Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

Intr-un oras,plin de cioburi sparte 

Intr-un oras plin de melancolie, dar si singuratate

Intr-un oras in care totul avea aer de pulbere de durere

Ea,era stafie!

In accel oras confuzia o acapara

O acapara mai tare ca  si grija ca ar putea fi ea dar nu putea fii ea!

In accel oras cu portii a minciunii ea spera

Spera si spera si iarasi spera

Insa este cu adevarat posbil ca accea speranta sa nu se indeplinească

Oare accea speranta era una plina de falsa speranta ca avea sa se indeplineascā!

Adevarul era  ca niciodata putea sa nu se indeplinească

Era viata ei  precum si chiar perfectă

Poatea ea nu vroia sa vada adevarul pur

Ca grijile ei false nu erau in numar rar

E posibil sa vada neadevar

Neadeavar in care nu vroia cu adevarat sa vada picuri de adevar de care ii era dor!?

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

Rabdă omule necazu 

Spre a merge la Hristos;

Căci cu sabia credinței 

Să învingi mereu frumos.

Domnu ' vrea iubirea ta 

Ca s-o-mparti cu frații tăi,

Căci așa a vrut și El

Să învingi biruitor!

Fii dar milostiv și bun

Ca și cel de lângă tine 

Să ajungă ca să aibă 

Pacea Domnului divină.

Pe-o hartă largă,îmi port destinul,

Sunt un simplu om,dar trăiesc suspinul,

Cu gânduri și dorințe ascunse-n noapte,

In visele mele,caut speranțe-n șoapte.

Prin lume și drumuri de-aș umbla,

Există o singură cale spre întâlnirea mea.

Din ochi căprui, sclipiri umile renasc

Ca florile-n primăvară toate cresc.

Sunt câmp de maci sub cer senin,

O simfonie vie de culori,

In ochii mei căprui, e un destin,

Ce poarta sclipirile din mii de zori.

Și-o bătaie de vânt de aș fi prin crengi,

Aș schimba ale lumii legi.

Din lacrimi ți-aș transforma uitarea,

Din zâmbet ți-aș frânge rechemarea.

de DT0918

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,

Fără să ne fii știut,

Mai da din nou pradă disperării,

Cum demult ai făcut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,

Fără să ne fii priceput,

Mi-ai face din nou inima bucăți,

Cum doar tu ai putut?

Mâinile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tău,

Mintea își dorește să te visez

Iar sufletul să te iubesc.

luna-i cețoasă,

tăcerea

se-ntinde peste simbolurile vii

ale vieții interioare.

spaimele s-au ghemuit in inimioare;

aripile hieruvimilor par aranjamente florale.

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

În săli reci, cu legi în mână,

Magistrați își scriu destinul,

Salarii mari, pensii de-o seamă,

Puterea-n mână, fără milă.

Sentințe grele, fără de rost,

Justiția-i oarbă, fără de glas,

Dictatură tăcută, fără de seamă,

 Într-o lume unde dreptatea-i moartă.

Poporul tace, supus și trist,

În fața legilor nedrepte,

Magistrații-și joacă rolul,

Într-un teatru al absurdului.