Liceul - "rabidus alta schola"

    Afara plouă, iar păsările nu mai cântă.
    E-o liniște ciudată și nimeni nu cuvântă.
    Se-aud doar stropii grei, cum picură din cer,
    Îngreunând lumina, ca o perdea din fier.
    
    Dar imediat ce ploaia a contenit să cadă,
    Iar soarele și norii, au pregătit rocadă,
    Din nemișcare, lumea, la viață se trezește,
    Rostogolind ecouri ce-n tunet slab vor crește.
    
    Eu m-am zbătut, fecund, printre cuvinte,
    Născute-n roua crudă a nopților aride...
    Și-am scrijelit pe foi aceste semne care dor,
    Ciudate și-asistolice, bătăi de autor...

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

    Cântec de leagăn în şoapte cântat 
    Lângă fruntea înaltă a celui bogat 
    Alungă tristeţe, alungă durere 
    Unde visul ajunge reală avere; 
    Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut 
    Idilică noapte în somn aşternut 
    Afară-i e clipă din zbor absolut... 
    
    Adună cununa-n lumină şi gând 
    Lângă soarele-apus de zi tremurând 
    Eşti zână ce-adastă din culorile vii 
    Ce răul zideşte-n petalele mii 
    Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori 
    Ascultă liedul celor şapte culori 
    Nevrând să închine cupele pline 
    De cuvintele grave-nţelepte, divine 
    Răpită de somnul cel dulce din zori 
    Asemenea stelei spre lună cobori... 
    
    Şi pasului tău de-şi pierde ecou 
    Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou 
    Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt 
    Închisă în stâncă, durată-n bazalt 
    Laică vorbă ţesută în fir 
    Veşnic-aproape de sacru şi mir 
    Îngână în suflet rugă fierbinte 
    Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte… 
    
    Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii 
    Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii 
    Lanul în aur topit, copt, rodeşte
    Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte 
    Nevolnică umbră în soare şopteşte.

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar am să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    M-aş opune lui Neptun 
    Risipind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerșind apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimi de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile din pene 
    M-aş ‘cumeta să zbor în treacăt 
    Până la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls Fiktion im wirklichen Leben

Auch in Roald Dahls Kindergeschichte „Matilda“ steckt ein Körnchen Wahrheit. Das Porträt von Matilda (mit leichten Abweichungen von dem in seinen Schriften widergespiegelten Matilda) existiert im Alltag. Diese Person machte Permutationen, Logarithmen, Gleichungen, ich weiß nicht in welchem Ausmaß, Berechnungen mit der Potenz von 1000, ohne die Taschenrechnerfunktion des Telefons zu benutzen, las seit ihrem vierten Lebensjahr und sah als ältere Schwester ihre eigenen Interessen und Leidenschaften sich die Nägel mit Nagellack lackierte und ihr Bruder ein Fußballspiel mit einer argentinischen Mannschaft, ich weiß nicht, zuschaute, wenn ihr Vater sie unterschätzte, dann schmierte er das Futter der Jacke, die er am häufigsten trug, mit einem Antitranspirant-Roller ein, er Sie wusste, wie lange es dauern würde, bis alle Müsli in ihrer Schüssel aufgebraucht waren, sie wusste auch, wer sie beliefern würde, und bevor sie aufgebraucht waren, wählte sie immer Milch von der gleichen Firma (weil nur die, die ihr schmeckte), das merkte sie auch Sie sah aus, wie viel sie einschenken musste, um die Tischdecke nicht zu überschwemmen, sie wusste, wie sie beim Tanzen nicht ausgelacht werden konnte, indem sie ihrem Partner auf den Fuß trat, sie wusste viel genauer, wann es regnen würde, als die AccuWeather-App, hatte sie das Gefühl Wenn sie von denen in Ich schwöre, abgelehnt oder akzeptiert wurde, fühlte sie sich oft missverstanden, obwohl sie jederzeit jeden verstand, sie kannte die Gründe und Ängste aller, sie wusste, dass sie sich nicht unterlegen lassen durfte, sie wusste, wie sie für sich kämpfen musste Rechte, für Gerechtigkeit und Wahrheit. Für sie war es immer wichtig, was fair war. Er war schon immer ein ruhiger, bodenständiger, aber ebenso lustiger Mensch. Dank der Bemühungen aller wurde niemandem Unrecht zugefügt oder ignoriert.

Er sah die Absichten eines jeden, was jeden Menschen beseelt, was ihn belebt, was ihn deprimiert oder ermüdet. Sie wusste, wem sie vertrauen konnte und wer sie in einer komplexeren Situation im Stich gelassen hätte. Cam konnte sich fast vorstellen, was von jedem zu erwarten war, wie sie reagieren würden, was sie dazu bringen würde, zu kooperieren oder die Idee der Zusammenarbeit abzulehnen, wie sie mit jedem einzeln sprechen würden. Niemand konnte sie mit irgendetwas überraschen, sie kannte die meisten Situationen, die auf dem Weg auftreten konnten.

Er konnte die natürliche Schönheit der Menschen sehen, nicht die künstliche Schönheit, dass sie sich schminken würden, dass sie Lippenstift auftragen würden, dass sie ein voluminöses Volumen in ihren Haaren erzeugen würden oder dass sie im Fitnessstudio an all ihren Fähigkeiten arbeiten würden Muskelgruppen. Nein, nichts dergleichen, sie schätzte die Menschen als das, was sie waren, nicht als das, als was sie erscheinen wollten. Sie brauchte keine unnötige Kosmetik, Natürlichkeit war das Echtste, deshalb war sie schön. Das Besondere an ihr war die Tatsache, dass sie Menschen für das schätzte, was sie waren, und nicht unbedingt für das, was sie boten oder bewiesen. Dies alles geschah, weil sie die Menschen aus allen Perspektiven sah, ihre Blicke aufnahm und sie las, als würde sie Romane lesen. Sie war bestrebt, die Einzelheiten der Persönlichkeit jedes Menschen zu beobachten und das Beste aus jedem herauszuholen, so wie eine Biene Pollen von Blumen sammelt, um sie zu Honig zu verarbeiten.

Gleichzeitig war sie bescheiden, sie erkannte, was sie konnte und was nicht. Sie hätte nie gedacht, dass sie das alles alleine schaffen könnte. Er kannte seine Grenzen. Sie verstand, dass es Situationen gibt, in denen sie auch ihre Bekannten konsultieren muss, um deren Meinung zu äußern und mit Kenntnis des Falles zu handeln.

Er hatte ein sehr feines und sorgfältiges Verständnis für die Konsequenzen seiner eigenen Handlungen und wie diese sich auf die Menschen um ihn herum auswirken könnten.

Die Figur aus Roald Dahls Buch könnte in niemand geringerem als Cecilia ihre heutige Entsprechung finden.

Robert mă priyește mirat,neînțelegând care îmi sunt intențiile. Din grămada de frunze

le aleg pe cele mai mari.Din ele alcătuiesc dou cupe.Ne apropiem unul de celălant să ciocnim.

-Stai să îmi pun o dorință ,spun eu.

-Pentru ce vrei să bem?mă întreabă el.

--Pentru prietenie,spn în șoaptă.

--Atunci  să fie pentru ,Ana,spune Robert ,întrând în jocul cuvintelor.

  Nu știu  cum, dar se leagă  o punte între noi,o punte pe care ne place să fim alături.

Îmi vine un chef de vorbă,poate de la gura de vin dulce.Vorbeam cu ușurință despre roate.

--Aș fi vrut să spun că beau pentru dragoste,șoptește la rândul lui Robert.--

--Din toate relațiile  ce se înfiripă  între o femeie și un bărbat ,eu aleg prietenia.

--De ce?

--Cred în ea, deoarece se bazează doar pe sentimente pure, curate,nevinovate.

--Ana ai fost îndrăgostită vreodată?

--Până acum am avut doar prieteni,dar adesea prietenia pregătește drumlmul spre dragoste.

--Dragostea aduce cu ea și fericire și durere.O vâd  mereu,la prietenii mei.Se aș terne  o tăcere

   caldă.Privim amândoi  cerul încărcat de stele.Lumina lor parcă  ne intra în suflet .E un moment 

   unic până acum  în viața mea,când văd și ascult liniștea nopții,stăpână peste tot.            

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Íslenskur ís

(allt í lagi ekki beint íslenskt en þú skilur hugmyndina, tekið frá Íslandi)

Klukkan er 9 að morgni, það er enn dimmt, það er líka eðlilegt því við erum mjög nálægt heimskautsbaugnum og förum á McDonald's í Reykjavík, um það bil eina sem enn er að finna á Íslandi, eftir að tilskipun var gefin í landið ekki til veitingahúsa sem selja skyndibita eru líka í byggingu. Þar sem það er það eina sem er eftir þá sjáum við enga ástæðu til að nýta ekki tækifærið, svo við förum að skoða hvað þeir hafa á matseðlinum og að því er virðist eru flestar samlokurnar afbrigði af sama þema, fjölbreyttar útgáfur af hamborgarinn- Filet-O-Fish. Við fáum tvo rétta af Filet-O-Fish, einn með laxi, einn með silungi, tvo stóra skammta af kartöflum, því þær eru í uppáhaldi hjá mér á hverjum matseðli á McDonald's, hvaðan sem er, súkkulaðimuffins og umfram allt, því meira mikilvægur, Icelandic McFlurry. Hann er frábrugðinn restinni af Evrópu að því leyti að hann er miklu kaldari, loftslagið hjálpar honum líka að varðveita sig, hann er mun samkvæmari í áferð, frostkenndari og hefur ákafan bláan blæ með bitum af stracciatella líka bláum, sem virðist skrítið fyrir mig. Þeir notuðu bláan matarlit sem er með E407 í samsetningu, það eru þeir sem halda því fram að þeir vilji ekki unninn mat, að þeir vilji að allt sé eins náttúrulegt og hægt er.

Við smakkum íslenskan McFlurry. Það er gott ... við skulum taka annan bita, ... það er ótrúlega gott ... og eitt enn, við skulum ekki gleyma bragðinu ... já, við fengum það, þetta er besti McFlurry sem við höfum smakkað líka slæmt að það er svo langt að heiman. Hins vegar teljum við að McDonald's veitingastaðurinn á Íslandi sé eftir ákveðnu þema, fyrir utan kartöflurnar, allur matseðillinn minnir á krá sem er staðsettur við sjóinn, servíetturnar eru líka bláar og fiskur teiknaður á, glösin eru skrifuð með skilaboð eins og, , Tilbúinn fyrir sjávarævintýri?", allt er í bláum tónum í herberginu. Athyglisvert er að við finnum líka McDonald's á Íslandi, það er mjög ólíkt öllum hinum sem við höfum séð hingað til.

Vegna þess að okkur fannst ísinn frá íslenska McDonald'snum svo góður þá förum við að smakka á öðrum bragðtegundum og ísskúfum frá gelateríunum á staðnum, nefnilega Isbúð Vesturbæjar. Og hér eru þeir með mikið úrval sem við getum valið úr. Við tökum kakó og pistasíuhnetur. Og þessir eru bestir. Ísland, ég vil óska þér til hamingju, þú ert besti ísframleiðandi sem ég hef kynnst. Það sem þú býður, kannski of fáir eða enginn býður lengur. Þú hefur sérhæft þig í að breyta kuldanum í eitthvað listrænt, notalegt að horfa á, finna og smakka, skynsemi á hátt.

De fapt, îl chema Benone, dar noi, colegii de clasă, i-am scurtat numele arhaic, în Benu. Bineînțeles că nu s-a supărat! Din contră! Benu avea o inimă încăpătoare și i-a plăcut atât de mult prescurtarea noastră, încât chiar așa ajunsese să se și recomande: Benu.

De altfel, încet, încet, chiar și profesorii au sfârșit prin a-l striga tot Benu. Benu era un băiat timid, de la țară, crescut cu mult bun-simț, se înroșea până în vârful urechilor ca o fată mare atunci când cineva îl băga în seamă și avea ochii mari și albaștri, umbriți de sprâncene negre frumos arcuite.

Benu era cuminte. Întotdeauna săritor, entuziast la orice activitate de grup, era primul la "hai să facem ceva", dorința lui de  a face parte din colectivul nostru, întrecând-o cu mult pe a noastră. De aceea, Benu era prietenul nostru cel mai bun și fără să ne dăm seama, liantul grupului, cel întotdeauna pus pe șotii, cel împăciuitor, cel pozitiv, cel fără umbre de îndoială.

Dar lucrurile n-aveau să dureze așa la nesfârșit. Într-o zi, profesoara de franceză, i-a cerut caietul de teme. Benu s-a ridicat sfios din bancă și i l-a întins cu mâinile tremurânde.

-Dar cum îți permiți, măi nesimțitule, să-mi dai caietul cu mâinile astea negre și murdare! Nu ție rușine? Cum crezi tu că am să-ți deschid caietul fără să iau vreo boală, ceva?, îl luase profesoara de franceză la rost, țintuindu-l pe Benu cu privirea pe deasupra ochelarilor cu rame aurite.

Toată clasa a înghețat de uimire, la vorbele pițigăiate ale profesoarei, fiind incapabili de vreo reacție...

-Nu-s murdar pe mâini, doamna profesoară! Doar că aseară am strâns iarbă pentru iepuri, și deși m-am spălat pe mâini, nu se duce!, s-a aparat Benu cu glas moale și cu tot sângele ridicat în obraji și... urechi...

Noi am fi izbucnit în râs, dar profesoara nu s-a lăsat:

-Mai și ești obraznic pe deasupra! În pauză să te văd la director! N-am pomenit așa neobrăzare!, a mai spus profesoara săgetându-l cu priviri ucigașe pe bietul Benu.

Noi am tăcut... La fel și Benu, care s-a întors rușinat în banca lui... Din acea zi, parcă o umbră subțire s-a așezat peste chipul lui Benu. Nu mai râdea ca înainte, ci doar zâmbea, stingher, de parcă încerca să-și amintească cum se face....  

Profesorul de română, observând schimbarea subită de comportament a lui Benu, l-a pus într-un rol dintr-o piesă de teatru pe care o monta pentru serbarea de sfârșit de an. Însă la repetiții, Benu nu se putea aduna, nu mai era cu noi, gândurile îi zburau frecvent pe fereastră, stătea mai tot timpul apatic, iar noi nu mai știam ce să facem că să-i recăpătăm voioșia...

Într-o zi, în timp ce ne luptam cu cifrele la ora de matematică, elevul de serviciu însoțit de un bărbat impunător și misterios, ne-a deranjat ora, solicitand profesorului de matematică, scutirea elevului Benone, fiindcă venise tatăl lui să-l vadă...

Benu n-a mai așteptat aprobarea profesorului, repezindu-se în brațele larg deschise ale bărbatului misterios care se dovedise a fi chiar tatăl lui, lăsându-ne pe toți perplecși, cu gurile căscate în fața acestui episod delicat, aproape că ne venea să aplaudăm și noi de bucurie...

Atunci a fost ultima dată când l-am vazut pe Benu. Tatăl lui l-a retras de la școala noastră, pasămite chiar din cauza incidentului iscat de profesoara de franceză, care între timp, ne picase la toți de antipatică...

Mult mai târziu, am aflat despre Benu că era singur la părinți, că n-avea frați sau surori, fiind de fapt crescut de bunicii aflați în vârstă, fiindcă taică-su lucra, lipsind de acasă cu lunile, departe, pe un șantier la Zimnicea, iar maică-sa murise la scurt timp după ce-l născuse...

Poate că Benu a uitat de noi. Dar eu n-am  uitat nici de el și nici de ziua aceea. Ori de câte ori văd un copil rușinat fără vină, îl "văd" pe Benu cu ochii lui mari și albaștri, umbriți de neputință...

Uite, nu știu cum de mi-am amintit de asta, dar am să-ți spun o poveste din copilăria mea: Într-o bună zi, taică-meu mi-a cumpărat o mașinuță de culoare galbenă, știi din care: era o mașinuță din plastic nu mai mare decât palma mea de copil, cu roțile negre care contrastau atât de plăcut ochiului cu culoarea galbenă a caroseriei, ușile din față se deschideau lăsând loc imaginației mele pentru un pilot care o conducea în tot felul de curse sălbatice, pe pereți, mobilă, covoare, linoleum, mă rog, mai prin toate locurile posibile, ba chiar și prin aer, întrucât mașinuța mea galbenă avea capacitatea extraordinară să zboare când avea portierele din față larg deschise.

Pare-mi-se că taică-meu mi-o cumpărase de un 1 iunie, un cadou rar, așa încât poți să-ți imaginezi cât de mult o prețuiam. Apoi, mai prin toamnă, chiar cu câteva zile înainte de a începe școala, după o vară nebună pline de curse la fel de nebunești petrecute în compania jucăriei mele preferate, am plecat în vizită să-mi cunosc verii din nordul Moldovei, veri care erau de o vârstă cu mine, și pe care nu-i mai văzusem niciodată. Bineînțeles că am luat cu mine și mașinuța galbenă de care nu mă despărțisem prea des în ultimele luni de când o primisem. Ajuns acolo, la bunici, mi-am cunoscut verii, iar ei mi-au admirat mașinuța. Nu mai văzuseră niciodată în viața lor o jucărie atât de frumoasă. De fapt, cred că nu mai văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie adevărată.

Drept prin urmare, mașinuța mea si-a schimbat pilotul și a trecut în mâinile mici, murdare și dornice ale verilor mei care se jucau cu ea, cu schimbul, cât era ziua de lungă. Câte curse îndrăznețe a făcut mașinuța mea galbenă! A zburat prin grajd, pe la cotețul porcului, prin iarba înaltă din grădină (de fapt o pădure verde și deasă), ca mai apoi, când se lăsa seara, să se odihnească în același pat în care dormeam cu toți verii.

Apoi a venit vremea să ne întoarcem acasă, dar ce să vezi, mașinuța mea era de negăsit. Am început să plâng, dar am fost nevoit să plec doar cu promisiunea că îmi voi primi jucăria înapoi, îndată ce va fi găsită, de acolo de unde verii mei o ascunseseră de mine. Au trecut zile, apoi școala a început, apoi au trecut luni, iar eu n-am mai primit niciodată vreun răspuns la întrebarea mea de copil: "mi-a fost găsită mașinuța?" și nici măcar n-a mai fost onorată promisiunea că voi primi o alta înapoi în locul celei rămase pe veci "pierdută".

Apoi am crescut mare, am ajuns un om matur și am conștientizat la un moment dat când îmi amintisem de această întâmplare din copilăria mea, că verii mei n-au avut parte, atunci la momentul acela din viața lor, de prea multe jucării, și m-am gândit, așa ca o consolare, că jucăria mea, odată rămasă în mâinile lor, poate că le-a făcut copilăria mai senină sau poate că mai suportabilă.

Dar uite că mărturisesc acum, că simt o strângere de inimă de fiecare dată când zăresc un bolid de culoare galbenă gonind pe străzi, așa cum goneam eu cu mașinuța mea de culoare galbenă.

#copilarie, #nostalgie, #amintiri, #ShadowMan