți pe Domnul împreună.

 

289

Din veac și până-n veac

Numele Domnului să fie lăudat,

Căci El este Dumnezeul nostru

Și veșnic este Împărat.

 

290

Cântarea noastră se ridică

Precum tămâia către cer

Și cerem de la Dumnezeu

Milă și pace în veci.

 

291

Să cânte cerul împreună

Cu Biserica de pe pământ

Și toți Sfinții să mărturisească

Al lui Dumnezeu Cuvânt.

 

292

Să cânte Apostolii sfinți,

Să cânte Mucenicii toți,

Să cânte Cuvioșii în lumină

Și toți cei credincioși lui Hristos.

 

293

Să cânte Îngerii din ceruri,

Să cânte toată zidirea,

Iar noi, cu inimă smerită,

Să lăudăm pe Dumnezeu.

 

294

Slavă Tatălui celui veșnic,

Slavă Fiului cel Înviat,

Slavă Duhului celui Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

 

295

Acum și pururea și în vecii vecilor

Să fie slava lui Dumnezeu,

Prin rugăciunile Sfinților

Și prin mila Lui cea mare.

 

296

Hristoase, rămâi cu noi

În fiecare zi și noapte

Și prin rugăciunile Sfinților

Călăuzește-ne spre viață.

 

297

Primește, Doamne, cântarea

Scrisă cu inimă smerită,

În cinstea tuturor Sfinților

Și spre slava Ta cea sfântă.

 

298

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi mereu,

Ca împreună să-L slăvim

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

299

Hristoase, Mântuitorule,

Slavă Ție în vecii vecilor,

Cu toți Sfinții și Îngerii

Te lăudăm și Te slăvim.

 

300

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, Dumnezeu,

Acum și pururea și-n veci,

Amin, în vecii vecilor.

I. LUMINA

 

În noaptea lumii, când se lasă

Tăcerea peste-al meu hotar,

O rază sfântă, luminoasă,

Coboară lin din cer, prin har.

 

Nu-i foc ce arde fără milă,

Nici stea ce piere-n depărtări,

Ci-i Lumina cea umilă

Ce vindecă ale noastre stări.

 

O, Hristoase, Pâinea Vieții,

Izvorul nostru nesecat,

Tu ești nădejdea dimineții,

Tu ești Cuvântul întrupat.

 

Când sufletul se prăbușește

Sub greul zilelor de lut,

Un glas din cer îl întărește:

„Nu te teme, Eu te-am făcut.”

 

Și-atunci, din negura amară,

Se naște-un cântec nou și sfânt,

Iar inima, odinioară

Rănită, află legământ.

 

II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU

 

Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,

Mai mult decât pot spune-n grai,

Căci Tu cunoști ale mele gânduri

Și toate rănile ce le ai.

 

Mi-e dor de pacea Ta cerească,

De glasul Tău cel mângâietor,

De dragostea dumnezeiască

Ce vindecă orice fior.

 

Ca cerbul care-n arșița mare

Aleargă către-un izvor curat,

Așa aleargă-a mea suflare

Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.

 

Departe de Tine, lumea doare,

Iar sufletul rămâne gol,

Dar când Te caut cu ardoare,

Tu vii și-mi ești Mântuitor.

 

III. LACRIMA

 

De multe ori, în taina nopții,

Când nimeni nu mă poate-auzi,

Îmi plec genunchii înaintea Crucii

Și-ncep în taină a grăi:

 

„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,

Pentru păcate și căderi,

Pentru cuvintele uitate,

Pentru ale mele dureri.”

 

Și-o lacrimă încet coboară

Pe chipul meu îngândurat,

Dar ea nu este doar povară,

Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.

 

Primește, Doamne, această apă

Ca pe-o tămâie către cer,

Și fă din inima mea slabă

Un vas al harului sincer.

 

IV. CRUCEA

 

O, Cruce sfântă, binecuvântată,

Lumină-n mijlocul durerii,

Prin tine moartea-i sfărâmată

Și omul află calea-nvierii.

 

Pe tine Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele iubirii,

Ca să ne scoată din păcatul greu

Și să ne ducă spre lumina firii.

 

Când greul vieții mă apasă

Și pașii-mi tremură pe drum,

Privesc spre Crucea luminoasă

Și prind putere chiar din scrum.

 

Nu vreau o viață fără cruce,

Nici drum lipsit de încercări;

Căci Crucea către Cer mă duce

Prin lacrimi, rugă și răbdări.

 

V. MAICA DOMNULUI

 

Preasfântă Maică, Preacurată,

Nădejdea celor necăjiți,

Tu, Maica Domnului chemată,

Acoperă-i pe cei smeriți.

 

Când peste noi furtuna vine

Și lumea pare fără glas,

Ridică rugăciunea către Fiul

Și nu ne lăsa fără popas.

 

Tu, care L-ai purtat în brațe

Pe Cel ce toate le-a zidit,

Învață-ne să fim cu pace

Și să iubim desăvârșit.

 

Sub sfântul tău acoperământ

Alerg cu sufletul smerit,

Căci știu că rugăciunea ta

Ne duce către Cel iubit.

 

VI. DUHUL SFÂNT

 

Adierea Duhului Sfânt

Se-așază tainic peste noi,

Și face roditor pământul

Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.

 

El luminează mintea noastră,

El ne îndeamnă către bine,

El face inima albastră

De cerul care vine.

 

O, Duhule Mângâietor,

Coboară peste-al meu cuget,

Și fă din mine-un rugător

Cu suflet liniștit și vrednic.

 

VII. SINGURĂTATEA

 

Când toți se duc și mă părăsesc

Și casa pare fără glas,

Eu către Tine mă smeresc,

Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.

 

Nu sunt singur, Hristoase,

Chiar dacă lumea m-a uitat;

Căci mâinile Tale milostive

Mă țin de fiecare dat'.

 

Când nu mai am niciun cuvânt

Și lacrimile-mi curg încet,

Tu ești cu mine pe pământ

Și-mi ești nădejde și profet.

 

VIII. DRAGOSTEA

 

Nu vreau iubire trecătoare,

Nici jurăminte fără rod,

Ci dragostea nemuritoare

Ce vine de la Dumnezeu.

 

Să pot ierta când sunt rănit,

Să pot răspunde cu iubire,

Să nu întorc răul primit,

Ci să aleg a Ta trăire.

 

Iubirea Ta să mă învețe

Să văd în omul de lângă mine

Un chip zidit cu frumusețe

Și-o făptură ce Îți aparține.

 

IX. ODIHNA

 

Odihnește-te, suflete, în Domnul,

Când drumul ți se pare greu,

Căci El îți poate schimba omul

Și te poate ridica mereu.

 

Nu te teme de noaptea rece,

Nici de furtuna de pe mare,

Căci orice încercare trece

Când Dumnezeu îți dă răbdare.

 

Iar dacă lumea te lovește

Și inima îți este frântă,

Adu-ți aminte cine este

Cel ce și astăzi te cuvântă.

 

X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

 

Mi-e dor de cer, de veșnicie,

De locul fără plâns și dor,

De sfânta, nesfârșita bucurie

Din Împărăția tuturor.

 

Acolo nu mai este moarte,

Nici suferință, nici amar,

Ci viață fără sfârșit și pace,

Sub strălucirea Celui Preaînalt.

 

De-aceea, Doamne, mă întărește

Să nu mă pierd pe-acest pământ,

Ci fă-mi inima să Te iubească

Și sufletul să fie sfânt.

 

XI. RUGĂCIUNEA

 

Când dimineața se revarsă

Și soarele răsare lin,

Ridic spre cer a mea privire

Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”

 

Iar când se lasă seara rece

Și stelele se-aprind pe cer,

Îți mulțumesc pentru viață

Și pentru harul Tău din cer.

 

În fiecare zi, Stăpâne,

Dă-mi pace, dragoste și har,

Și nu mă lăsa să pierd lumina

Ce-ai pus în sufletul meu, dar.

 

XII. CÂNTAREA FINALĂ

 

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Celui Sfânt,

Treimii, Celui Preaslăvit!

 

Slavă în cer și pe pământ,

Slavă în veac și-n veșnicie,

Căci Dumnezeu este Cuvântul

Și viața noastră-n bucurie.

 

O, Hristoase, fii cu mine

În fiecare clipă grea,

Și când voi trece către Tine,

Primește, Doamne, viața mea.

 

Iar dacă glasul meu se stinge

Și cântecul va amuți,

Fă ca iubirea să rămână

Și-n cer să pot a Te slăvi.

 

Căci Tu ești Calea și Lumina,

Adevărul cel nemuritor,

Tu ești nădejdea și odihna,

Tu ești al nostru Mântuitor.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița

Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate. 

În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice. 

Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...

Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.

Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.

Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.

Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii. 

Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă. 

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

 

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

 

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

 

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

 

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

 

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

 

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

 

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

 

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

 

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

 

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

 

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

 

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

 

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

 

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

 

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

 

Priveghi la capul de mort

 

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...

Mihai era primul copil al familiei sale, un băiat care venise pe lume cu speranța de a fi iubit, ocrotit și înconjurat de căldura unui cămin în care să se simtă în siguranță. Ca orice copil, își dorea să crească fericit, să se bucure de copilărie și să găsească în brațele părinților săi liniștea de care avea nevoie. Însă viața lui nu avea să fie atât de ușoară precum și-ar fi dorit. Încă de mic, Mihai a cunoscut suferința, tristețea și teama, iar anii copilăriei sale au fost marcați de întâmplări pe care avea să le poarte multă vreme în suflet.

 

În casa în care creștea, nu găsea întotdeauna înțelegerea și blândețea de care avea nevoie. Uneori, părinții îl certau aspru, îl înjurau și îl loveau atunci când greșea. Mihai nu înțelegea de ce oamenii care ar fi trebuit să-l ocrotească ajungeau să-i provoace atâta durere. Era doar un copil care învăța treptat să descopere lumea, să deosebească binele de rău și să înțeleagă urmările faptelor sale. Avea nevoie de răbdare, de explicații și de iubire, însă, în multe momente, în locul acestora primea vorbe grele și pedepse care îl făceau să se simtă neînțeles.

 

Cu timpul, Mihai a început să păstreze în suflet amintirile acestor întâmplări. Uneori, după ce se termina o ceartă, rămânea singur și se gândea la ceilalți copii, întrebându-se cum ar fi fost să aibă și el parte de o copilărie liniștită. Își imagina cum ar fi fost să se întoarcă acasă și să fie întâmpinat cu un zâmbet, să poată povesti ce făcuse peste zi fără să se teamă și să audă cuvinte care să-i dea curaj. Nu își dorea bogății, jucării scumpe sau lucruri ieșite din comun, ci numai să fie iubit și să simtă că prezența lui aduce bucurie în viața celor din jur.

 

Anii au trecut, iar Mihai a crescut, însă unele cuvinte rostite în copilărie au rămas adânc întipărite în memoria sa. Într-o zi, după ce făcuse o prostie, mama lui, cuprinsă de mânie, i-a spus că și-ar fi dorit să nu-l fi născut. Pentru un adult, o asemenea vorbă poate părea doar o izbucnire de moment, dar pentru un copil ea poate deveni o întrebare care îl urmărește ani întregi. Mihai a rămas cu sufletul îndurerat, încercând să înțeleagă dacă mama lui chiar credea ceea ce spusese și dacă venirea sa pe lume fusese, într-adevăr, o greșeală. De atunci, ori de câte ori își amintea acea întâmplare, simțea cum tristețea îi cuprinde inima, iar în mintea lui se nășteau întrebări la care nu găsea niciun răspuns.

 

Mihai ajunsese să creadă că trebuia să fie mereu cuminte, să nu greșească și să nu supere pe nimeni, pentru a putea primi puțină liniște. Încerca să înțeleagă ce așteptau ceilalți de la el și se întreba dacă, într-o zi, avea să fie privit cu mai multă blândețe. Totuși, oricât s-ar fi străduit, nu putea controla toate certurile și nici nu putea schimba singur felul în care adulții se purtau cu el. Era un copil care avea nevoie să i se spună că o greșeală poate fi îndreptată, că fiecare om învață din propriile fapte și că nimeni nu trebuie să fie lipsit de iubire pentru că nu este perfect.

 

Pe lângă toate aceste amintiri dureroase, Mihai purta în suflet un vis care pentru alții putea părea simplu, dar care pentru el însemna enorm: își dorea să aibă o casă la țară. Își imagina o gospodărie liniștită, cu o poartă de lemn, o curte încăpătoare, pomi înfloriți primăvara și o grădină în care să poată petrece zile întregi ascultând cântecul păsărilor. Își dorea să se plimbe pe ulițele satului, să privească dealurile în depărtare și să simtă că există un loc în care poate reveni oricând, fără să se teamă că nu este dorit.

 

Pentru Mihai, casa de la țară nu reprezenta doar o clădire, ci simbolul liniștii și al apartenenței pe care le căuta de multă vreme. În imaginația sa, acel loc ar fi fost un refugiu în care să lase în urmă grijile, să se bucure de natură și să simtă că are și el un colț de lume în care este primit cu dragoste. Însă nu avea o asemenea casă, iar dorința lui rămânea neîmplinită. De fiecare dată când se gândea la acest vis, își imagina cum ar fi fost să petreacă vacanțele acolo, să îngrijească pomii și să se bucure de liniștea serilor de vară.

 

O altă amintire îi apăsa sufletul. Când era mic, mătușa sa îi spusese că nu avea să-l mai primească la țară. Poate că acele cuvinte fuseseră rostite într-un moment de supărare, însă Mihai le păstrase în memorie și, pe măsură ce anii treceau, se întorcea tot mai des cu gândul la ele. Își amintea de locul în care și-ar fi dorit să petreacă timp, de curtea în care ar fi vrut să se joace și de toate bucuriile pe care și le imaginase. Apoi își amintea vorbele mătușii sale și simțea că o altă ușă se închisese înainte ca el să poată afla ce înseamnă să fii primit fără teamă.

 

Nu era vorba despre dorința de a lua ceva de la cineva, ci despre nevoia de a avea un loc în care să nu se simtă o povară. În timp ce alți copii vorbeau cu bucurie despre vacanțele petrecute la țară, Mihai asculta și își imagina cum ar fi fost dacă și el ar fi avut parte de aceleași experiențe. Uneori, se întreba de ce lucrurile care păreau atât de simple pentru alții deveneau atât de greu de atins pentru el. Cu toate acestea, nu renunța la visul său, chiar dacă uneori tristețea îl făcea să creadă că nu va reuși niciodată să aibă ceea ce își dorea.

 

Când a împlinit șaptesprezece ani, Mihai era deja un adolescent care trecuse prin multe încercări sufletești. Cei din jur puteau vedea că devenise mai mare, că se maturizase și că începea să se pregătească pentru viața de adult, însă puțini puteau înțelege câtă suferință ascundea în spatele tăcerii sale. Trecutul continua să-l urmărească, iar amintirile reveneau uneori în cele mai neașteptate momente. O ceartă îi amintea de copilărie, o vorbă aspră îl făcea să se gândească la cuvintele mamei sale, iar discuțiile despre casele de la țară îl duceau cu gândul la visul pe care încă nu reușise să-l împlinească.

 

Într-o seară, după o zi în care se simțise mai singur ca niciodată, Mihai s-a așezat lângă fereastră și a privit cerul care se întuneca încet. Lumini blânde se aprindeau în casele vecinilor, iar liniștea serii îl făcea să se întoarcă în amintirile sale. Și-a adus aminte de copilul care fusese, de momentele în care îi fusese teamă, de vorbele care îl răniseră și de toate dorințele pe care le păstrase în suflet. S-a gândit la mama lui și la acea propoziție care îl urmărea de ani întregi, apoi la mătușa sa și la promisiunea unei case la țară care părea să nu se împlinească niciodată.

 

Cu ochii îndreptați spre cer, Mihai a rostit încet, aproape ca și cum s-ar fi temut să nu-l audă cineva: „De ce m-am născut?”. Era o întrebare născută dintr-o suferință adâncă, din nevoia de a înțelege de ce viața lui fusese atât de grea și din dorința de a afla dacă existența sa avea vreun rost. Nu mai știa cui să-i spună toate lucrurile care îl apăsau și nici cum să explice ceea ce simțea. Avea nevoie de cineva care să-l asculte fără să-l judece, să-i arate că viața lui are valoare și să-i spună că nu este vinovat pentru răul pe care îl suferise.

 

În acea seară, gândurile sale s-au îndreptat către Dumnezeu. Mihai își amintea de biserica în care văzuse icoanele Mântuitorului, de lumina candelelor și de cântările care răsunau în timpul slujbelor. Își amintea că Iisus Hristos îi primea pe copii și îi binecuvânta, fără să le ceară să fie bogați, puternici sau lipsiți de greșeli. În Evanghelia după Marcu, Domnul spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14). Aceste cuvinte i-au adus în minte imaginea unui Hristos blând, care nu îndepărtează sufletele aflate în suferință, ci le cheamă să se apropie de El.

 

Mihai a început să se roage în liniștea camerei sale. Nu știa să alcătuiască rugăciuni lungi și nici nu găsea cuvinte potrivite pentru toate durerile sale, dar a vorbit cu sinceritate: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu știi prin ce am trecut și cunoști toate lucrurile pe care nu am putut să le spun nimănui. Ajută-mă să nu cred că sunt lipsit de valoare, dă-mi puterea să merg înainte și arată-mi că viața mea poate avea un rost. Te rog, trimite-mi în cale oameni buni, care să mă asculte și să mă ajute să găsesc pacea”. După ce a terminat rugăciunea, a rămas câteva clipe în tăcere, fără să aștepte o minune spectaculoasă, ci doar cu speranța că nu va trebui să poarte singur toate aceste încercări.

 

În zilele următoare, Mihai a hotărât să meargă la biserică. A intrat cu sfială și a privit icoana Mântuitorului, încercând să-și găsească liniștea. În acel loc, unde lumina candelelor se împletea cu mirosul de tămâie, a simțit că putea să-și așeze gândurile înaintea lui Dumnezeu fără să se teamă că va fi judecat pentru ceea ce simțea. Nu toate durerile au dispărut, însă a început să înțeleagă că vorbele oamenilor nu puteau hotărî valoarea vieții sale. Faptul că mama lui rostise acele cuvinte nu însemna că el nu merita să se fi născut, iar faptul că nu avea o casă la țară nu însemna că nu avea dreptul să viseze la un cămin.

 

Într-o altă zi, Mihai a întâlnit un preot care l-a observat abătut și l-a întrebat cu blândețe ce îl apăsa. La început, băiatul a ezitat, fiindcă se obișnuise să-și păstreze suferința în tăcere. Totuși, răbdarea preotului l-a încurajat să vorbească. I-a povestit despre copilărie, despre momentele în care fusese lovit și înjurat, despre vorbele mamei sale și despre dorința de a avea o casă la țară. I-a spus și despre mătușa sa, ale cărei cuvinte îl făcuseră să creadă că nu va mai fi primit acolo. Când a terminat, Mihai și-a plecat privirea, rușinat parcă de faptul că îndrăznise să vorbească despre toate aceste lucruri.

 

Preotul l-a ascultat cu atenție și i-a spus că niciun copil nu merită să fie lovit sau umilit și că vorbele nedrepte ale altora nu pot deveni măsura valorii sale. I-a explicat că fiecare om are demnitate înaintea lui Dumnezeu și că iubirea adevărată se arată prin grijă, răbdare și respect. Apoi i-a amintit cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare” (I Corinteni 13, 4). Preotul i-a explicat că iertarea poate fi un drum lung și că ea nu înseamnă să pretinzi că răul nu s-a întâmplat, nici să rămâi într-o situație în care ești în pericol. Mihai avea dreptul să ceară ajutor, să fie ocrotit și să vorbească despre lucrurile care îl răneau.

 

Pentru prima dată după multă vreme, Mihai a simțit că un adult îl asculta fără să-l învinovățească. Preotul l-a încurajat să se apropie de oameni de încredere și să nu rămână singur cu suferința sa. I-a spus că Dumnezeu îi poate ajuta pe oameni și prin cei care îi ascultă, îi ocrotesc și le oferă sprijin atunci când trec prin momente grele. În acea zi, Mihai nu a primit o casă la țară, iar trecutul nu s-a schimbat, dar a primit ceva de care avusese nevoie de multă vreme: înțelegerea că suferința sa merita luată în serios și că nu era obligat să înfrunte totul singur.

 

Încetul cu încetul, Mihai a început să privească viitorul cu mai multă nădejde. Nu însemna că amintirile dureroase dispăruseră sau că toate problemele se rezolvaseră, ci că începuse să înțeleagă că viața lui nu se reducea la ceea ce trăise în copilărie. Putea să învețe, să-și descopere talentele, să-și continue studiile și să construiască relații cu oameni care îl respectau. Putea să ceară ajutor atunci când îi era greu și să învețe să se privească pe sine cu mai multă blândețe. Nu putea schimba toate alegerile celor din jur, însă putea să caute un drum mai bun pentru viitorul său.

 

Într-o după-amiază, Mihai a luat o foaie de hârtie și a început să deseneze casa la care visa de atâta vreme. A desenat o poartă simplă, ferestre luminoase, o curte încăpătoare și câțiva pomi care să înflorească primăvara. A adăugat o cărare ce ducea spre grădină și o bancă așezată lângă un trandafir. A privit desenul îndelung, imaginându-și cum ar fi fost să se trezească într-o asemenea casă, să deschidă fereastra și să audă cântecul păsărilor. Apoi, în partea de jos a foii, a scris: „Un loc în care nimeni nu trebuie să se teamă că nu este iubit”.

 

Pentru Mihai, acel desen însemna mai mult decât un simplu vis. Era imaginea unei vieți în care oamenii se respectau, în care greșelile erau îndreptate prin răbdare și în care nimeni nu era făcut să creadă că nu merită să existe. Dacă într-o zi avea să-și întemeieze propria familie, își dorea să ofere copiilor săi ceea ce îi lipsise lui: siguranță, înțelegere și dragoste. Ar fi vrut să le explice greșelile fără să-i umilească, să-i încurajeze atunci când întâmpinau dificultăți și să le arate că iubirea nu trebuie câștigată prin frică. Înțelegea tot mai bine că răul suferit nu trebuie transmis mai departe și că fiecare om poate încerca să construiască relații mai bune decât cele pe care le-a cunoscut.

 

Într-o seară liniștită, Mihai s-a întors cu gândul la întrebarea care îl tulburase atât de mult: „De ce m-am născut?”. Acum nu avea răspunsuri la toate întrebările vieții și nu știa când avea să-și împlinească visul de a avea o casă la țară. Totuși, începuse să înțeleagă că viața lui nu era definită numai de tristețe, de cuvintele care îl răniseră sau de lucrurile pe care nu le avusese. Era un om care putea învăța, putea crea, putea iubi și putea descoperi frumusețea lumii. Avea dreptul la un viitor în care să fie tratat cu respect și în care să nu mai fie nevoit să-și ascundă suferința.

 

Înainte de culcare, Mihai și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat din nou. I-a cerut lui Dumnezeu putere pentru zilele grele, înțelepciune pentru a face alegeri bune și oameni sinceri care să-l ajute atunci când avea nevoie. Apoi și-a amintit cuvintele Psalmistului: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit” (Psalmul 26, 10, în numerotarea ortodoxă). Versetul i-a adus nădejdea că, atunci când oamenii îl dezamăgesc, poate continua să caute iubire, ocrotire și un drum mai bun. Nu a înțeles aceste cuvinte ca pe o promisiune că toate dorințele i se vor împlini imediat, ci ca pe o chemare de a nu renunța la speranță.

 

Mihai știa că drumul său avea să fie lung și că vor mai exista zile în care amintirile copilăriei îi vor apăsa sufletul. Dar începuse să creadă că trecutul nu trebuia să hotărască tot ceea ce avea să devină. Poate că într-o zi va avea casa la țară pe care și-o dorise atât de mult, cu o grădină plină de flori și pomi care să-i ofere umbră în zilele călduroase. Poate că va putea să stea pe banca din curte și să privească apusul fără să simtă tristețea care îl însoțise atâția ani. Iar dacă acel vis se va împlini, casa lui nu va fi doar un loc în care să locuiască, ci și simbolul unui nou început.

 

Povestea lui Mihai ne amintește că niciun copil nu ar trebui să fie făcut să creadă că nașterea sa a fost o greșeală. Fiecare copil are nevoie de iubire, de ocrotire și de adulți care să-l îndrume cu răbdare. Vorbele grele pot lăsa urme adânci, însă ele nu hotărăsc valoarea unui om și nici nu îi stabilesc viitorul. În credința creștin-ortodoxă, omul este chemat să caute binele, să păstreze nădejdea și să nu uite că iubirea adevărată se arată prin fapte, nu prin vorbe lipsite de blândețe.

 

Iar Mihai, copilul care își dorise atât de mult o casă la țară, a început să înțeleagă că putea spera la un viitor mai luminos. Nu avea încă toate lucrurile pe care și le dorise, dar avea dreptul să viseze, să ceară ajutor și să-și construiască viața pas cu pas. În inima lui, dorința de a avea un cămin a rămas vie, asemenea unei lumini care nu se stinge în întuneric. Și poate că, într-o zi, atunci când va privi pomii înfloriți din propria curte, își va aminti de copilul care fusese și va înțelege cât de important este să oferi altora bunătatea de care tu însuți ai avut nevoie.

 

Morala: Nu suntem definiți de vorbele care ne-au rănit și nici de suferințele prin care am trecut. Fiecare om merită iubire, respect și un loc în care să se simtă în siguranță. Prin credință, sprijin și nădejde, chiar și după o copilărie grea, omul poate căuta un nou început și poate contribui la construirea unei lumi mai bune.

Oasele trosnesc 

În negura viciului 

Se regăsesc păcatele 

A lor păcate neiertate .

 

Fiind doar oameni...

Făcând greșelii

Greșelii la nesfârșit 

Ne regăsind a lor cale .

 

Minciuna devenind un dulce adevăr 

Umanitatea dispare încet 

O fundătură fără sfârșit...

Căzând a lor capete goale...

 

A lor suflete reci... 

Te îngheață din priviri

Până în măduva oaselor 

Iar vorbele...

 

Vorbele înțepătoare 

Ca un venin împrăștie 

Aducând ură în suflet 

Celor cele reies in cale.

 

Sufletul împietrit 

De al lor colții

Având o față ștearsă...

Devenind al lor prieten.