Imi asum tot

scuze…dar prefer să nu mai plâng noaptea după ce i am zis prietenei mele cat de rău mă doare sufletul ca ți am greșit cu ceva.

ca te distanțezi…

ca încep să cred ca orice fac greșit te face să mă urăști și să nu mă mai iubești.

scuze, sunt și eu un om…

ce își dorește să fie atins cu emoție, iubire…liniște..răbdare..

cer prea mult? scuze. nu ți voi cere nimic…promit…mulțumesc.

E ca capul drag,fără minte.

Si ca omul cel curat,

a venit,nu în zadar!

Ca vrea colaci,

Si bate în uși,

Ca să primească,ceva.

Privesc harta Europei, parcă cautând ceva,

Istoria-mi amintește, ce furtuni au fost în ea, 

Popoare migratoare au venit și vin mereu,

Liniște n-a fost nicicând, e tot mai greu.

Imperilile au prins aripi,luând in gheare,

Hălci din țările vecine, prin forță și urgie,

Țări, popoare mici fără apărare

Și s-au declarat- „ puteri ” ai lumii, o eroare...

Puterile „ cresc” și „ scad” în uitarea timpului,

Viacuri  i-au trebuit românului să clădească,

Ca urmașii de azi, au cu ce să se fălească,

Și ei scot ȚARA în bătaia tunului, a vântului.

Am rămas hipnotizat de ce-am văzut, 

Europa nu are nici o țară așa frumoasă,

E pictura unui înțelept, din cer căzut

Doar în ea vreau să trăiesc, mă simt acasă.

E aproape un cerc imaginar, bogat,

Cămpii și munți, dealuri și văi,

Curg ape vijelii, hergelii , cresc lanuri calme

Asta-i chipul țării mele, dar nimănui argat !

Univers de praf,

Un gol căzut,

Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.

Trăirea asta nu e importantă. 

E pierdere-a emoții pure,

Naiv de proastă

A unei ficțiuni - oraş

Nelocuit şi cald de rece.

Oceanul de singurătate...

Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.

Şi toamna asta se va pierde, 

Și va rămâne tot uitătă,

O trecere de timp în nefiinţă.

Ah! Şi cât e de banal,  deprinzător, prostesc... 

O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.

Doi ochii vezi 

Sau albaștri?

Un zâmbet viu 

Și-o pălărie 

Alcool și tutun

Pufuleți și înghețată 

Zâmbete și râse 

Glume, bancuri 

și posne făcute 

Acum se uită 

Au murit 

S-au prăpădit 

Împreună cu a ta prezentă 

Din păcate 

S-au uitat 

Ce-a fost frumos 

A dispărut 

La fel ca tine 

Doar un nume a rămas 

O poreclă 

Și-o viață frumoasă 

Plină de poveștii 

De oamenii fericiți 

S-a stins 

Odată cu tine 

Din culori 

Au mai rămas doar nuanțe triste 

Lacrimi și regrete 

Vorbe nespuse 

Promisiuni făcute 

Amintiri nefăcute 

S-au dus toate 

Odată cu al tău nume 

Zâmbetul s-a dus

A rămas la tine..

Noanțe calde de violet

Pictează un amurg perfect

Soarele ca un aprins buchet

De Bujori ce se îneacă încet

Umbre lungi și Raze scurte

Pentru locuri pornesc să lupte

Către soare îs împletite

Până Bolta cerului pălește

Când privesc,cerul înstelat

Zăresc Luceafărul înalt

Sclipesc în inimă scântei

Când visez la razele ei

Vin norii, o i-au în brațe

Și-i fac un Palat de ațe

În el își ascunde raza aleasă

Fiindcă doarme și nu-i mai pasă

Albul ei devine palid

În vârful cerului s-a oprit

Să ridice valul mării

Și să dispară în răsărit...

Astrul galben iar s-a ivit

Să rupă a nopții vrajă

Și-a ei taină sfântă a-nlocuit

Cu a Zilei grabă oarbă.

Încerc să-mi strâng gândurile

Să nu-mi mai răscolească amintirile

Și gândurile mele se sting rănite

Căci de-o viață-s împresurate de regrete

Căci doar o umbră-i viața mea

Pe lîngă fericirile, pierdute cândva

Îmi pun capul frânt pe pernă

Și mă trezesc într-un deșert pustiu

De departe zăresc, o altă persoană

Înapoia sa cresc flori perpetuu

Avea mâinile grav rănite

Și coasta sa era stăpunsă

Îmbrăcat în haină împărătească

Citeam pe chipul său bunătate

Acum aud râuri și cascade

Glasuri de păsări și de animale

Iar lângă mine, o junglă șade

Cu mii de arome ce îmi inundă nările

Dacă iei cuvinte toate, din poeme

Sunt prea palide, sărace să exprime

Cât de mult te iubesc pe tine

O dragoste ce nicicând nu apune

Ce întrece a oceanelor adâncime

Deschide ușs, să vin la tine

Că ci tot bat, bat de-o veșnicie

Ai putea înțelege tu harul ?

E iubirea sa de neconceput

Hristos a băut tot paharul

S-o putem lua noi de la-nceput

Mereu mă copleșește dragostea Domnului!

Nici zidul gros al păcatului

Nu ne poate despărții de ea

Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta

M-am prăbușit la piciorul lui

Grăbindu-mă să îmi cer iertare

Lacrimi scumpe răsăreau din ochii

Căci păcătuisem fără-ncetare

Fără prezența ta Doamne

Mi se topesc oasele de dor

Inima îmi crapă de durere

Mă descarc și nu am încărcător

Fără iubirea ta Doamne

M-aș ofili încet ca o floare

Tăiată și pusă la soare

Ajung să-mi pierd ultima culoare

Și îmi îngheața apa-n vene

Până când sufletul meu moare.

O,pasăre albastră,
Dacă te-aș mai putea vedea o dată

Să te văd cum zbori pe cer,
Nepăsându-ți de ale noastre păreri.

O,pasăre albastră,
Ce n-aș da să pot zbura și eu cu tine odată

Să nu ne pese,
De probleme și de zilele grele.

O,pasăre albastră,
N-am să te uit niciodată.

Câte zile oi mai trăi,
În toate la tine mă voi gândi.

Cristos

A putut sa ma vindece pe mine,un pacatos

Prin sangele Lui varsat 

Sunt numit azi: ,,iertat''

Cristos 

Mi-a aratat o dragoste tare cat calciul din os

Nu mai sunt sclav

Nici de pacat bolnav

Sunt slujitor

Unui Glorios Domnitor

Care cu dragoste m-a curatit

Si m-a iubit insutit

Cristos

Si-a dat viata pentru mine,un pacatos...

Luni te-am zărit întâia oară,
Privirea ta era de ceară.
Tăceai frumos, ca o fecioară,
Cu zâmbet cald de primăvară.

Marți, glasul tău s-a strecurat
În sufletul meu încuiat.
Vorbeai încet, dar luminat,
Și timpul s-a oprit mirat.

Miercuri, din colțuri de tăcere,
Ne urmăream cu o plăcere.
Râzând, mi-ai spus cu glas netot:
„Hei, dragul meu… you miss a spot.”

Joi, la mămăruța acasă,
Ne cunoșteam cu drag în față.
Într-un borcan, bilețele,
Ne puneau întrebări grele.

Vineri, sub cerul dimineții răcoros,
Sărutul tău m-a topit frumos.

A fost întâiul legământ,
Ca taina lunii peste pământ.

Sâmbătă, lumea dispărea,
Când de mână mergeam cu ea.
Trecătorii nu ne simțeau,
Căci ei un singur trup vedeau.

Duminică stăteam plecați,
În biserică, așezați.
Rugam tăcerea să rămână,
Cu mâna ta lipită-ntr-a mea mână.

Odată, două omiduțe se țineau strâns în același cocon, țesându-și împreună un vis de nemurire. Dar timpul, cu aripile lui nevăzute, a metamorfozat-o pe una, ce-a ales să zboare spre înalturi, spre lumina ce o chema. Cealaltă omidă, rămasă cu sufletul gol, îi poartă dorul în fiecare clipă, în fiecare zi ce se scurge ca o lacrimă de rouă pe frunza amintirii. Speranța încă arde în inima ei – să se metamorfozeze și ea, să-și rupă în sfârșit propria crisalidă și să zboare în urmă, să o ajungă și să o strângă iarăși în brațe. Așa și-au jurat odată, în tăcerea dulce a serilor, că nimic nu-i va despărți.

Mi-ai lăsat în păr o mângâiere 

Pe buze aroma vinului tău dulce

Dar și o lacrimă de dor în ochi

Ce-n poezii, în noapte... curge.

Mi-ai lăsat pe piele tatuaj

Cu degetele tale blânde 

Dar și pe retină privirea ta

Ce a rupt sufletul in mine.

Mi-ai "dăruit" cuvinte ce m-au ars

Când fluturi mă purtau în visare

Când trebuia să ne cuprindă în miraj

Un vin și-o ultimă îmbratișare.

Senin e cerul primăverii
și căi pline cu flori,
Fragmente de iubire presărate,
Emanã al său polen,
Parfumul dulce al amintirii,
Când te doream cu foc,
arde și acum în mine
o ultimă scânteie
ce-a mai rămas din noi,
Mă rog să-ți fie bine
să nu vi inapoi.
Căci altă cale bat acum,
privesc spre un apus,
Se ascult bătăi de suflet care nu s-au spus,
De lacrimi frânte
ca roua ce s-au scurs.
Făcut-au ca tulpinii noi să crească în sus
Si zâmbetul pictează
iar pe chipul meu,
culori de fericire
zaresc un curcubeu.