Gânduri de noapte
Plâng și mă gândesc la tine
Cât de minunat a fost timpul
Și după tot eu îmi amintesc
Că eu tot am sfâșiat
Încerc să fug și să te uit
Și așa plâng neputincios
Și mă gândesc la tine i-ar și i-ar
Și gândul mi-e de prisos
Am greșit de multe ori
Am greșit extrem de mult
I-ar tu m-ai iertat mereu
Și m-ai iubit nespus
Am dat cu piciorul la tot
Și nu pot repara
Și chiar dacă mi-aș cere scuze
Tu nu m-ai credea
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: ANONIM
Дата публикации: 2 апреля
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 1
Просмотры: 125
Комментарий
Стихи из этой категории
Pământul tău
Genele respiră cu un gând
Întins pe verdele de pe pământ
Ca ramura, dansând în vânt,
Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,
Iar irisul ascunde-nvolburat
Tornada ce se-ndreaptă înspăimântat
Spre casa mea sădită-n mintea ta -
E întuneric și-i speranța mea!
Și lacrima șterge nori domoli,
Ei scurg iubirea, provocând fiori,
Îi șterge de cenușa risipită,
Suflată de pe amintirea negăsită.
Iar trupul îți pulsează îngrozitor,
Fiind scheletul printre flori de dor,
Scheletul slab ce ține tot pământul,
Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.
Tu cazi și te zdrobești
De propriul univers
Făcut să danseze pe ultimul meu vers,
Unde aerul e doar speranța ta,
Iar moartea e o viață - tu și ea.
Unde lumina e regina
Glasului morților, frumoasă și divină...
În ochii lunii
mă uit în ochii lunii,
Doresc să observ ceva,
Ea nu mă vede deloc
Și nu știe
Că mai exist pentru ea.
Trădare!!
Eu am tradat-o!
Lume să auziți toți.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2024
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
Pământul tău
Genele respiră cu un gând
Întins pe verdele de pe pământ
Ca ramura, dansând în vânt,
Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,
Iar irisul ascunde-nvolburat
Tornada ce se-ndreaptă înspăimântat
Spre casa mea sădită-n mintea ta -
E întuneric și-i speranța mea!
Și lacrima șterge nori domoli,
Ei scurg iubirea, provocând fiori,
Îi șterge de cenușa risipită,
Suflată de pe amintirea negăsită.
Iar trupul îți pulsează îngrozitor,
Fiind scheletul printre flori de dor,
Scheletul slab ce ține tot pământul,
Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.
Tu cazi și te zdrobești
De propriul univers
Făcut să danseze pe ultimul meu vers,
Unde aerul e doar speranța ta,
Iar moartea e o viață - tu și ea.
Unde lumina e regina
Glasului morților, frumoasă și divină...
În ochii lunii
mă uit în ochii lunii,
Doresc să observ ceva,
Ea nu mă vede deloc
Și nu știe
Că mai exist pentru ea.
Trădare!!
Eu am tradat-o!
Lume să auziți toți.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2024
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Să mor de dorul tău...
Prezentul mi-e trecut,
Nu mă pot gândi la viitor,
Stau și ascult un cântec mut,
Stau și aștept să mor....
Am să mor de dorul ce ți-l port
Asta-mi este ultima dorință,
Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort
Ce-a trecut de mult în neființă....
Am să mor de dragul tău,
Am să mor singur în tăcere,
Nu mai pot să fiu al tău,
Sunt sătul de această durere....
Prefer o eternitate-n iad
Decât o viață fără tine,
Poate dacă-n flăcări o să ard
Îmi voi lua gândul de la tine.....
Другие стихотворения автора
Viața ca o loterie
Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.
Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...
Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou
Semnat, un simplu luptător
Suflete
De ar vedea ochii noștri numai suflete
în loc de corpuri în țiplă trase,
Am iubi puțin mai diferit, zic eu,
Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.
Hărți, ca cele ale piraților,
Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,
Cei cu sufletul îmbibat,
De căldura propriului păcat.
Căci fără iubire mori,
Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.
Și cu asemenea iubire,
N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.
De ar vedea ochii noștri numai suflete,
Cred că aș sta pe loc,
Să văd câte inimi reci și rănite,
Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.
Echilibrare
Balanța necesară oferită
de cineva la care
nu mă așteptam dar merită
macar o incercare.
Nu e vorba sexual
deși în gandu-mi este
mai degrabă o așezare în plan
a altui lucru ce doar este.
Altă perspectivă-mi face
un alt dezechilibru;
Cutreier mintea, -mi fac de lucru
dau jos o piatra grea, ce de mult acolo zace
cade pe balanța mea și tace.
Pe timp si spatiu iarasi cade
dar nu face nimic
ce odata dura mult: decade
azi mai tine doar un pic.
1 2 3 1
Aș scrie despre noi,
Noi la început doi, acum trei, de fapt unul
Unul despre noi și noi doi despre unul,
Un strop în spațiu, un punct în timp,
Un praf de stele amestecat în...trei... în unul.
Și când suntem trei noi suntem unul,
Suntem întregul Univers arzând în noi,
În stelele ce poartă în ele praf,
Din doi, în trei, în unul.
Și ard și luminează bolta,
Cu neutronică iubire,
Noi vom fi cândva de sus,
Povesti de doi, de trei, de unul.
Și vom veghea sclipind în doi,
La ani lumină de iubire,
Undeva in spațiu timp,
Cum 1 este 2 în 3 doar 1.
Viața ca o loterie
Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.
Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...
Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou
Semnat, un simplu luptător
Suflete
De ar vedea ochii noștri numai suflete
în loc de corpuri în țiplă trase,
Am iubi puțin mai diferit, zic eu,
Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.
Hărți, ca cele ale piraților,
Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,
Cei cu sufletul îmbibat,
De căldura propriului păcat.
Căci fără iubire mori,
Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.
Și cu asemenea iubire,
N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.
De ar vedea ochii noștri numai suflete,
Cred că aș sta pe loc,
Să văd câte inimi reci și rănite,
Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.
Echilibrare
Balanța necesară oferită
de cineva la care
nu mă așteptam dar merită
macar o incercare.
Nu e vorba sexual
deși în gandu-mi este
mai degrabă o așezare în plan
a altui lucru ce doar este.
Altă perspectivă-mi face
un alt dezechilibru;
Cutreier mintea, -mi fac de lucru
dau jos o piatra grea, ce de mult acolo zace
cade pe balanța mea și tace.
Pe timp si spatiu iarasi cade
dar nu face nimic
ce odata dura mult: decade
azi mai tine doar un pic.
1 2 3 1
Aș scrie despre noi,
Noi la început doi, acum trei, de fapt unul
Unul despre noi și noi doi despre unul,
Un strop în spațiu, un punct în timp,
Un praf de stele amestecat în...trei... în unul.
Și când suntem trei noi suntem unul,
Suntem întregul Univers arzând în noi,
În stelele ce poartă în ele praf,
Din doi, în trei, în unul.
Și ard și luminează bolta,
Cu neutronică iubire,
Noi vom fi cândva de sus,
Povesti de doi, de trei, de unul.
Și vom veghea sclipind în doi,
La ani lumină de iubire,
Undeva in spațiu timp,
Cum 1 este 2 în 3 doar 1.
Keller Gabriela