Lacrimile ploii
Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.
"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.
Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."
Стихи из этой категории
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Barca vietii
Pe barca fragilă a vieții plutim
Si-atatea valuri ne lovesc,
În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,
Privim spre soare,ignorandu-l,
Ființe ce clipa trăiesc..
Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,
Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,
Căci drumul bărcuței are un sfârșit,
Odată,veni-va durerosul asfințit,
Transformandu-ne in amintire..
O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,
Cuprinde apusul,nu raza dimineții..
Ce tristă poveste e viața,
Cu furtuni și grele,reci ploi,
Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,
Odată bărcuța va acosta solitară
Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...
Îmi pare că mi se dă ușor
Îmi pare că mi se dă ușor,
Prin cuvinte și răspuns,
Nu am doar un anumit dor,
Mi se pare făcut și spus.
Sunt mai mare în familie,
Și nu regret chiar nici un pic,
Și e cam grozav puțin,
Nu pot să spun că fac nimic.
Mă uit în oglindă,
Și sunt cea mai frumoasă,
Nu pot să spun că sunt omidă,
Sunt prințesa cea aleasă.
Prima la inteligență,
Prima la stăruință,
Prima la tot,
Eu tot o să pot.
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
O lume nebună
Ascult
Ascult al lumii suspin plin de sânge,
Al sufletului geamăt amuțit de durere.
Iar când aplec capul spre firavele plante,
Le aud urletele îndurerate de-a lor moarte.
Și stau îngândurat, mă duc ușor spre neant,
Dar nu găsesc nicăieri ce-a fost demult uitat.
Iar îndurerat merg lin spre un teren împădurit,
Dar e mult mai cumplit, amuțit de-un plânset.
Dar nu ale mele lacrimi se aud căzând acum,
Ci ale copacilor, arzând de-au sufletele scrum.
Al zbuciumului urlet, în care ne-am învățat să stăm,
Rămânând indiferenți la icnete, fără să-i ajutăm.
Acesta este omul, adevăratul monstru al planetei,
Masacrând pentru ale noastre pofte trupești,
Distrugând ale pământului frumoase armonii,
Și luând totul de parcă am fi doar niște copii.
Iar asta va tot continua să se-ntâmple mult timp,
Până când această planetă ne va da „skip”,
Iar noi vom fi distruși, rămânând fără chip,
Sau poate-i al gândirii mele frumos handicap.
Dar de se va adeveri ceea ce-mi trece prin minte,
Sper ca totuși să mai găsim o mică scăpare,
Dar nu una în această lume plină de ipocrizie,
Ci una în poezie, păstrând-o cu noi în vecie.
Barca vietii
Pe barca fragilă a vieții plutim
Si-atatea valuri ne lovesc,
În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,
Privim spre soare,ignorandu-l,
Ființe ce clipa trăiesc..
Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,
Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,
Căci drumul bărcuței are un sfârșit,
Odată,veni-va durerosul asfințit,
Transformandu-ne in amintire..
O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,
Cuprinde apusul,nu raza dimineții..
Ce tristă poveste e viața,
Cu furtuni și grele,reci ploi,
Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,
Odată bărcuța va acosta solitară
Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...
Îmi pare că mi se dă ușor
Îmi pare că mi se dă ușor,
Prin cuvinte și răspuns,
Nu am doar un anumit dor,
Mi se pare făcut și spus.
Sunt mai mare în familie,
Și nu regret chiar nici un pic,
Și e cam grozav puțin,
Nu pot să spun că fac nimic.
Mă uit în oglindă,
Și sunt cea mai frumoasă,
Nu pot să spun că sunt omidă,
Sunt prințesa cea aleasă.
Prima la inteligență,
Prima la stăruință,
Prima la tot,
Eu tot o să pot.
Delimitări
am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor
ca altădată
le privesc doar picioarele vorbitoare
de la geam
tălpile
în dialog cu pietrele
cu asfaltul țâfnos
cu dalele
n-ai crede cât de multe poate spune
o tibie
de care atârnă un colier
de aur
sub formă de șarpe
un genunchi rotund
ca un măr golden auriu
o linie grațioasă a coapsei
pe care ar fi invidiat- o și Pygmalion
pecetea ascunsă a osului sacru
descrisă amănunţit în Upanişade
doar să le întrebi pe înțelesul lor
într-o limbă suficient de simplă
precum „El Silbo gomero”
vorbită-n Canare
fluierând ca o pasăre….
O lume nebună
Другие стихотворения автора
Soapte galagioase
ochi frumosi, negri, ca noaptea
in ei te uiti sa-ti gasesti calea.
calea catre vocea ta,
care-ti va patrunde mintea.
mintea nu te lasa a spune
ce gand iti tremura pe buze,
stiu ca tot ce vrei compune
sunt doar niste scuze.
propozitia nu se formeaza,
nici vocea nu se coloreaza.
privesc o fiinta, e ca un inger
ce dintr-o data-i lovit de fulger.
astept sa-i aud vocea,
care totusi parca vorbind tacea.
pentru ca tot ce poate spune
sunt doar niste soapte "bune".
i vad ochii care-i sclipesc
in timp ce ei imi povestesc
"vreau sa stii ca te iubesc,
imi pare rau, binele-ti doresc"
intind mana sa-l mangai
dar cred ca-l sâcâi,
pentru ca prin degete imi curge.
acum amintirea lui mi se prelinge
pe degetele care
simt cum el usor dispare.
si raman doar cu soaptele
care-l terminase.
usor, usor, cum "moare"
simt ca soarele rasare
dar el nu mai reapare
si astept si inca sper, ca totul sa se repare
soaptele, se aud iar si iar,
dar ii doar in capul meu.
stiu ca totul este in zadar
daca greseala mea n-o realizez si eu.
poate daca incerc,
sa nu ma mai invart in cerc
si sa nu mi las starea "pe altii"
voi rezolva "teoria" vietii.
vocea, propozitia soptita devine
tot mai galagioasa.
dar putin dupa, simt cum incet ma lasa
sa o "pun" in ordine.
devine tot mai inceata,
pana o atingere-mi simt din spate
este el, exact ca si alta data.
observ cum mi se ia o greutate.
poate ca tot ce era de facut
era sa nu mai fiu asa tacut,
si sa ma ocup de mine insumi.
nu sa mi las problema pe alte lumi.
Aidoma Ţie, Doamne!
Aidoma Ţie, Doamne!
Nici pe mine nu mă mai iubesc
copiii mei,
cu tot ce-am creat
pentru ei,
cu sângele ce-mi lăcrimează,
în carnea lor,
din oful meu, din ochii mei...
O, Doamne, iartă-mă!
Aidoma Ţie, Doamne!
Toate poverile,
le-am luat de pe umerii lor,
să meargă cu spatele drept,
cu privirea spre cer...
Aidoma Ţie,
numele îmi este luat în deșert,
pentru ei sunt cu o mie de coarne,
dar, pentru ei...
biciuiește-mă pe mine Doamne!
Aidoma Ţie, Doamne!
Nici pe mine nu mă mai iubesc
copiii mei,
şi atâtea răstigniri am suferit,
pentru ei,
doar pentru ei...
Nu mă mai iubesc Doamne,
copiii mei!
O, Doamne, iartă-i!
Viata adevărată
Of,Elif Elif
Toti tânjesc dupa tine
Dar niciunul nu iti stie de bine
Asa cum altii știu de tine
Toti te vor,dar putini te au
Dar ei nu stiu
Ca tu esti cea care a dat naștere clasei
Și-n versul meu ce va trăi
Sigur ma voi iubi
Pentru ca stiu
Ce va fi
(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D
Cu un zâmbet rupt din soare
Ca o stea strălucitoare,
Cu un zâmbet rupt din soare ,
M-ai făcut să simt ,
dragostea ta orbitoare,
Nu am sentimente mai adânci ,
Când la pieptul tău mă strângi,
Atingerile tale moi,
Mă fac să simt că existăm doar noi.
de Laura Lucavischi
Ce dor imi e
Ce dor imi e de tine, mamă
Să mă cuprinzi în brațele-ți
Să-mi pun capu-n a ta poală
Să mă săruți cum doar tu poti
Ce greu e fără tine, mamă
Parcă nici viața n-are sens
Parcă-mi s-a dus chiar si speranta
Ce de mică-mi ardea in piept
Ce plâng eu după tine, mamă
Suspin cu lacrimi ne-ncetat
Mă-ntreb adesea cu ardoare
Dacă de tot tu m-ai lăsat
Ce întrebări îmi pun ades', oh mamă
Că-mi-e rusin' sa le rostesc
Dar tu,din cer, din slăvi divine
Mă-mbărbătezi, mă-nviorezi
Ce dor mi-a fost,îmi e si îmi va fi
Dar stiu că-ntr-o zi ne-om întalni
Ce bucurie, ce mare zi va fi aceea
Când te-oi putea iubi la nesfârșit.
Soapte galagioase
ochi frumosi, negri, ca noaptea
in ei te uiti sa-ti gasesti calea.
calea catre vocea ta,
care-ti va patrunde mintea.
mintea nu te lasa a spune
ce gand iti tremura pe buze,
stiu ca tot ce vrei compune
sunt doar niste scuze.
propozitia nu se formeaza,
nici vocea nu se coloreaza.
privesc o fiinta, e ca un inger
ce dintr-o data-i lovit de fulger.
astept sa-i aud vocea,
care totusi parca vorbind tacea.
pentru ca tot ce poate spune
sunt doar niste soapte "bune".
i vad ochii care-i sclipesc
in timp ce ei imi povestesc
"vreau sa stii ca te iubesc,
imi pare rau, binele-ti doresc"
intind mana sa-l mangai
dar cred ca-l sâcâi,
pentru ca prin degete imi curge.
acum amintirea lui mi se prelinge
pe degetele care
simt cum el usor dispare.
si raman doar cu soaptele
care-l terminase.
usor, usor, cum "moare"
simt ca soarele rasare
dar el nu mai reapare
si astept si inca sper, ca totul sa se repare
soaptele, se aud iar si iar,
dar ii doar in capul meu.
stiu ca totul este in zadar
daca greseala mea n-o realizez si eu.
poate daca incerc,
sa nu ma mai invart in cerc
si sa nu mi las starea "pe altii"
voi rezolva "teoria" vietii.
vocea, propozitia soptita devine
tot mai galagioasa.
dar putin dupa, simt cum incet ma lasa
sa o "pun" in ordine.
devine tot mai inceata,
pana o atingere-mi simt din spate
este el, exact ca si alta data.
observ cum mi se ia o greutate.
poate ca tot ce era de facut
era sa nu mai fiu asa tacut,
si sa ma ocup de mine insumi.
nu sa mi las problema pe alte lumi.
Aidoma Ţie, Doamne!
Aidoma Ţie, Doamne!
Nici pe mine nu mă mai iubesc
copiii mei,
cu tot ce-am creat
pentru ei,
cu sângele ce-mi lăcrimează,
în carnea lor,
din oful meu, din ochii mei...
O, Doamne, iartă-mă!
Aidoma Ţie, Doamne!
Toate poverile,
le-am luat de pe umerii lor,
să meargă cu spatele drept,
cu privirea spre cer...
Aidoma Ţie,
numele îmi este luat în deșert,
pentru ei sunt cu o mie de coarne,
dar, pentru ei...
biciuiește-mă pe mine Doamne!
Aidoma Ţie, Doamne!
Nici pe mine nu mă mai iubesc
copiii mei,
şi atâtea răstigniri am suferit,
pentru ei,
doar pentru ei...
Nu mă mai iubesc Doamne,
copiii mei!
O, Doamne, iartă-i!
Viata adevărată
Of,Elif Elif
Toti tânjesc dupa tine
Dar niciunul nu iti stie de bine
Asa cum altii știu de tine
Toti te vor,dar putini te au
Dar ei nu stiu
Ca tu esti cea care a dat naștere clasei
Și-n versul meu ce va trăi
Sigur ma voi iubi
Pentru ca stiu
Ce va fi
(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)
Criza culinară
Pui cât puiul ista mare ,
Te rog nu mai pune sare ,
Eu cu tine am vorbit,
De gătit ... n-am pomenit!
Vezi că sarea-n continuarea,
Le-aduce necazul mare ?
Dânșii,iar,se contrazic,
Însă tot nu fac nimic?
Șeful îi concediază,
Problema remediază.
Morala: Limba noastră românească,
Sensuri multe-o să găsească.
AUTOR: Rada Maria 6D
Cu un zâmbet rupt din soare
Ca o stea strălucitoare,
Cu un zâmbet rupt din soare ,
M-ai făcut să simt ,
dragostea ta orbitoare,
Nu am sentimente mai adânci ,
Când la pieptul tău mă strângi,
Atingerile tale moi,
Mă fac să simt că existăm doar noi.
de Laura Lucavischi
Ce dor imi e
Ce dor imi e de tine, mamă
Să mă cuprinzi în brațele-ți
Să-mi pun capu-n a ta poală
Să mă săruți cum doar tu poti
Ce greu e fără tine, mamă
Parcă nici viața n-are sens
Parcă-mi s-a dus chiar si speranta
Ce de mică-mi ardea in piept
Ce plâng eu după tine, mamă
Suspin cu lacrimi ne-ncetat
Mă-ntreb adesea cu ardoare
Dacă de tot tu m-ai lăsat
Ce întrebări îmi pun ades', oh mamă
Că-mi-e rusin' sa le rostesc
Dar tu,din cer, din slăvi divine
Mă-mbărbătezi, mă-nviorezi
Ce dor mi-a fost,îmi e si îmi va fi
Dar stiu că-ntr-o zi ne-om întalni
Ce bucurie, ce mare zi va fi aceea
Când te-oi putea iubi la nesfârșit.