Стихи из этой категории
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Doar patru...fac anul!
De multe ori m-am întrebat
Care-anotimp mi-i preferat,
Și nici acum nu pot să spun
Când ani în cârcă am adunat.
Încep să spun că-i primăvara
C-atunci un nume am primit,
Când mama m-a adus pe lume
Iar tata a fost omul împlinit.
Dar cum să nu iubesc și vara
Cu ale ei zile calde cu soare,
Când în concediu poți pleca
La munte sau pe val la mare.
Urmează anotimpul toamnă
Cu bogăția pusă în hambare,
E munca omului de peste an
Pentru a noastră bunăstare.
Iar când de sus fulgul vestește
Că este iarnă și-ți trebuie palton,
Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"
Că e sfârșit de an și e...revelion.
Cum aș putea vreodată să aleg
Când unul fără altul nu face anul,
Așa că prețuire am să dau la toate
Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!
Sfârșitul sfârșitului
Ei bine prietene,
Se tot vorbește despre început și sfârșit...
Uitându-se de parcurs sau conținut!
Realitatea este alta!
Nu există nici unul nici altul!
Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!
În această continuă încleștare
Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,
Dând naștere Cercului de Foc,
Clipa eternă prezentă,
Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!
Așa că bucură-te, ești doar prezent!
(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Doar patru...fac anul!
De multe ori m-am întrebat
Care-anotimp mi-i preferat,
Și nici acum nu pot să spun
Când ani în cârcă am adunat.
Încep să spun că-i primăvara
C-atunci un nume am primit,
Când mama m-a adus pe lume
Iar tata a fost omul împlinit.
Dar cum să nu iubesc și vara
Cu ale ei zile calde cu soare,
Când în concediu poți pleca
La munte sau pe val la mare.
Urmează anotimpul toamnă
Cu bogăția pusă în hambare,
E munca omului de peste an
Pentru a noastră bunăstare.
Iar când de sus fulgul vestește
Că este iarnă și-ți trebuie palton,
Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"
Că e sfârșit de an și e...revelion.
Cum aș putea vreodată să aleg
Când unul fără altul nu face anul,
Așa că prețuire am să dau la toate
Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!
Sfârșitul sfârșitului
Ei bine prietene,
Se tot vorbește despre început și sfârșit...
Uitându-se de parcurs sau conținut!
Realitatea este alta!
Nu există nici unul nici altul!
Orice început este continuarea unui sfârșit, iar sfârșitul este îmbrățișat de un alt început!
În această continuă încleștare
Și începutul și sfârșitul se anulează reciproc,
Dând naștere Cercului de Foc,
Clipa eternă prezentă,
Gaură neagră cosmică ce reciclează timpul inexistent!
Așa că bucură-te, ești doar prezent!
(2 februarie 2023.Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Другие стихотворения автора
Anorexică
Si persistă în agonia foamei,
Înaintează in euforia poamei
Poama corpului nehrănit
Coastele trupului subnutrit.
Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate
Ca într-un uragan de păcate.
Păcatele strămoșilor
Ispășite de urmașii lor.
„Ești grasă!” spunea lumea
Acum leșină la munca lunea
O-ntreabă dacă-i bine
Le spune că e obosită după vineri
Coastele-s ca niște clape de pian
Ieșite din contxtul trupului cotidian.
Fața-i trasă pare un tablou de mult șters
Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Fata umbră
lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,
Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac
Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile
mele,
Toate, un scop au
Luna sa ţi-o dau
Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,
Mâna în față ți-o apleci,
Un zâmbet vanezi in mica poveste,
Un zâmbet cauți să culegi
Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci
Un pas neclintit în fată il împingi,
Frica-n ochii se citeste
O ruptura in timp O ruptura in poveste
Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac
Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag
Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format
Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol
M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,
lar pentru sufletele separate, n-a mai existat
cale de întors
Pasul tău cu foc a aruncat
ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat
Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute
M-am întors pe călcâiele tocite
Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,
M-am întors,
Ochii in fata apusului i-am descusut
O floare a înflorit
În timp ce alta s-a ofilit,
Două au crescut la cer,
lar a treia în focul pământului infern
De un pom am prins rădăcini,
lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit
În nemiscatul timpului înțepenit
Te-am privit cum ai zburat
Ciocănitoarea penei mele
Cum în urmă ti-ai lăsat
Vulturul uitat de vreme
Sa ştii, aşteaptă privind la stele
Cioburi
Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina.
Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!
Gânduri bune!
Cu drag, Gabriela!😊
Anorexică
Si persistă în agonia foamei,
Înaintează in euforia poamei
Poama corpului nehrănit
Coastele trupului subnutrit.
Avântul nemâncatului o ia pe neașteptate
Ca într-un uragan de păcate.
Păcatele strămoșilor
Ispășite de urmașii lor.
„Ești grasă!” spunea lumea
Acum leșină la munca lunea
O-ntreabă dacă-i bine
Le spune că e obosită după vineri
Coastele-s ca niște clape de pian
Ieșite din contxtul trupului cotidian.
Fața-i trasă pare un tablou de mult șters
Iar oglindirea-i înfricoșătoare e-un efetc advers.
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Fata umbră
lar eu, rochia fantomei cenuşii o îmbarc,
Pentru o asemenea ocazie și demonii mi împac
Cu bune, cu rele, toate sunt acum gândurile
mele,
Toate, un scop au
Luna sa ţi-o dau
Cu ochi tăcuți și vorbe încuiate,
Mâna în față ți-o apleci,
Un zâmbet vanezi in mica poveste,
Un zâmbet cauți să culegi
Unul ce pe tine te îndeamnă să încerci
Un pas neclintit în fată il împingi,
Frica-n ochii se citeste
O ruptura in timp O ruptura in poveste
Umbra-mi este călcată iar buzele încleștate-mi tac
Merg la franghiile toate, încerc înapoi să trag
Dar pasul tău arzând în pământ, o fântâna de durere a format
Franghia usor se duce, golul cu găleată par să aibă același sol
M-a tras de caşmirul griului trecător în jos,
lar pentru sufletele separate, n-a mai existat
cale de întors
Pasul tău cu foc a aruncat
ln timp ce cârjele mie departe mi le-a aruncat
Carje din variate zâmbete ce cutremură meleaguri din gândul meu, necunoscute
M-am întors pe călcâiele tocite
Pantofii parcă în gleznă mi-au crescut,
M-am întors,
Ochii in fata apusului i-am descusut
O floare a înflorit
În timp ce alta s-a ofilit,
Două au crescut la cer,
lar a treia în focul pământului infern
De un pom am prins rădăcini,
lar ca o pană ciufulită a mea dorință a murit
În nemiscatul timpului înțepenit
Te-am privit cum ai zburat
Ciocănitoarea penei mele
Cum în urmă ti-ai lăsat
Vulturul uitat de vreme
Sa ştii, aşteaptă privind la stele
Cioburi
Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina.
Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!
Gânduri bune!
Cu drag, Gabriela!😊