Стихи из этой категории
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
,,Nu te enerva" în norvegiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare ett ord
Sagt tilfeldig
Utilgivende
Det slår meg ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stillheten er borte
For alltid.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og hør på rådene mine.
Bare ett ord
Det gir meg tunge tanker
Og bare med dem
Det omgir meg.
Det er sjalusi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskrivelig mareritt
Natten i drømmen senker seg.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og lytt til rådene.
Og du vil vite
Å fortelle deg
uansett,
alle som
Ikke bli sint!
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Ikke bli sint!
Un mic popas...vă rog!
Și eu mai scriu din când în când vreun vers
Dar făr' a ști că cineva face popas să îl citească,
Când azi mai toți doar știm s-aducem critici
Și chiar cu vorbe grele în cel ce scrie să lovească.
Nu e ușor să mulțumești pe toți din astă breaslă
Cu versul tău și-a ta filozofie despre viață,
Când suntem diferiți, precum frunza pe cracă
Așa că mă bazez pe cel deștept ce din nimic învață.
Citesc și mulțumesc la toți ce scriu cu pasiune
Și afișează vers cu rimă pe rândul lor de poezie,
Atunci și eu mă-ndemn și chiar visez să fiu ca ei
Să scriu ce simt, când simt să scriu ceva pe o hârtie.
Vouă mă-nclin și către buna voastră muză
Și mult aștept cu drag pe toți să vă citesc,
Iar de găsiți puțin răgaz și pentru al meu vers
Vă rog frumos, un mic popas...și zic...vă prețuiesc!
Copilăria
Și îmi doresc mult să mă întorc
În lumea aceea cu mult noroc
Unde seara ne adunam
Și până dimineața nu plecam
Eram copii, dar am crescut
Copilărie frumoasă am avut
Ne jucam noapte și zi
Printre copaci și râsete vii
Nu știam de telefoane
Doar de jocuri cu banane
Noi râdeam chiar din orice
Și erau chiar râsete
Îmi aduc și acum aminte
Pe vremea când eram cuminte
Ma jucam mult pe afară
Și acum sunt prins într-o povară
Dacă timpul s-ar întoarce
Aș iubi ce am și aș tace
Căci mulți sunt care nu au
Și visează la ce dau
Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015
O boală necunoscută
E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,
Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.
Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,
Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.
Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,
Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.
Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,
Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.
Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,
Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.
N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,
Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.
Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,
Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.
Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,
Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.
E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,
A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.
Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,
Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.
Cu fiecare oră mă macină mai greu,
În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.
Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,
O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
,,Nu te enerva" în norvegiană
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare ett ord
Sagt tilfeldig
Utilgivende
Det slår meg ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stillheten er borte
For alltid.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og hør på rådene mine.
Bare ett ord
Det gir meg tunge tanker
Og bare med dem
Det omgir meg.
Det er sjalusi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskrivelig mareritt
Natten i drømmen senker seg.
Dessverre er det min natur,
Men alltid i tankene mine sier jeg dette:
"Ikke bli sint!"
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet
Med et ord, det er ikke passende.
ikke bli sint ikke bli sint
Kom igjen smil og lytt til rådene.
Og du vil vite
Å fortelle deg
uansett,
alle som
Ikke bli sint!
ikke bli sint ikke bli sint
Ord kan lure.
ikke bli sint ikke bli sint
At ingen sinne er bra.
Ikke bli sint!
Un mic popas...vă rog!
Și eu mai scriu din când în când vreun vers
Dar făr' a ști că cineva face popas să îl citească,
Când azi mai toți doar știm s-aducem critici
Și chiar cu vorbe grele în cel ce scrie să lovească.
Nu e ușor să mulțumești pe toți din astă breaslă
Cu versul tău și-a ta filozofie despre viață,
Când suntem diferiți, precum frunza pe cracă
Așa că mă bazez pe cel deștept ce din nimic învață.
Citesc și mulțumesc la toți ce scriu cu pasiune
Și afișează vers cu rimă pe rândul lor de poezie,
Atunci și eu mă-ndemn și chiar visez să fiu ca ei
Să scriu ce simt, când simt să scriu ceva pe o hârtie.
Vouă mă-nclin și către buna voastră muză
Și mult aștept cu drag pe toți să vă citesc,
Iar de găsiți puțin răgaz și pentru al meu vers
Vă rog frumos, un mic popas...și zic...vă prețuiesc!
Другие стихотворения автора
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
Fără sens
Mașina de scris s-a uzat...s-au,
Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or,
Cerneala-n călimara s-a uscat...și,
A trecut, o vreme...
De când n-am mai atins acel, alinator.
Ce-o fi dacă n-aș exista?
Ce-o fi dacă n-ar exista?
Păi, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur...
Acei ochi, n-o fi,
De o nuanță pur celesta...și,
Încremenind privindu-i,
De zici ca ești tu prințul timp —
și ea prințesa.
Acele mâini, n-o fi,
De e o mătase pur regală...și,
Profund diamantizate, de zici —
Că ești lângă Jwaneng.
N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină,
Netedă și lină,
Ce-ți injectează adânc în venă,
Serotonină — doar, atingând-o.
Si dacă toate astea,
Adunate — fac cât o lume pentru mine,
Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…
Daca Ea n-ar exista?
[…]
Pai, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur[…]
N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea,
Aș fi doar eu, singur, în univers...
Fără sens.
Of tată
SUfletul mi se înalță,
Durerea mă apasă…
Liniștea nu o găsesc
În durere mă înec
Aș vrea un tată
Căruia să-i povestesc
Durerea pe care o trăiesc
Sub cerul senin
Cu tine să fiu
Să mă strângi în brațe
Cu ochii dulci să îmi spui:
Iartă-mă copile!
Nu am fost lângă tine
În ochii tai sunt un străin
De mine nu ai vrut să știi
Poate când nu voi mai fi vei înțelege
Cât te-am iubit
Pentru tine nu a însemnat
Nimic iubirea sinceră de copil
Dar nu e problema, am învățat să sufăr
Tată! O singura întrebare:
Cu ce ți-am greșit de numa poți iubi?
Maris Maria Cristina
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Urbe basarabă
Dintre dune-mpădurite,
Argeșul își cată
cale,
Și-i căderea lui curmată
și urmată
de baraje și canale
Și o urbe basarabă.
Așezare-amestecată
Dintre multe neștiute
E știută, mai degrabă,
Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.
Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal
E o perlă traforată,
O poemă sidefată.
Turlele unduitoare,
Într-un dans oriental,
Monahal
Taj Mahal,
Opalescent.
Dragoste mistuitoare
Necuprinsă,
Prinsă
-N piatră și ciment.
Peste vale,
Stau hotare pietruite
Între vremuri feudale
și prozaice clădiri
Actuale.
Cu iubiri,
Trăiri
Trăite,
Oraș-sat care preface visele în amintiri
Un decor pestriț de iurte
Șandramale
Blocuri, case, fabrici, hale
Peste vale
Și pe burți.
În trecut, oraș de Curte,
Astăzi, un oraș de curți.
Drumurile potecite
Sinuoase
Peticite
Rătăcite
Printre case
Ca în sat
Clopotele bat
Răcnite
Să anunțe-un răposat.
Un bătrân solemn și sobru ca un nuc
Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale
Cu bătrâna lui, agale,
Peste vale
Duc poveri de ei știute - și se duc.
Teii-ncolonați așteaptă
Lung de bulevard,
Horind ca un gard.
Parcă vor să însoțească
Oameni ce pășesc în șoaptă
Să nu rătăcească
Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.
Din pădurile arame,
Urși domesticiți
De foame
-Cum, necum-
Cu dulăi sălbăticiți,
Ca într-un safari
Stau la marginea răbdării
și de drum.
Schit pustiu la San Nicoară
În uitare,
Nepăsare
De muzeu
Ca un Colizeu
Depărtat de oameni, dară
Sus, în zare,
E apropiat de soare
și de Dumnezeu
Marius Boacă
Imperfectul ideal
Uneori te pierzi pe tine doar de teama de-a nu pierde
Simpatia unui om care-aproape nu te vede.
Uneori privesti in urma- pentru atatea defecte
Ai gasit cate o scuza si au devenit perfecte.
Ideal pe langa altii,niciun imperfect ca el
Ba il vrei, ba nu te vrea, cand te vrea dar nu la fel...
Uneori atat de dulce....Alteori ca de otel,
Te-ameteste cu parfumul de barbat perfect fidel.
Uneori te pierzi pe tine, ca nu cumva sa i faci rau
Celui ce pune cu mana stelele pe cerul tau...
Omul
Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;
Universului nu-i pasa de noi
Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,
Fac din noi un ceva minunat..
Ratacesc printre ruine
Descoperind spirite în cărțile vechi,
Fiecare om e un templu înalt
In cetatea vieții
Si-un picur doar in imensul Cosmos..
Când clopote bat,
Se stinge un univers,
O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...
Când stele dispar
O lacrimă cade și gânduri se zbat:
Bieți muritori sau spirite eterne
Zburând dincolo de cerul înalt?
(Monica)
Fără sens
Mașina de scris s-a uzat...s-au,
Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or,
Cerneala-n călimara s-a uscat...și,
A trecut, o vreme...
De când n-am mai atins acel, alinator.
Ce-o fi dacă n-aș exista?
Ce-o fi dacă n-ar exista?
Păi, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur...
Acei ochi, n-o fi,
De o nuanță pur celesta...și,
Încremenind privindu-i,
De zici ca ești tu prințul timp —
și ea prințesa.
Acele mâini, n-o fi,
De e o mătase pur regală...și,
Profund diamantizate, de zici —
Că ești lângă Jwaneng.
N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină,
Netedă și lină,
Ce-ți injectează adânc în venă,
Serotonină — doar, atingând-o.
Si dacă toate astea,
Adunate — fac cât o lume pentru mine,
Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…
Daca Ea n-ar exista?
[…]
Pai, nu știu eu ce-o fi — dar,
Ce n-o fi știu sigur[…]
N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea,
Aș fi doar eu, singur, în univers...
Fără sens.
Of tată
SUfletul mi se înalță,
Durerea mă apasă…
Liniștea nu o găsesc
În durere mă înec
Aș vrea un tată
Căruia să-i povestesc
Durerea pe care o trăiesc
Sub cerul senin
Cu tine să fiu
Să mă strângi în brațe
Cu ochii dulci să îmi spui:
Iartă-mă copile!
Nu am fost lângă tine
În ochii tai sunt un străin
De mine nu ai vrut să știi
Poate când nu voi mai fi vei înțelege
Cât te-am iubit
Pentru tine nu a însemnat
Nimic iubirea sinceră de copil
Dar nu e problema, am învățat să sufăr
Tată! O singura întrebare:
Cu ce ți-am greșit de numa poți iubi?
Maris Maria Cristina
Pentru tine
De-ai fi tu pe o stâncă
as muri apoi ,
Doar să te prind din clipa mai adâncă
Să mă ineci într-un puhoi .
Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,
Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .
Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,
Însă n-am mai auzit de al tău nume ...
Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,
Te-astept aici ca robul după muncă grea ,
Valuri mari pe marile albastre ,
Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !
Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,
Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi !
Mor sa-jung la tine ,
Ș-apoi sa-jung la nori !
Urbe basarabă
Dintre dune-mpădurite,
Argeșul își cată
cale,
Și-i căderea lui curmată
și urmată
de baraje și canale
Și o urbe basarabă.
Așezare-amestecată
Dintre multe neștiute
E știută, mai degrabă,
Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.
Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal
E o perlă traforată,
O poemă sidefată.
Turlele unduitoare,
Într-un dans oriental,
Monahal
Taj Mahal,
Opalescent.
Dragoste mistuitoare
Necuprinsă,
Prinsă
-N piatră și ciment.
Peste vale,
Stau hotare pietruite
Între vremuri feudale
și prozaice clădiri
Actuale.
Cu iubiri,
Trăiri
Trăite,
Oraș-sat care preface visele în amintiri
Un decor pestriț de iurte
Șandramale
Blocuri, case, fabrici, hale
Peste vale
Și pe burți.
În trecut, oraș de Curte,
Astăzi, un oraș de curți.
Drumurile potecite
Sinuoase
Peticite
Rătăcite
Printre case
Ca în sat
Clopotele bat
Răcnite
Să anunțe-un răposat.
Un bătrân solemn și sobru ca un nuc
Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale
Cu bătrâna lui, agale,
Peste vale
Duc poveri de ei știute - și se duc.
Teii-ncolonați așteaptă
Lung de bulevard,
Horind ca un gard.
Parcă vor să însoțească
Oameni ce pășesc în șoaptă
Să nu rătăcească
Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.
Din pădurile arame,
Urși domesticiți
De foame
-Cum, necum-
Cu dulăi sălbăticiți,
Ca într-un safari
Stau la marginea răbdării
și de drum.
Schit pustiu la San Nicoară
În uitare,
Nepăsare
De muzeu
Ca un Colizeu
Depărtat de oameni, dară
Sus, în zare,
E apropiat de soare
și de Dumnezeu
Marius Boacă
Imperfectul ideal
Uneori te pierzi pe tine doar de teama de-a nu pierde
Simpatia unui om care-aproape nu te vede.
Uneori privesti in urma- pentru atatea defecte
Ai gasit cate o scuza si au devenit perfecte.
Ideal pe langa altii,niciun imperfect ca el
Ba il vrei, ba nu te vrea, cand te vrea dar nu la fel...
Uneori atat de dulce....Alteori ca de otel,
Te-ameteste cu parfumul de barbat perfect fidel.
Uneori te pierzi pe tine, ca nu cumva sa i faci rau
Celui ce pune cu mana stelele pe cerul tau...