MAGIA PRIMULUI SĂRUT...

    M-am modelat din lut și m-am turnat în argilă,
    Mereu privindu-mi umbra peste umăr cu milă,
    Spre cer, am îndrăznit să zbor uneori,
    Cu aripile grele de rouă, în zori...
    
    Căci sunt zbor izvorât din genuni și durere,
    Din cuvintele scrise cu migală-n tăcere,
    Zbor câteodată-mplinit, alteori frânt,
    Transparent, cu trupul peste mine veșmânt...
    
    Zburând prin răgaz de lumini și-ntuneric,
    Urmat de cuvintele mele, complet și eteric,
    Deschis-am cu trudă porțile aurite și grele,
    Pășind cu ecou și sfială în colbul de stele...
    
    Către lumile mele, doar prin zbor am ajuns,
    În căderi am pierdut sensuri de nepătruns,
    Împărțind anotimpuri în ani și secunde,
    Filtrându-mi durerea în cuvinte fecunde...
    
    Zborul acesta al meu întrupat cu credință,
    Putându-mi umbra subțire ca pe-o ființă,
    Cu fiecare pas făcut, m-a reclădit lumină-
    O stea care a căzut pe-a cerului grădină…

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

Uite acum în ploaia care ne udă

Se scrie o lungă, o scurtă, o oarecare poezie,

Când anotimpul se schimbă și nici nu știi,

Cât de dragă îmi ești tu mie.

Dar dacă te-ai uita mai atent până mâine,

În ploaia care ii udă și pe ei, și pe noi…încă se simte,

Căldura dăților în care care ți-am spus

Un te iubesc fără cuvinte.

Am încercat de atâtea ori să te las liberă,

Nu în sensul să nu te mai iubesc și să se termine,

În sensul să te las să exiști în lume, in oameni, într-o zi frumoasă, într-un cântec cântat pe jumătate, într-o carte, într-un râs de copil, într-o plantă care crește, într-o rază de soare care nu știe cât arde, într-o poveste, într-o speranță, într-o rugăminte, într-o minte, în lumea în sine, în inimi străine…

Doar ca să realizez de fapt,

Câtă nevoie am de tine.

Timpul ăsta vezi… trece și dacă o să pleci în lumi reci,

Nu vreau să știu când se întâmplă,

Pentru că si atunci in mijlocul unei lumi în colaps,

Eu o să mă așez pe marginea ei și-o să-mi flutur picioarele în abis,

Și lasă-mă așa,

Sperând și așteptându-te încă.

În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.

Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.

La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.

Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.

Ploua. Dar nu tare.

O ploaie blândă, ca un gând rătăcit,

sub umbra timpului ce spală

urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti.

Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii,

ne sincronizam, tresărind ca două inimi topite într-un singur ritm,

și parcă iubirea nu se năștea

dintr-un sărut,

ci din pașii noștri

ce se inventau unul pe altul.

Tu râdeai,

iar eu îmi ascundeam tresărirea

sub un zâmbet care nu știa să mintă.

Pașii noștri dansau

pe-o alee retrasă,

ca niște poeme care au uitat

să mai fie citite.

Și-atunci ai spus: „Hai, taci și iubește.”

Și-am tăcut.

Am lăsat ploaia să ne îmbrace în ea însăși,

până și gândurile au amuțit

în acea clipă cu respirație de veac.

Sub umbrela galbenă

curge încă povestea din mine,

iar tu,

cine știe prin ce oraș sau vis,

o mai fredonezi.

Ne-am ascuns sub atâtea umbrele uriașe,

ca sub niște catedrale fragile,

de teama stropilor ascuțiți de iubire.

Dar acum,

sub această mică umbrelă galbenă,

ne-a prins eternitatea,

înghesuiți.

Încerc să străbat tăria nopților,

Să prind în palme raze rătăcite de soare,

Să țes din ele o pânză de vise,

Ca să mă strecor în visele tale.

Apoi să te simt mai aproape, cu fiecare vers,

Adun lumina ochilor tăi din apusuri și stele,

Să prind în mâini firul de rază ce te mângâie,

Și să te aduc în brațele viselor mele.

Din toate câte adun, să te aduc în lumea mea,

Dorul de tine și de zâmbetul tău mai tare învie…

Dar nu vreau să te grăbesc, te scriu în poezie,

Până când vei putea să vii tu spre mine.

Mi-ai apărut pe început de toamnă 

Pe când cocorii zburau către apus, 

Era un timp frumos, era pe înserat 

Când bună seara spre grup ai spus. 

Eram mai mulți strânși la o masă 

Cu-apucături rebele de școlari, 

Ne povesteam izbânda noastră 

De-a fi admiși studenți veterinari. 

N-a trebuit mult timp să treacă

Să simt cum inima mi s-a aprins, 

Și că privirea a lunecat spre tine 

Iar glasul deîndată mi s-a stins. 

Țin minte cum am intrat în vorbă 

Fără a ști că vreau să-ți zic ceva, 

Și mâna ți-am întins pentru salut 

Ai acceptat zâmbind la altcineva. 

Puțin cam rușinat m-am retras 

Dar ochii au rămas țințiți pe ea, 

Să văd cum se comportă-n grup 

Și dacă mai zâmbește și altcuiva. 

Surprins am fost că a venit la mine 

Și-am turuit și spus vrute nevrute, 

Ne-am cunoscut și zis cine suntem 

Simțind că am avut clipe plăcute. 

De-aici n-a fost decât un pas 

Să închegăm perechea potrivită, 

Îndragostiți, iubiți pe-acest pământ 

Și fericiți că viața ne este...împlinită!

Cea mai frumoasă floare din suflete răsare

Pictează-n nopți culoare, prin vise alergând

Lumină sclipitoare, în ochi aprinde soare

De ce-i strivită oare nu știu să mai răspund

O tristă încântare această rară  floare

Tratată cu uitare degeaba-i pe pământ

Crescând fără hotare Nu-mă-uita e-o floare

Se-nchide fără soare lipsită de-un cuvânt

Ce lume-ntortochiată de dragoste speriată

Preferă om de piatră iubirea măsurând

De teamă că-i de plată bătăi de inimi rată

O smulge și-o îngroapă, pe suflete călcând

Tu floare-abandonată de lacrimă udată

Primind apă sărată te-apleci către pământ

Respinsă și-aruncată în gând te-ascunzi uitată

Plângând ajungi uscată, o floare așteptând

Răsari de poți vre-o dată pe-o inimă de piatră

Sfidând natura toată, cutumele-nfruntând

Iubire-adevărată născută fără pată

O floare minunată desculță-n om umblând