PENTRU TINE...

"Bunicule, au înflorit din nou salcâmii..." Din păcate anul acesta, floarea lor nu va rodi în prea multă miere fiindcă a plouat, iar albinele n-or avut cum umbla salcâmii... Știu asta de la bunele meu: albinele nu pot zbura în ploaie, întrucât fiind firave, nu pot duce laolaltă și găletușele cu polen, și roua ploii pe aripi...

Parcă și aud zumzăitul nerăbdător al albinelor din prisaca bunicului:

- Bunicule, de ce unii dintre nori aleargă mai răpide decât alții?
- D-apoi, cât unii îs mai de sus decât alții... Puie-te la somn, câtă-i vremi târzie, mă!

Tac, atingând norii cu privirea... D-apoi că nu-mi ierea câtuși de puțin somn, fiind târziu de după amiezi... Taman de ce venisem cu bunicul de la prisacă unde-am verificat stupii și albinele. Erau bine cu toții, măcar de ploaie. Îl ghiceam pe bunicul cu pălăria trasă pe sprâncene, încălțat cu cizme de cauciuc galben - Doamne!, oare de unde le-o fi căpătat? - și îmbrăcat cu haina lui de ploaie lungă până-n pământ, făcută din pânză cauciucată de culoarea măslinelor verzi:

- Haidi, mai răpide, câ s-or răci plașintili lu' bune-ta, mă!, îmi dădea ghes bunicul...

Eu mergeam pitic în spatele lui luptându-mă cu vântul și ținând strâns de umbrela bunicii, mai-mai să fiu luat pe sus ca pe-un puf de păpădie și dus niciunde... Iar bunele îmi părea patriarhul albinelor, cu anteriul cel lung al hăinii lui de ploaie, și-mi venea să râd, cât era el de caraghios încălțat cu cizmele celea galbene, străduindu-se la rândul lui să steie în picioare de glodul cel cleios...

- Bunicule, da' de ce nu zboară albinele pe ploaie?
- D-apoi cum or umbla săracile di iele la floaria din salcâm, cu aripile îngreunati din ploaie și cu găletușili plini di polen? N-o sâ hie anu' aista multâ mieri din salcâm...

Ai băgat de seamă cum, după ploaie, parfumul salcâmilor aflați în floare se întețește și mai abitir, decât pe soare? Trag aer în piept, umplându-mi zgomotos plămânii cu ambrozia salcâmilor icniți în floare:

- Bunicule, trezește-te! Au înflorit din nou salcâmii...

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

    Mă-nchin, Doamne, la Tine,
    Către înaltul, mult-jinduitul, Cer... 
    Să Te milostiveşti de Mine,
    Destinul meu pe mână de lăncer...
    
    Din spini Mi-e adâncită,
    Pe frunte, doar coroana... 
    În râuri de lumină, tăiată,
    Îmi supurează, rana... 
    
    Acum sunt sus pe Cruce, 
    Înalt, cu trupul chinuit... 
    Ce mult n-o v-a mai duce,
    Părinte mult iubit... 
    
    Ştiu c-am greşit: mă iartă,
    Şi iartă tot norodul... 
    Şi orice ceartă, uită,
    Dar nu uita poporul... 
    
    Căci ale lor păcate-ntunecate,
    De-odată, cu mine, se vor stinge... 
    Şi-n slava Lumii Tale,
    Nu-i nimeni să mai strige...

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Tu ești o altfel de iubire

Venită din al Cerului locaș,

Tu ai o altfel de privire,

Cu multe raze de lumină,

Ce-s raspândite când clipești!

Văzut-am asta în clipa când te-am întâlnit,

Neștind cine ai fost sau cine esti...

Ești Îngerul ce Raiul mi-l vestește,

Ești marea mea iubire ce-am primit..

Prin tine Dumnezeu îmi spune

Nerostite vorbe

Și prin tăcerea care-ți aparține,

Ori doar prin șoapte aurite,

Că dragostea divină astăzi la mine locuiește,

Că îngerul ce mi-i trimis doar mie ,

Ești tu sau Vasilica mea iubita din poveste,

Cea mai frumoasă,neegalată tainică femeie!

(19 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Ireversibil este te iubescul!

Cum poți să-ți ceri iubirea înapoi

Odată ce-ai pierdut-o dusă este..

Cine-ti va pune lacrimile înapoi?

Ireversibil este timpul

Și visele sau vremea irosită,

Astăzi puteai să mă iubești cu mii de dulci săruturi

Dar ai ales să pleci pe ușa ce-ai deschiso...

Sper să revi cu alte noi speranțe

Să faci să viețuiască iar sărutul

Ce mort îl ții pe buzele-ți frumoase,

Dar reci și nemișcate,pedepsite.

(8 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate într-o oarecare zi, te vei uita înapoi 

Și vei realiza de câte ori am încercat să vorbesc cu tine 

De câte ori mi-a fost dor sa fim amândoi 

Chiar și de final... să rămânem cu bine.

Intr-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De câte ori ți-am spus c-al tău comportament mă doare

Si-n loc să încetezi, să-ncerci să mă-nțelegi,

Mi-ai lăsat tăcerea... încet și sigur, 

 sufletul să-l omoare.

Poate într-o oarecare zi, iti vor lipsi și ție 

Săruturile, îmbrățișările...lucrurile mărunte

Ce cu-atâta drag si emoții le făceam pentru tine

Părea să apreciezi...chiar de-o spuneai în puține cuvinte.

Într-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De ciudățeniile mele...ce le-ai numit "nebunie"

Și poate atunci cu alți ochi le vei privi

Înțelegând c-au fost, de prea mult drag de tine...

Până atunci, te las... să cunoști tăcerea și absența mea

Nu îți mai caut atenția... nu vreau să-ți mai vorbesc

Am renunțat... nu mai am pentru ce lupta

Într-o oarecare zi, sper doar, să nu mai simt că-mi lipsești...

Mi-e teamă de teamă iubito, atât...

Știu că fricile-s moarte,

Le-am gonit mai demult,

Nici pe-ale tale nu le-am iertat,

Le-am alungat pe toate curând,

Știu asta când ți-am simțit

Al tău sacru și mistic sărut,

De fericire am plâns,încă mai plâng,

Mă ascund însă, nu îți arăt

Nici fericirea și nici vreun surâs,

Vreau să cădem în al iubirii abis,

Iar când râzi știu că renaști,

Pleci puțin de pe tristul pământ,

Eu te țin de mână cu iubire dar strâns..

Să te pierd, pentru mine nu-i scris,

Îți voi sta cu lumină în gând,

Mi-e teamă de teamă iubito, atât!

(24 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)