Umbre trecătoare
Ai "simțit" vreodată cum unele lucruri, sau fapte, sau chiar oameni, se potrivesc, sau dimpotrivă, se resping ca niște piese de puzzle într-un mare "tot" și că uneori îți dai seama de asta, ca și cum un fir de nisip auriu, - parte componentă a Marelui Plan, - îți strălucește în cale, suficient cât să întrevezi că nimic nu este întâmplător?
Cumva, lucrurile se așază, sau se tulbură, atât cât este nevoie să pună în mișcare forța motrice care se numește viață! Uneori, eu trăiesc, - cumva, Domnul mi-a dat acest "dar" -, această senzație, pe care o simt acut, ca pe-o tăietură adâncă în suflet, e ca și cum ceva din mine erupe la suprafață ca o lavă fierbinte, incandescentă, care se luptă cu carnea ce îi stă pravilă, lăsând în urmă-i o arsură care se vindecă greu, sau niciodată...
Această "povară" dulce, nu-mi îngreunează trăirile, ci doar mi le exacerbează către culmi de care îmi este în permanență dor să le ating, tânjesc permanent la tot ceea ce pare imposibil astăzi și care este doar inevitabil mâine. Și la momentul potrivit se-ntâmplă!
Vezi tu, atunci când "dimensiunile" existențelor noastre intră în coliziune unele cu altele, se intersectează, sau se suprapun, se întâmplă ceva care ne schimbă fără măcar să ne dăm seama. Asimilăm ceva din aceste interacțiuni, ceva care se depozitează în noi, ca mai târziu, să taie ambalajul atomilor și să erupă de pe orbitele lor, stârnind furtuni pe care nici nu le mai observăm, fiind prea plini de însăși complexitatea noastră, în fapt, nepercepând o realitate care se desfășoară în noi, prin noi, odată cu noi...
Microscopic, dacă ar fi să ne aplecăm și să analizăm aceste furtuni, poate că am vedea schimbările subtile ce s-au produs în alchimia propriei noastre ființe, și, mergând pe izvorul acestor fluxuri poate că am vedea cu celeritate profunzimea schimbărilor "doppelganger"-ului nostru de ieri, replicat la nesfârșit ca între două oglinzi.
Și toate acestea se întâmplă la momentul potrivit, murim astăzi ca să renaștem mâine; odată ce tragem draperiile peste ferestrele lumii și adormim, nici nu ne dăm seama că pielea cameleonică cu care ne-am culcat, are, atunci când ne trezim, altă culoare, altă lumină...
Înnoptăm în nebunia lumii, ca în zori de zi, sa respirăm ușurați aerul curat al cerului și să simțim căldura soarelui, altfel decât am făcut-o ieri. Ieri a rămas în amintirea noastră, mâine nu există. Suntem astăzi. Umbre trecătoare. Înnoiți. Înnobilați cu aripi noi. Gata de alte zboruri sau alte căderi.
Категория: Проза
Все стихи автора: Shadow Man ![]()
Дата публикации: 19 июня
Timp de citire: ~5 min.
Просмотры: 554
Другие стихотворения автора
Despre furnici
Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda...
Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...
Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.
Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.
Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii.
Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.
Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.
Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.
Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!
Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...
Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...
Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...
ÎŢI MULŢUMESC ŢIE DOAMNE
Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
că mi-ai dat puterea,
să-nfloresc spini sub tălpile mele,
Îţi mulţumesc Ţie Doamne,
că mai există şi oameni,
pentru care merită să trăieşti,
sau să mori...
că mi-ai dăruit această insulă pustie,
pe care să pot naufragia,
şi să-mi găsesc refluxul...
că mă pot întoarce oricând în adânc,
târând după mine cochiliile sparte,
şi frânturi de cuvânt...
Ţie Îţi mulţumesc Doamne,
că dincolo de mine am găsit,
cascadele verzi din care-mi adun,
bucuriile sau nefericirile mele,
şi-Ţi promit Ţie Doamne,
că am să greşesc,
şi-am să fiu Om,
să-mi păstrez calea strâmbă,
să calc mai departe pe spini ascuţiţi,
să mor mai mult cu fiecare zi,
Îţi promit Ţie Doamne,
c-am să fiu Om...
MI-E ATÂTA DOR
Mi-e atâta dor de liniște deplină,
De ecoul pașilor mei pierduți în surdină,
De marmura albă ce curge fluid,
Topită-n culori care-o desfid...
Mi-e atâta dor de-a mea grădină,
De cuvinte șoptite în sfântă hodină,
De drum străbătut cu adâncă ardoare,
De umbra-mi șoptită în lanul de soare...
Mi-e atâta dor să mă pierd în mulțime,
Anonim, flămânzind de gânduri puține,
Însetat doar de timp și de simple cuvinte,
Ale sufletului meu, calde veșminte...
Și acum aștept cu sublimă răbdare,
A sufletului meu curândă liberare,
Căci am ales să nu fiu sclav în a mea vatră,
Cu chipul dăltuit în albă, simplă, piatră...
Quippus-ul vieții
Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?
Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.
Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități!
Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?
Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?
Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!
Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...
Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...
Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.
Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!
(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)
EU.
Ce bine mă simt,
hainele mele sunt albe,
sufletul transparent,
amprentele mate,
umbrele mele curate...
Voi staţi aici...,
aşteptându-mi greşeala,
pândindu-mi din umbră,
primul meu pas spre eşec,
primul meu gest,
care mă va pierde...
Dar în mine sunt numai EU...
Casa sufletului meu a fost dereticată,
odăile mele, acuma sunt curate,
aerisite, bine luminate,
umbrele nu-şi mai au rostul
şi nici eşecuri nu vor mai fi..
Fără sens
Știi, toate astea, într-o bună zi, vor căpăta sens. Și vei înțelege mai bine, că toate, s-au întâmplat la timpul lor, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Noi nu putem fi decât gardienii, doar păzim, cu frica de a nu pierde.
Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă vreodată, prin absurd, "ceva" s-ar pierde? Așa se nasc furtunile. Din hăul pierzaniei, al uitării, al nepăsării.
Și totuși, cu toată grija ființelor noastre, suntem sortiți ca din când în când să pierdem. Nu total. Doar mici amănunte, care pot chiar, la un moment dat, să conteze. Și cel mai trist este că nu ne este dat să ne dăm seama.
Rescriem un flux care curge continuu, fluid, prin ființele noastre, dar cumva, el revine în făgașul său vremelnic tulburat, cu o forță și o vitalitate care izvorăște fără să ne dăm seama chiar din nou înșine.
Acuma eu nu zic că totul e scris și noi doar așteptăm implacabil ca toate să curgă liniar către final. Nu. Nicidecum. Doar că noi suntem implicați atât cât trebuie să nu tulburăm câtuși de puțin nisipul mărilor sau adâncul norilor.
Și de aceea, cumva, simt că ceva se pierde în noi, se rupe din noi, o fărâmiță de lumină care se stinge și nu va mai lumina laolaltă cu văpaia din noi. E un continuum incontrolabil care se produce indiferent de voința noastră, o plasă ale cărei ochiuri se urzesc veșnic, capturând doar esențialul și strecurând, poate, acele mici amănunte, care poate c-ar fi contat!
Și aici simt că este o pierdere care clocotește-n regrete cu gust amar, nu știu cum o percep alții, dar eu cred că
până nu pierzi tot ce te ține în viață, n-o să-nțelegi cum este să n-ai nimic.
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Quippus-ul vieții
Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?
Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.
Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități!
Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?
Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?
Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!
Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...
Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...
Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.
Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!
(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)
Cel mai bun serviciu de catering în spaniolă
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
El mejor servicio de entregar de comida
(irónicamente)
Es viernes por la noche, es tarde, nos da pereza cocinar. ¿Qué otra cosa podría ser más sabrosa que una pizza Quattro Stagioni? Miramos la tablet, la seleccionamos pulsando en "Añadir a la cesta", elegimos la salsa y una ración de patatas fritas. Dicho esto pulsamos en "Hacer el pedido", introducimos la dirección, el número de teléfono. , elegimos la forma de pago. Esperamos babeando, cada vez más hambrientos, mirando las fotografías de las bellezas que exhiben. En casa estamos muy ilusionados, por otro lado, desde hace un tiempo vienen al restaurante una serie de aprendices de chef. No saben cocinar, pero fueron a aprender de chefs con décadas de experiencia. Los errores de cualquier tipo se perdonan porque están en el principio y porque sólo equivocándose aprenderán. No importa en absoluto cuántas veces se equivocaría, que tal vez quemaría la sartén, la cocina, toda la cocina o sólo la cocina y el baño que se comunican a través de un tabique. Entonces recibimos llamada tras llamada donde el chef se disculpa porque el recipiente de vino caliente se rompió, porque la pizza está demasiado cocida, porque no se dejó hornear lo suficiente, porque el queso se unta demasiado, porque no añadió tomates ni champiñones. , que no puso huevos de codorniz (es un poco una pizza dietética), que no añadieron salsa tzatziki al menú, que olvidaron la dosis de Pepsi Twist sabor limón, que los donuts con glaseado de limón estaban No está muy bien hecho el chocolate y otros...
Aburrido de tantas explicaciones (ni siquiera quería una explicación, sólo quería comida), le dije amablemente al chef respectivo que me gustaría que me encargaran la comida a las 12 de la noche, que pediría alrededor de las 7 de la tarde. El chef entendió, tomó amablemente a los aprendices por el ala y los envió a casa que tenía una orden que preparar.
De esta manera, como a las 23:45, un chico llegó en bicicleta cerca de la cuadra, me llama y me pregunta si estoy en casa (¿dónde más podría estar a esa hora tan tardía?, ¿en el mercado?, frente al mar). ¿en el acantilado?, en serio, ¿dónde más podría estar esperando una pizza, congelada o quemada, lo que sea?), le dije que estaba en casa, pero le pedí que usara el ascensor y subiera las escaleras. Llegó, pagué, tomé la pizza con todo lo que pedí y abrí la caja.
La pizza era en realidad un Happy Meal Quattro Stagioni que tenía un juguete incluido además de lo que pedí. Hizo un menú infantil porque los alumnos habían gastado toda la masa para aprender a hacer pizza y eso fue todo lo que quedó.
La pizza estaba buena, la espera valió la pena después de todos los nervios y preocupaciones, aunque fuera una ración para niños.
Undeva, cândva...
Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...
În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...
Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...
Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...
... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...
Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...
Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...
Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...
... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde...
Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...
Moștenire
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Când Timpul Desenează Spirale
Grele sunt câteodată păcatele omului... La fel cum sunt, tot câteodată, zilele omului, căci nu e întotdeauna ușor să pătrunzi în fiecare zi vastele câmpuri de incertitudini și să le transformi în lucruri certe, palpabile, să dărâmi ziduri, ca să construiești altele, să distrugi punți, ca mai apoi, să ridici din muntele de cărămizi, altele, să găsești de fiecare dată cărămizile potrivite pe care să se sprijine cheia de boltă a propriei tale vieți...
Dărâmăm ca să construim, căci orice facere are la bază transformare și poate distrugere perpetuă, fără zăgaz, fără oprire, fiind sculptori ai propriilor noastre destine și martori tăcuți ai propriei noastre stagnări, progres sau regres... făcând pași mărunți care ne îndreaptă în mod inevitabil tot către integrarea cu absolutul...
O spirală cosmică în care suntem angrenați cu toții... Și poate că nu întâmplător vorbesc acum despre spirale… Căci înainte să știu ce înseamnă ele, înainte să aflu că universul însuși se rotește în vârtejuri nesfârșite, eu, pe când aveam trei sau patru ani, m-am strecurat în spațiul îngust dintre perete și dulap, și am desenat acolo spirale colorate. Spirale cât palma mea mică, stângace, dar încăpățânate ca un adevăr. Nimeni nu și-a dat seama nici până azi cum am încăput acolo… dar am încăput. Acolo era întregul meu univers.
Și, ca universul meu să fie complet, le-am alăturat câteva căsuțe cu hogeacuri fumegânde, așa cum știam eu că arată lumea, și câțiva purceluși dolofani cu codițele lor — firește — spiralate. Și stau acum și mă întreb: ce parte din mine, dintr-un ADN ancestral, a simțit nevoia să deseneze spirale? Ce m-a împins să le aștern pe perete, într-un limbaj pe care nu-l cunoșteam, dar pe care l-am recunoscut mai târziu ca pe o chemare?
Pentru mine va rămâne un mister... din categoria acelor mistere absolut necesare, mistere fără de care n-aș fi putut merge mai departe, fiindcă toată viața mea am fost mânat de curiozitate, ca de-o forță motrice, încăpățânată, care m-a împins mereu cât de departe am putut ajunge...
Încă din vremuri străvechi, poate chiar de la începutul zoriilor umanității, oamenii au scrijelit pe pereții peșterilor spirale, căutându-le sensurile adânci și găsindu-le în concepte legate de viață, moarte și renaștere, de trecut, prezent și viitor, de pământ, cer și mare, sau de evenimente cerești greu de explicat precum solstițiile și eclipsele solare.
Mult mai târziu, am învățat la școală că sistemul nostru solar, alcătuit din Soare și cele opt planete, este guvernat de atracția gravitațională pe care Soarele o exercită asupra fiecăreia, așezându-le cuminți pe orbitele lor. Și am mai învățat că planetele se învârt în jurul propriilor axe, mai repede sau mai lent, după mărimea și masa lor.
Astăzi, modelele propuse de teoreticienii mecanicii celeste sugerează că însăși sistemul nostru solar se deplasează prin univers cu o viteză proprie, că Soarele însuși se mișcă atras de centrul gravitațional al galaxiei noastre, care la rândul ei dansează prin spațiu împreună cu celelalte galaxii.
Cu alte cuvinte, dacă Soarele se deplasează, atunci și planetele se deplasează odată cu el. Iar orbitele, privite nu din manual, ci prin prisma axului solar în mișcarea lui prin cosmos, devin… da, spirale. Spirale perfecte, nesfârșite, asemănătoare celor pe care un copil, fără să știe, le-a desenat odinioară pe peretele din spatele dulapului.
Dacă modelul ăsta se va fi dovedit ca fiind cel viabil pentru Sistemul nostru Solar, atunci rezultă că, deși n-o simțim, ne deplasăm prin Univers cu viteze fantastice, sub imperiul unor legi cuantice necruțătoare, care la rândul lor se supun unei singure legi: Timpul...
Timpul care construiește, Timpul care distruge tot ce a construit, ca mai apoi să construiască iară... "temându-se doar de Piramide" ("Omul se teme de timp, iar timpul se teme de Piramide”). Cu toate acestea Piramidele nu au dezvăluit încă de ce sunt atât de veșnice, dar ne-au dezvăluit ce este eternitatea...
CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI
PROLOG
Cartea care nu trebuia deschisă
Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.
Drumul era îngust și aproape uitat.
Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.
Cerul se întuneca.
Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.
Cristian mergea în frunte.
Nu vorbea.
Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.
Crucea era simplă, fără podoabe.
Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.
Darius venea după el.
Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.
În ea se afla un manuscris.
Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.
Ultimul era Luca.
El vorbea cel mai puțin.
Privea cerul.
Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.
— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.
Cristian continuă să meargă.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.
— Știu.
— Atunci unde mergem?
Cristian se opri.
Ceilalți trei se opriră și ei.
În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.
— Nu știu, repetă Cristian.
Darius îl privi nedumerit.
— Atunci de ce continuăm?
Cristian ridică ochii spre cer.
— Pentru că poate nu noi am ales drumul.
Andrei strânse crucea.
— Atunci cine l-a ales?
Cristian rămase tăcut câteva clipe.
— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.
Luca zâmbi ușor.
— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.
Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.
Cei patru priviră într-acolo.
Pe coama dealului se ridica o biserică veche.
Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.
Nu știau cine o construise.
Nu știau de când exista.
Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.
Au urcat.
Ușa era întredeschisă.
Andrei împinse încet.
Un scârțâit lung răsună în interior.
În biserică era întuneric.
Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.
Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.
Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.
Flacăra ei tremura.
Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.
Darius se apropie.
Coperta era neagră.
Nu avea titlu.
Nu avea numele unui autor.
Nu avea nicio podoabă.
Doar o cruce.
Darius întinse mâna.
— Nu o deschide, spuse Luca.
Darius se opri.
— De ce?
Luca privea icoana.
— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.
Darius zâmbi.
— Este doar o carte.
Cristian se apropie.
Privi coperta.
Apoi privi crucea.
— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.
Andrei îl opri.
— Cristian...
— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.
Ridică încet coperta.
În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.
Flacăra se înălță.
Pereții bisericii tremurară.
Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.
Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.
Și, într-o clipă, totul dispăru.
Biserica.
Masa.
Icoanele.
Pereții.
Pământul.
Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.
Iar cartea rămase deschisă.
---
I
Povestea magului călător în stele
Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.
Dar nu era cerul pe care îl știau.
Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.
Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.
Aerul era rece.
Pământul strălucea sub lumina lunii.
Departe, pe un deal, mergea un bătrân.
Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.
În mâna dreaptă ținea un toiag.
Când ajunse lângă ei, se opri.
— Cine sunteți?
Cristian răspunse:
— Călători.
Bătrânul îi privi cu atenție.
— Toți oamenii sunt călători.
— Și dumneata?
— Eu sunt un om care a căutat.
— Ce ai căutat?
Bătrânul ridică privirea către stele.
— Răspunsul.
— Și l-ai găsit?
Bătrânul zâmbi.
— Am găsit multe răspunsuri.
— Atunci de ce pari trist?
Bătrânul se sprijini în toiag.
— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.
Cei patru tăcură.
— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.
— Și ai cunoscut-o?
— Nu.
— De ce?
Bătrânul își puse mâna pe inimă.
— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.
Cristian se apropie.
— Care?
Bătrânul îl privi drept în ochi.
— Cine este Dumnezeu pentru mine?
O liniște adâncă se așternu peste câmp.
Stelele păreau că ard mai puternic.
Luca șopti:
— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.
Bătrânul îl privi cu blândețe.
— Ai înțeles.
Atunci cerul începu să se schimbe.
Stelele se îndepărtară.
Dealurile dispărură.
În fața lor se deschise un drum luminos.
— Mergeți, spuse bătrânul.
— Unde?
— Spre următoarea întrebare.
Și dispăru.
---
II
Gemenii
Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.
Un zid mare o despărțea în două lumi.
În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.
Aveau palate, armate și bogății.
În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.
Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.
În cetate trăiau doi frați gemeni.
Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.
Dar sufletele lor erau foarte diferite.
Primul spunea:
— Omul trebuie să fie puternic.
Celălalt răspundea:
— Omul trebuie să fie drept.
Primul spunea:
— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.
Al doilea răspundea:
— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.
Cristian îi privi mult timp.
— Care dintre voi are dreptate?
Cei doi se uitară unul la altul.
În cele din urmă, al doilea spuse:
— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.
Andrei făcu semnul crucii.
În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.
O lumină trecu peste el.
Oamenii puterii se opriră.
Oamenii înțelepciunii se ridicară.
Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.
Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.
Este făcută din mândrie.
---
III
Decebal
Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.
Erau munți înalți și întunecați.
Piatra era rece.
Vântul cobora din creste.
În depărtare se vedea o cetate.
Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.
Deasupra cetății se afla un rege.
Decebal.
Privea în depărtare.
Nu părea speriat.
Dar nici triumfător.
Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.
Cristian se apropie.
— Ce cauți aici?
Decebal îl privi.
— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.
— Și ce va rămâne?
Regele se uită către munți.
— Nu zidurile.
— Atunci ce?
— Memoria.
Darius întrebă:
— Și dacă memoria se pierde?
Decebal tăcu.
Vântul trecu peste cetate.
— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.
Cristian privi oamenii de pe ziduri.
Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.
Este și despre cei care vin.
---
IV
Mureșanu
Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.
Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.
Unii voiau libertate pentru putere.
Alții pentru avere.
Unii voiau libertatea de a face orice.
Un poet stătea singur și scria.
Cristian se apropie.
— Ce cauți în cuvinte?
Poetul ridică privirea.
— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.
— Și l-ai găsit?
— Încă nu.
— Atunci de ce continui?
Poetul zâmbi.
— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.
Luca privi spre o biserică aflată pe deal.
— Poate că adevărul nu este o idee.
Poetul îl privi.
— Atunci ce este?
Luca răspunse:
— O Persoană.
Poetul tăcu.
Clopotul bisericii începu să bată.
Iar ecoul lui coborî peste vale.
---
V
Memento mori
Noaptea veni brusc.
În fața lor apăru o cetate uriașă.
Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.
Oamenii alergau după bogăție.
Alții după faimă.
Alții după putere.
Un împărat își ridica un palat.
Un copil se juca pe stradă.
Un bătrân își făcea rugăciunea.
Apoi timpul trecu.
Palatul se prăbuși.
Statuile se sfărâmară.
Piața se umplu de iarbă.
Numele împăratului se uitară.
Generațiile trecură.
Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.
Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.
Micuță.
Săracă.
Cu o cruce simplă.
Andrei o privi.
— De ce ea a rămas?
Cristian răspunse:
— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.
Darius șopti:
— Memento mori.
Luca adăugă:
— Amintește-ți că ești muritor.
Cristian privi crucea.
— Dar creștinul își amintește și altceva.
— Ce?
— Că moartea nu este ultimul cuvânt.
---
VI
Cei trei viteji
Într-o vale întâlniră trei războinici.
Primul era puternic.
Al doilea era inteligent.
Al treilea era curajos.
Toți trei voiau să fie conducători.
Au venit înaintea unui călugăr bătrân.
— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.
Călugărul îi privi.
— Cel care știe să slujească.
Cei trei râseră.
— Noi suntem viteji!
— Atunci dovediți-o.
Călugărul le întinse o găleată.
— Duceți apă unui bătrân.
Cei trei se priviră.
Niciunul nu voia.
Atunci călugărul zâmbi.
— Iată cât valorează vitejia voastră.
Cristian înțelese.
Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.
Uneori se vede în smerenie.
Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.
---
VII
Țiganiada
După munți veni o lume cu totul diferită.
Era zgomotoasă.
Plină de oameni, de râsete și de certuri.
Unii vorbeau mult și făceau puțin.
Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.
Darius începu să râdă.
— Parcă ne-am întors în lumea noastră.
Andrei îl privi.
— De ce?
— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.
Cristian zâmbi.
— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.
Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.
Altul spunea că știe toate răspunsurile.
Un al treilea voia să conducă lumea.
Luca îi privi și spuse:
— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.
Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.
---
VIII
Horiade
Călătoria deveni grea.
Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.
Acolo nu mai era loc pentru glume.
Era nedreptate.
Era sărăcie.
Era revoltă.
Cristian văzu chipurile oamenilor.
— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.
Andrei îl aprobă.
— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.
Un bătrân se apropie.
— Dar ce poate face un singur om?
Cristian răspunse:
— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.
— Și dacă nu este suficient?
— Atunci mai facem un pas.
— Și dacă nici acela nu este suficient?
— Mai facem unul.
— Până când?
Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.
— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.
---
IX
Mitologice
În acea noapte, Cristian visă.
Văzu zeități, eroi și împărați.
Toți promiteau oamenilor nemurirea.
Unii prin putere.
Alții prin frumusețe.
Alții prin glorie.
Cristian întrebă:
— De ce vă temeți?
Nimeni nu răspunse.
Apoi toate chipurile dispărură.
Rămase un singur bătrân.
— Tu cine ești?
— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.
— Atunci cum?
Bătrânul arătă spre o lumină.
Cristian o privi.
Era lumina unei candele.
— Prin Dumnezeu.
Cristian se trezi.
Pentru câteva clipe nu știa unde se află.
Andrei dormea.
Darius dormea.
Luca privea focul.
— Ai visat? întrebă Luca.
Cristian încuviință.
— Da.
— Ce ai văzut?
Cristian privi flacăra.
— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.
Luca nu răspunse.
Doar făcu semnul crucii.
---
X
Întâlnirea
După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.
Fiecare purta ceva.
Cristian avea manuscrisul.
Andrei avea crucea.
Darius avea cartea.
Luca avea lumânarea.
— Ce am învățat? întrebă Darius.
Cristian răspunse:
— Că trecutul este mare.
Andrei adăugă:
— Că omul este slab.
Luca continuă:
— Că timpul trece.
Darius întrebă:
— Și atunci ce rămâne?
Cristian ridică încet crucea.
— Dumnezeu.
Vântul trecu peste vale.
Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.
---
XI
Călătoria spre Bizanț
Înaintea lor apăru un oraș de aur.
Cupolele străluceau.
Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.
Icoanele păreau că privesc lumea.
Clopotele răsunau peste cetate.
Era o lume bizantină.
O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.
În centrul orașului se ridica un templu uriaș.
Cei patru intrară.
Deasupra lor se înălțau cupolele.
Lumina cădea peste chipurile sfinților.
Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.
Hristos Pantocrator privea către ei.
Nu era o privire de condamnare.
Era o privire care vedea tot.
Binele.
Răul.
Frica.
Mândria.
Speranța.
Căderea.
Ridicarea.
Cristian îngenunche.
Ceilalți trei făcură la fel.
Și atunci înțeleseră.
Călătoria lor nu fusese despre trecut.
Nu fusese despre războaie.
Nu fusese despre împărați.
Nu fusese despre glorie.
Fusese despre suflet.
Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.
Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.
---
XII
Cartea
Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.
Darius îl deschise.
Acum paginile nu mai erau goale.
Erau pline.
Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.
Cu povestea lor.
Cristian citi:
„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”
Andrei continuă:
„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”
Darius:
„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”
Luca:
„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”
Cartea se închise singură.
În aceeași clipă, candela se aprinse.
Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.
Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.
---
EPILOG
Calea
Dimineața îi găsi în fața bisericii.
Cerul era limpede.
Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.
Luca aprinse lumânarea.
Andrei ridică crucea.
Darius luă manuscrisul.
Cristian privi înainte.
— Și acum?
— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.
— Unde?
— În lumea noastră.
Cristian zâmbi.
— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.
Darius întrebă:
— De ce?
Cristian privi spre răsărit.
— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.
Porniră.
În urma lor rămase biserica.
Înaintea lor se întindea lumea.
O lume care încă avea războaie.
O lume care încă avea mândrie.
O lume care încă avea nedreptate.
Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.
Un om putea ierta.
Un om putea ajuta.
Un om putea ridica pe cel căzut.
Un om putea spune:
„Doamne, luminează-mi calea.”
Și poate că aceasta era adevărata epopee.
Nu povestea împăraților.
Nu povestea cuceritorilor.
Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.
Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.
Cristian se opri o clipă.
Privi spre biserica îndepărtată.
Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.
Apoi făcu semnul crucii.
— Să mergem.
Cei patru continuară drumul.
Nu știau ce avea să le aducă ziua.
Nu știau ce oameni vor întâlni.
Nu știau câte încercări îi așteptau.
Dar știau un lucru.
Nu mai mergeau singuri.
Deasupra lor, soarele răsărea.
Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.
Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:
Să mergi înainte.
Să nu uiți.
Să ierți.
Să iubești.
Să crezi.
Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.
Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.
Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.
Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.
Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.
Drumul Crucii prin veacuri.
Sfârșit.
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 ноября
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 ноября
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 ноября
A D O RRRRR