Utopie

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

Într-un chin al vieții nesfârșit,

Singur îți petreci timpul.

Niciodată n-ai simțit

Căldura dulce de a fi iubit,

Așa ți-a surâs norocul.

Organul vital îl simți tot mai rece,

Te întrebi dacă faci vreo fărădelege.

Niciodată n-ai înțeles cu adevărat

Cât de greu e să te ridici din propriul rahat.

Într-un vis lucid ai înțeles

Cât de ușor poți fi neînțeles.

Așa ți-ai ales singur destinul,

Să înțelegi cu adevărat chinul...

Calmul nopții te cuprinde haotic,

Încerci din răsputeri să nu devii alcoolic.

Totul te face să crezi

Că e un simplu proces ilogic,

Iar în acel moment te simți euforic...

Nici tu nu știi ce simți:

Bucurie, tristețe

Sau doar strângi din dinți...

Inima, organ greu de mulțumit,

Pentru tot ce trăiești în zile înșirate.

Într-o bună zi vei fi considerat martir,

Când, de fapt, ți-ai acceptat

Doar propriile păcate.

Cel pe care l-ai primit

Fără să cer nimic

A fost al tău întotdeauna 

Dar tu nu ai ales luna.

Pierzând iubirea, ai realizat 

Ce sufletul ți-a arătat 

Ce a vrut să zică inima ta

Când nu a mai fost a mea.

Acum, nu sper la împăcare,

Te-am vrut, dar ai plecat în zare

Ai dispărut, printr-o magie

Acum îmi zici că nu a fost să fie.

Sufletul, cel pe care nu ai vrut să-l vezi,

A fost al tău,

A fost mereu,

A fost acolo,

Cu ochii verzi,

Fără a cere dovezi.

O scumpă ,minunată mamă

Mi -as fi dorit sa -ti spun mereu

Dar tu din viața noastră crudă 

Ai ales drumuri teleleu.

Nu te-ai gândit ca-n urma ta 

Lași durere ,lacrimi și suspine 

O tu inconștiență mama

Tu te-ai gândit numai la tine.

Nu ti -ai simțit copiii bolnavi,

Nu te n ntrebai dacă sunt bine 

Când noi stateam pe prispa casei,

ne întrebam "mama mai vine?"

Și asa treceau nopți de vara 

Iar eu priveam la stele

Eram atent ,le-numărăm,

Puteam să jur cu adevărat 

 Ca tu tu ești una dintre ele.

Tu singura ti-ai ales destinul

Ai ales sa nu ne iubești.

Acum copiii mici sunt mari 

 E prea târziu sa te căiești.

Ai ajuns bătrână acum 

Timpul e neiertător 

Tu vii acum si chiar implori

Sa ceri iertare tuturor.

O tu inconștiență mamă 

E prea târziu sa mai repari 

Trecutul nostru cel amar 

Nu poți topii niște ghețari.

Acum sunt bine vindecat 

Eu cu gândul m-am împăcat .

O scumpă minunată mamă.

Nu te -a durut ,nu ți- a păsat.

Nici în ochii nu nu ne-ai privit 

Ti -aruncat geanta pe umăr. 

Intr-un moment tu te-ai oprit.

Dar după iar te-ai răzgândit.

Iti spun acum la revedere 

Cu vocea fără de regret 

Căci tu în amintirile mele 

Nu ai contur și nici portret.


Serban Ion Georgian

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

O să mă uiti ....O să mă uiti

Cum spui că ai uitat pe mulți

Dar nu mă supăr

Că și uitarea-i scrisă de legile omenești

Sau poate ochii tăi o să-și urmeze o cale

Topindu-se ca un ecou în zare

Și poate o să-ți cadă două-trei lacrimi reci de călătoare

Deci nu-ți cer jurăminte , soptite printre sărutări

Nu cer să-mi spui nimic din ce ai spus și la alții

Nu-ți cer iubire pătimașă

Jurată noaptea cu lacrimi stivite pe cămașă

Nu vreau un pat pătat de margarete sau esență grea de brad

Dar care mai incă poartă mirosul unui alt bărbat

Eu vreau să imi spui , ce altora nu ai spus nicicând 

Mai vreau in gând si-n suflet sa-mpletești

Din vorbe și-amăgiri și din greșeli 

Șirul iubirilor ce poate nu pier

Să-mi scrii în suflet

Iubirea ta la care încă sper.

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Din când în când mai trec zâmbind

Prin fața casei tale goală,

Căci poate vii și n-am să prind

Un dor ce mă omoară...

Încet, cu zilele târzii,

Vin visuri care nu mai pleacă,

Că o să vii și-o să rămâi,

Indiferent de „dacă”.

Căci noaptea vine iar și iar,

Și tu iar, niciodată,

Eu plec, dar tu când mai apari

În viața mea măcar o dată?

Din vreme-n vreme mă scufund

În amintiri ce inima-mi leagă,

Cu zile dulci și săptămâni la rând

Aștept ca timpul să ne treacă.

Să-ți văd privirea arzătoare

Când mâinile ni se unesc,

Și dorul care mă omoară

Să-l iei și să-l îneci pe veci...

În globul argintiu de gânduri

Se face zi cu dragostea-ți deplină,

Cu tine aici e liniște pe veci

Și o inimă mereu plină.

Acum, că mâinile sunt reci,

Îți mai spun „adio” iară,

Dar tu iubește-mă când pleci

Pentru ultima vară...

M-ai pierdut de mult, nici nu mai știu când

N-am rămas cu niciun gol,m-am împlinit în sfârșit,

Dar defapt să mă distrugi ai reușit.

N-am să-mi mai revin nici dacă plec la Sfinți.

Te vei întoarce cândva dar tu vei fi deja uitat.

Iartă-mă că te-am iertat prea mult

Că n-am devenit cum ai vrut

Iartă-mă că nu te-am meritat.

Poate sunt doar o nesuferită care scrie despre tine,

Dar tu nici măcar nu exiști cu adevărat.

Te-am făcut să pari de pe stele presărat

Căzând în visele mele lucide.

Nu te cunosc, nu știu cine ești,

Dar tot te iubesc în adâncul sufletului

Faci parte din viața mea dăruită trecutului

Mult te mai văd, mult mai vorbești,tare mă zăpăcești.

Parcă ai program de lucru în visele mele,nu mă poți evita…

N-am vrut să te mai văd, așa că n-am mai visat.

Știu ca te-ai supărat…

Te rog, străine, nu mă uita,

Spune-mi că ai fi vrut să mă fi păstrat…

 Cândva eram cu Cineva,

Aveam un rost, aveam o stea.

Zâmbeam mai des, visam mai mult,

Eram doar noi, fără tumult.

Plimbări târzii, cafea în doi,

Zile în care eram doar noi.

Cuvinte calde, mâini îmbrățișate,

Dar toate s-au făcut uitate.

Cineva a plecat tăcut,

Și-a devenit un dor trecut.

A luat cu el și al său glas,

Nici umbra lui n-a mai rămas.

Am plâns o vreme cu durere,

Așteptând ca timpul să-mi dea putere.

Dar într-o zi, pe nesimțite,

A apărut, din clipe mute.

Era ciudat, nici viu, nici mort,

Pășea încet, fără efort.

„Tu cine ești?” zis-am ușor.

„Eu? Nimeni, prin lume călător.”

De-atunci, Nimeni nu mă mai lasă

Îmi e și drum, îmi e și casă.

Nu-i iubire, nu-i alinare,

E doar o formă de acceptare.

Nimeni nu vrea, Nimeni nu cere,

Îmi umple golul cu tăcere.

E umbra celor ce-au plecat,

Și-a celor care m-au uitat.

Așa că da, acum sunt doi:

Eu și cu Nimeni. Numai noi.

Din viață când îți pleacă cineva,

Rămâne Nimeni și liniștea sa.

✍🏻 Alexandru Ionut Avanu

📅 15-07-2025

#FragmenteDeSine #Poezii

Privirea-mi îndreptată-n nori,

Răsare soarele în zori,

Luni în șir am pătimit,

Singurătate în suflet tipărit.

Singurătate plină de regret

Cănd concep al tău portret,

Doar el cu mine a rămas

Din viața mea cînd te-ai retras.

Lacrimă pe obraz îmi sprinteni

Și așteptarea conteni,

Inima-mi pierde în instanță,

În ochi nu mai port speranță.

Speranța trecea în disperare,

Vise în urne funerare,

Ultima zi răsare

În a șaptea așteptare.

(În a șaptea așteptare/ part 4...Final)

tu, copilu din mine, vei plange

o sa te tortureze cum stiai langa el a rade

si cum in bratele lui te facea a cade,

maine insa in bratele durerii vei sade

unde vei simtii cum inima ti impietreste.

sa nu te invinovatesti

sa nu cumva la suflet sa te racesti

cand vei afla ca singurica o sa trebuiasca sa te incalzesti,

ori ca altfel ai sa stralucesti

dar acu in durerea straniu de mare.

ti as fi scris, sa te pregatesti

dar stiu cum esti

ai incepe in ganduri sa te ratacesti,

si cand durerea va lovi din plin ai sa amortesti

caci esti al meu copil ce zace in iubire.