Liceul - "rabidus alta schola"

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

    Pășesc pe așternutul plin de frunze,
    Și vin, umil, în fața ta cu scuze,
    Tu, Toamnă, serenissimă și-nmiresmată,
    Binevoiește, fii blândă, și mă iartă...
    
    Și dacă m-ai ierta, de trena-ți udă,
    Am să-ți culeg dovlecii copți cu trudă,
    Și-aș respira aroma ta mireană,
    De mere și de vin, ce-mi picură pe geană...
    
    E vremea să ridic în cinstea ta paharul,
    Căci știu prea bine care-ți este harul -
    De-mbraci pădurea-n aur și tămâie,

    Și-alungi cocorii, să zboare în pustie…

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

Toți ne temem de câte ceva. Unii se tem să nu greșească, alții se tem de eșec, unii se tem să nu fie dezamăgiți, alții se tem de moarte, iar unii chiar de viața însăși. Eu m-am temut toată viața de lucrurile imperfecte, de ce-am făcut și n-a ieșit bine, așa după cum aș fi vrut să iasă...

Odată, cineva mi-a spus că uneori sunt prea intransigent cu mine însumi, și deci, prin urmare, sunt la fel și cu cei din jur sau mă port ca atare. Știu că nu pot trăi într-o lume perfectă, o utopie pe care am construit-o cu migală de-atâtea ori și tot de-atâtea ori am dărâmat-o, construind alta nouă din rămășițele precedente, iar și iar, la nesfârșit, reinventându-mă de fiecare dată, încercând ca fiecare nouă versiune a mea, să fie mai bună decât cea de ieri...

Fiindcă, fie că recunoaștem sau nu, toți ne dorim perfecțiunea, toți ne dorim o viață perfectă, așa cum scrie la carte. Însă canoanele societății ne obligă să respectăm un parcurs uneori greu de menținut, aproape de alienarea mintală, dar cumva ne asumăm și riscul imperfecțiunii, fiindcă, nu-i așa?, viața nu e un fir drept, are suișuri și coborâșuri, uneori lucrurile se sparg dincolo de reîntregire...

Am citit undeva că un covor de Buhara, prin modelul complex în care este conceput, are țesut pe un centimetru pătrat o sută de noduri de sfoară de lână colorată, iar atunci când este desăvârșit, un singur nod este îndepărtat, fiindcă perfecțiunea trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu.

Lumea este perfectă, omul nu. Știu bine asta, întrucât am lepădat precum un șarpe de atâtea ori pielea imperfecțiunii, încât, astăzi, am căzut de acord cu mine însumi că pot accepta în viața mea și lucruri imperfecte, fără să iau în considerare mediocritatea. Cumva, prin mecanismul minții mele, am învățat să accept și să ocolesc pe cât posibil imperfecțiunea: nimeni nu e perfect, precum covorul de Buhara, numai Dumnezeu este...

Deci, refuz să mă gândesc la viața mea, la ce însemn, la trecutul meu, ca la o vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri ciobite; mai degrabă încerc să găsesc frumusețea și în lucrurile imperfecte, fiindcă dacă stăruiești o clipă din goana cotidiană, o poți găsi și într-un fluture cu aripi colorate asimetric, și într-un trandafir spinos și desfrunzit, sau într-un vers a cărui rimă nu-și găsește bine locul în strofă... 

Căci trebuie privit întreg tabloul nu-i așa? Dacă ești prea aproape vezi detaliile, dar poți pierde esențialul, iar dacă faci un pas-doi în spate, s-ar putea ca întreaga imagine să ți se dezvăluie în fața ochilor fără echivoc și să înțelegi cum e mai bine.

Să fii orb în perfecțiune, sau un miop imperfect? Am ales să port ochelari în speranța că voi vedea mai bine. Astăzi, îi lepăd tot mai des deoparte, lăsând ca razele soarelui să-mi dezvăluie lumini și umbre pe care le deslușesc mai bine cu ochii mijiți ai minții. Am îmbătrânit încă un an. Sau poate că am întinerit cu unul. Până la urmă, totul - chiar și viața însăși - se așează după prisma prin care alegi să privești lucrurile. E doar o chestiune de perspectivă.

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant. 

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

Eu am credința că cele trei strigăte ale omului sunt așa: unul în fața vieții, unul când își găsește perechea și unul în fața morții. Bag seama că două sunt de bucurie și unul de durere, fiindcă așa a găsit de cuviință viața, să încline balanța mai mult înspre bucurie, decât înspre durere...

Toată lumea spune că Dumnezeu nu dă omului mai mult decât poate duce, atât la greu, dar - zic eu - și la bine... Că de multe ori am fost în genunchi și tot de-atâtea ori m-am ridicat și am mers cumva mai departe. Fiindcă am știut dintotdeauna că drumul trebuie parcurs cu suișuri și coborâșuri deopotrivă...

Astăzi sunt la jumătatea lui și, uitându-mă în urmă, pot spune că încă stau vertical, da, am făcut și compromisuri, dar încă am certitudinea că la finalul lui, voi sta în picioare... Doar în fața Domnului am să mai îngenunchez la ceasul judecății mele.

Egiptenii credeau că în ceasul morții, la intrarea în neamurire, inima trebuie să fie mai ușoară decât o pană: cei cu inima ușoară vor gusta plăcerile vieții eterne alături de zei luminați, iar cei cu inimă grea, vor fi înghițiți de Aphopis, zeul distrugerii și haosului etern.

Azi inima mea este ușoară. Am răzbit prin viață, fără să zgândăresc viermele haosului... Îmi vine să zâmbesc gândindu-mă prin câte drăcării am trăit, câte strigăte de bucurie am aruncat în lume. Și cu un ochi plâng, gândindu-mă la câte strigăte de durere au muțit în mine, simțind parcă și astăzi ecourile lor murind încet...

Căci am strâns și durere, și amar, de care mă voi dezice la vârsta patriarhatului. Atunci nu vor mai durea atât de mult, nu vor mai conta - cel puțin nu ca acum. Vezi tu, toți alergăm după seninătatea asta, dar puțini înțeleg cât de mare e prețul pe care trebuie să-l plătim pentru ea...

Și, slavă Domnului, eu chiar pot spune fără echivoc că am plătit cu vârf și îndesat. Că mi-am câștigat, cu sudoarea frunții și sângele inimii, aripile cu care voi urca spre seninătate. 

Acum nu mai strig. Nici de bucurie, nici de durere. Acum doar aștept ca aripile mele să se zvânte de roua vieții. Calea mea spre desăvârșire pare completă. Eu unul sunt pregătit.

Dar nu la fel de pregătit am fost atunci când am aflat, pentru prima dată, de strigătul de durere în fața morții. Nu cred că am să-l uit vreodată - uneori, în singurătate - îl mai aud și astăzi.

Eram în vacanța de vară și mă aflam la bunici, când o veste tăioasă a trăznit din senin liniștea acelor zile senine și ușoare: o femeie din sat a murit subit, după o scurtă dar intensă luptă cu boala. Un cancer nemilos, galopant, care a răpit mama a trei copii de-o vârstă cu mine și soția unui vrednic gospodar din sat...

Către seară, bunică-mea îmi spune cu sfârșeală în glas:

-Amu, te du de ti spală, ie hainele de duminecă ș-om merge la priveghi! C-așe îi datul nostru!

M-am conformat fără să crâcnesc, căci știam că defuncta fusese în grija bunicii mele - care la vremea aceea era singurul cadru medical din zonă - iar gravitatea evenimentului îmi dăduse o stare de neliniște pe care nu mi-o explicam atunci: avea să fie primul meu contact cu însăși imaginea morții.

Când am ajuns în bătătura acelei gospodării, poarta era larg deschisă, iar vântul înserării umfla încetișor flamurile cele negre ale doliului. Lumea din sat venea încetișor, tăcută, fiecare cu câte o lumânare de ceară galbenă în mână... Toți prezenți, rude or săteni, erau îmbrăcați în negru și așteptau să vie popa pentru prima cântare de la capul mortului... 

Emoționat, m-am așezat pe-un lăicer așezat pe o laviță, așa, mai într-o parte, ascultând babele cum povesteau cum i-or fost ultimele clipe, săraca, cât s-o chinuit să trăiască pentru copilași, să nu-i lase orfani de mumă, îi greu tari și pentru barbatul ei, cum o să crească el trei prunci mici de unul singur, măcar că-i tânăr și-n putere, să-l întărască Dumnezău în încercarea aiasta...

Întunecat, cu voce gravă, popa însoțit de dascăl, pătrunde în "casa mare", odaia unde mortul își zace neființa în sicriu. Un miros înecăcios de tămâie începe a-mi aduce lacrimi în ochi, cei trei țânci, doi băieți și-o fată, ținuți în brațe de tatăl lor, stau împietriți incapabili să-și înțeleagă durerea...

Lumea tace sumbru, ascultând slujba, încărcând cu și mai multă gravitate atmosfera, câteva babe plâng încetișor în surdină, rudele se agită împărțind lumânări si batiste, cu bănuț legat într-un colț pentru pomenirea mortului...

Odată terminată slujba, o parte dintre oameni încep să plece șoptind, om veni și poimâine la înmormântare, Dumnezău s-o odihnească, c-o fost femeie vrednică și gospodină, să-i ție în pază pruncii că tare-s cruzi!

Deodată, văduvul sloboadă glas tare, cutremurând gemurile în cercevele:

-Doamne, cui m-ai lăsat?, iar vreo două babe se reped să-l ție cu oțet la tâmple și încheieturi...

În acel moment, cu inima bătându-mi cu putere, am înțeles - chiar la vârstă fragedă, fiindcă aveam vreo șapte-opt ani pe-atunci - că strigătul de durere în fața morții este mai greu decât oricare alt strigăt... Poate că de-atunci, dintre lumânări aprinse și dureri risipite în miros de tămâie, mi-am învățat tăcerile mele de catedrale de mai târziu...

Clipele toate le adun, nu-mi pot scoate din minte ultima eternă zi. Ziua în care totul s-a dus, de parcă nimic nu a fost vreodată, nimic nu a contat vreodată cu adevărat, toate plimbările și, toate amintirile frumoase.. Iar eu, a cui rămân? Am rămas exact acolo, în ziua frumoasă de iunie, unde nu aveam puterea de a mulțumi pentru cea mai frumoasă ultimă zi.. Era un bărbat atât de senin, care te capta cu a lui deasă vorbă, uitam că trece timpul inevitabil.. era întregul meu univers, întreaga mare albastră pe care n-am văzut-o niciodată, dar în sfârșit, o găsisem, o aveam. Era acea stea din milioanele de stele, care avea puterea de a străluci doar pentru mine. Nu avea defecte, sau poate nu mă deranjau, mă regăseam, era oglinda sufletului meu.. Orice gest, orice ezitare, îmi erau familiare, mă simțeam ca acasă..

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.