MAGIA PRIMULUI SĂRUT...

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...

    Aş vrea să-ţi cânt un mic sonet 
    Cu paşi mici de menuet 
    Căci iubirea mi-e flămândă 
    Zi şi noapte stă la pândă 
    Să-ţi şoptescă-încet un vers 
    Din adânc izvor cules...
    
    Aş vrea să-ţi cânt o melodie 
    Cât un puf de păpădie 
    Căci mi-e sufletu'-nsetat 
    De săruturi pe-nserat 
    Diamantele-nstelate
    Să-ţi şoptească versuri mate...
    
    Aş vrea să-ţi cânt un cântecel 
    Mic, micuţ, cât un inel 
    Ineluş cu piatră nouă 
    Bobuşor sclipind în rouă 
    Rouă mică-nvolburată 
    Ca iubirea mea-nfocată...

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

    Eu te iubesc, fără să am habar,
    În sunetele triste, duioase, de sitar,
    Străluminând în raza unui star,
    Ecouri stinse-n râuri de cleştar... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vezi,
    Imensele câmpii de lanuri verzi,
    În mintea ta, continui să visezi,
    La adierea fină-a unei după-amiezi... 
    
    Eu te iubesc, fără ca tu să ştii,
    Că strugurii s-au copt de mult în vii,
    Sub cerul plin de umbre ivorii,
    Precum sunt trase brazdele-n câmpii... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vrei,
    Şi nu pun preţ şi nici măcar temei,
    Pe vorba rea a celor "grei",
    Ce nu-s decât o bandă de mişei... 
    
    Să mă iubeşti, fără că eu să ştiu,
    Că-mi irosesc cuvintele-n pustiu,
    Că n-am fost suficient de grijuliu,
    La soare, ţărm, şi valul auriu… 

Ok. Bun! Era anul de grație al Domnului 1999. Deci sunt în armată de vreo trei luni, am înțeles cu ce se "mănâncă" viața în cazarmă, am înțeles care sunt cadrele pe care le poți "cumpăra" cu o sticlă de țuicomicină contra permisie sau alte "beneficii".

Omul meu era căpitanul Voicu. O namilă de om, înalt de vreo doi metri fără cap, solid, zdrahon capabil să radă din două îmbucături un pui întreg fript - câteodată aveam impresia că-l înghițea literalmente fără să-l mestece și cu tot cu oase! -, dar talentul lui cel mai mare era băutura: băga pe oricine sub masă, n-aveai cum ține pasul cu el, iar dacă cumva aveai tupeul să te măsori cu el, comă alcoolică scria pe tine. Știu ce vorbesc, pentru că am văzut cazuri concrete.

Până la urmă, prețul unei permisii, nu era chiar atât de mare, câtă vreme alimentam gâtlejul fără fund al cap. Voicu: cam odată la două săptămâni, primeam permisie și plecam acasă, - căci nu puteam să-mi las mândruța să suspine prea mult de dorul meu - mai ales că unitatea era la doar o oră distanță de casă. Prin urmare, când mă întorceam la unitate din permisie, veneam încărcat: mâncare și băutură. Că nici bine nu intram pe poarta unității, că și primeam proverbialul de-acum salut:

- Bună... bună! Ce-aduci cu tine?, mă întreba OSU.

- Mâncare și băutură!, răspundeam eu cu bună știință "parola" care-mi permitea accesul în cercul elitist al cadrelor. Sau mai bine spus "etilist"!

Nici până astăzi n-am mai mai văzut specimen care să vâre gâtul sticlei cu alcool de peste 45 grade sub mustața-i groasă și falnică, s-o gâlgâie dintr-o înghițitură și să plece pe picioarele lui acasă, fără barem să se clatine câtuși de puțin!

În schimb, comandantul unității, colonelul Pricope, era total împotriva oricărei forme de intoxicare, mai ceva ca adventiștii. Însă  talentul lui - căci am credința că orișicine are un talent, mai mult sau mai puțin "ascuns" - era povestitul. Asta dacă era în toane bune. Dacă era în toane rele, urlatul de ordine. Iarăși, nu cred că am mai întâlnit în viața mea, vreun omuleț mic care să urle ordine așa de grozav ca Pricope. Căci se "pricepea" de minune. Îl ajuta și gradul.

Însă din pricina asta, nu era prea popular printre cadre. Ba chiar se "dihonea" cu unii dintre căpitani, Slavă Domnului, cap. Voicu, - nu știu cum -, îi intrase pe sub piele, nu se afla printre cei puși la zid de obicei de către colonel. Știu asta, fiindcă la o beție, cap. Voicu, care mai era și glumeț din fire, i-a ridicat, împreună cu câțiva la fel de "zdraveni" ca și el din unitate, pe masa de ping-pong, mașina colonelului care conducea un fiat punto de culoare albă. A fost haios să-l vezi dimineața pe colonelul Pricope cum își caută mașina în parcare! 

Dar toate erau tolerate până la inspecția "generalului". Atunci unitatea intra în consemn, permisiile erau suspendate, la fel și biletele de voie în oraș, gaura din zidul unității ce termina livada era păzită 24 din 24, totul trebuia să fie pus la "punct și virgulă" cum spunea colonelul, nimeni nu mișca în front, iar colonelul parcă prindea aripi împărțind ordine în dreapta și-n stânga...

Nici eu n-am scăpat de această tornadă:

- Măi țîcă! Spune-i lui Voicu să vie în comandament!

- Am înțeles, să trăiți!, zic eu, în "drepți" și cu mâna la chipiu.

Alerg către dormitoare, unde căpitanul își avea biroul. 

- Dom' căpitan, permiteți să raportez: vă cheamă Dom' Colonel în comandament!

Voicu, scoate sticla de la mustață și tună:

- Zii moșului că vin! Aștept transmisiunea de la STS cu codurile aplicației, și după aia vin!

Mă reped înapoi în comandament:

- Dom' Colonel, permiteți să raportez: Dom' Căpitan o zis că vine după ce primește codurile de la aplicație de la STS!

- Sper că nu mustăcește la vreo sticlă cu Generalul plimbându-se prin unitate!, mă zgândărește el să-mi dau drumul la gură.

Eu cu gândul la permisiile viitoare:

- Nuuu, se poate așa ceva? Dom' Căpitan Voicu? Da' el nu bea picătură!

Colonelul mă privește neîncrezător, gândindu-se probabil în sinea lui dacă sunt naiv, prost sau orb, dar nu mai zice nimic. Doar oftează. Atunci mă pun planton lângă ușa dormitorului, vorbind cu un răcan, ca la semnalul meu, să ascundă sticla împricinatului...

Pe la amurg, mă ia așa un somnuleț dulce și scurt, - ca în armată - și cum stăteam eu în bătaia ușii, aud în depărtare vorbă domoală: Generalul, însoțit de dihoniile de cadre, care îl flatariseau cu rândul, se îndreptau către dormitoare... Dau semnalul răcanului pe furiș și mă strecor la rândul meu către dormitoare și dușuri. Aici, bătaie cu prosoape ude și răsucite, pleznite peste bucile goale între răcani, voioși nevoie mare, ce mai: era o gălăgie care a pierit subit la o singură vorbă: Generalul!

Mă strecor în biroul lui Voicu. Căpitanul stătea cu căștile pe urechi ascultând bip-urile transmisiei în cod morse și notând textul în registrul "secret", care era ținut sub cheie în seiful din perete atunci când nu vedea lumina zilei. Iau și eu o pereche de căști și mă prefac că scriu liniuțe și puncte într-un caiet oarecare, măcar că nu știam boabă de cod morse.

Generalul intră în birou, noi ne ridicăm în drepți, eu cu mâna la chipiu, căpitanul cu ochi ficși și privirea pierdută înainte:

- Să trăiți!, urlăm noi într-un glas.

Generalul:

- Pe loc repaus! Toate bune? Cum sunt cu codurile? zice jucăuș Generalul în consternarea cadrelor dihonice și înciudate că ne-au găsit regulamentar.

- Permiteți să raportez!, zice Voicu, sunt la a doua transcriere de confirmare. Poftiți raportul!

Generalul se uită peste registru, mormăie aprobator, iar eu eram să mă scap pe mine, la gândul că o să dea și o ocheadă peste caietul în care "desenasem" linii și puncte... Voicu, intuindu-mi frica, îmi ordonă:

- Soldat, liber la dormitor!

Ușurat, îmi iau caietul cu mine, salut distinsa adunare, fac stânga-n prejur și mă cărăbănesc la dormitoare, nu înainte să-l aud pe General comentând:

- Au învățat soldații codul morse? Că nu părea... 

După aplicație, cu antena mare și cea mică asamblate și dezasamblate de către noi în timp record, cu triunghiulație reușită între satelit, camionul de transmisiuni de pe teren și centrala din comandament, Generalul pleacă satisfăcut, cadrele își iau concediu de odihnă după efort și surmenaj, iar peste unitate se așterne liniștea.  

Conform graficului, OSU pentru săptămâna în curs, pică... Căpitanul Voicu: deci nu că o țineam într-o beție continuă, uitasem și de ziua-n care ne aflam, ba am fi uitat și anul, dacă n-am fi știut că era eclipsă totală de soare. Cu "bafta" mea, n-am putut pleca în permisie acasă să văd eclipsa. N-o fost bai, c-o venit mândruța-n vizită la unitate și-om "văzut-o" împreună... 

    În plus, n-am vrut o zi măcar, 
    Din acest crud şi aspru calendar, 
    Ce permanent îmi dă de veste, 
    Că viaţa mea, în file de poveste,
    Îşi toarce firul din mătase împlinit 
    Într-un fuior de strune mărginit…
    
    N-am vrut, măcar o oră-n plus, 
    s-o pierd stând la taifas. Exclus! 
    Când am atâtea lucruri de făcut 
    Să-mi umplu ziua-n mod plăcut, 
    Să ştiu că fiecare clipă a contat 
    Că zborul meu spre stele-i garantat... 
    
    Eu n-am pierdut nicio secundă! 
    Un fir de prund, clepsidra o înfundă, 
    Şi-acuma timpul meu e infinit mai mult 
    Că pot să stau şi universul să-l ascult, 
    Să văd cum fiecare stea mâna-mi atinge, 
    Mi se strecoarâ-n palmă şi apoi se stinge…

Te-am întâlnit și am visat frumos,

Și kilometri mulți am mers pe jos,

Pe tine să te văd și să-ți vorbesc,

Și poate un sărut dulce primesc

Pe calendar cu spor tăiam zilele,

Iar noaptea rămâneam cu stelele,

Doar lor le vorbeam de al meu dor,

Sperând că timpul trece mai ușor

Când ziua revederii era aproape,

Somnul venea târziu în noapte

Și din flăcăul brav și curajos,

Eu deveneam un băiețel sfios

Atent eram la cumpărat florile,

Grijă având cum aleg culorile,

Să-ți placă și să văd zâmbetul tău,

Trimis să-mi lumineze chipul meu

Plimbările ținându-te de mână,

Pe veci în amintiri o să-mi rămână,

Iar întâiul sărut furat pe înserat,

Tot timpul în poezie l-am cântat

Țin minte cum planuri ne făceam,

Și cum nimic atunci noi nu aveam,

Doar două inimi bătând la unison,

În ritmul dragostei, pe-același ton

....................................

Atunci și-așa a început iubirea noastră,

Și an de an am fost atenți să crească,

Iar când necazuri au apărut în viață,

Noi am știut să împletim...firul de ață!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Dacă iubirea noastră de dor nebun

Ar fi sortită a se da spre sfârșit,

Aș sfida cerul, aș rupe pământul,

Doar ca să te găsesc dincolo, la infinit.

Iar de moartea va încerca să ne stingă,

Noi vom învăța să ardem veșnic,

O icoană de iubire va cuprinde-n mângâiere lină,

Ca un sfeșnic aprins în întuneric.

Când iubirea-i adevărată,

Nu cere permisiune să ardă,

Mistuie sufletul, îmbrățișează abisul,

Mai puternică decât timpul

Te cunosc dinainte să te știu,

Te-am mai zărit pe pământ într-o viață uitată,

Erai sculptată din timp călător,

Ascunsă undeva prin epoca de gheață.

Erai și cometă, și stea căzătoare,

Te prăbușeai în inima mea dintr-un foc,

Și seară de seară alte planete

Încearcă să te smulgă, să te așeze la loc.

Dar uneori le las să te poarte departe,

Lumea are nevoie de tine…

O grămadă de oameni triști,

Să te vadă blândă, cum răsfrângi lumină,

Cum răspândești bunătate doar prin simplul fapt că… exiști.

Și chiar când ești stea printre necunoscuți,

Eu știu că ești acasă în fiecare bătaie a inimii mele,

Căci tu nu aparții doar lumii,

Ci și timpului, și cerului, și spațiului

Unde lumina se naște din tăcere.

Astăzi însă, întreaga lume se oprește,

În seara asta alte stele și cu mine,

Ne așezăm în univers pentru că,

Ziua aceasta-i despre… tine.

Iubită, frumoasă

Tare drăgăstoasă

Tu ești femeia

Ce ai cheia sufletului meu.

Îți ador privirea

Și vad fericirea

Și toată iubirea

In ochii tai.

Sufletul tău bun

Îmi este acum

O mare de soare

In lumea cea mare.

Ador sa te privesc

Sa

simt că trăiesc.

scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu  să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare

sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii

...

precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină

Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,

Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.

Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,

Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,

Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,

"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.

Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte,

Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci

Chiar crezi că mai ai la cine?