Dorul și sufletul

"Exista atâtea lucruri frumoase pe care/trebuie sa le ocolim.locul meu/pe Pământ rămâne un armistitiu/dezastruos:suflarea din mijlocul unui tratat de fizica /elefantul pe umerii unui pui de broasca țestoasă pe umerii mei/accidentul care poate fi o forma/intr-un inel de gheata/am 6 ani și Raluca ma întreabă daca/știu sa impotrivez/îmi vede toate defectele ,stie/ca o sa moara curand/firele albastre care stau deasupra creierului/nu sunt asa străine de tine/prin pieptanul din solzi de peste /se uita la mine nu/bănuiește ca acasă eu sunt/un animal care poarta hamuri.Trec prin casa de lângă lac/unde am stat amândouă si/nu-mi imaginez cum arata oamenii/dacă trăiesc sub pământ,/dacă pot sa răstoarne cu mersul lor lotului Messier/dacă inimile lor zornăie ca monedele/de tinichea sau subt/simpla materie desfășurată pe benzile fumurii/Sfâșierea înconjurată de un santulet/cu apa trandafirie/am fost acolo,am deschis geamurile/ca după o procesiune lunga cu praf/și pulbere ,celelalte surori ale noastre subnutrite/cu parul strălucind de curățenie si/degete lungi de dactilografa nordica/m-au dus pe scări,mi-am amintit tot/amfore de ghips,soarele artificial deasupra/obiectelor vii nerevedincate:aici sunt eu.Instalstia sub un clopot de sticla/cruzimea psihologilor care spun:"Oamenii mai buni decât tine te pot/vindeca fără urme de violenta./Când nu mai pot indura ,/ma chinui sa păstrez imaginea ei,/supraviețuirea e mai suportabila dimineata/scanez codul de bara,al cărnii, orice eroare,/o pun pe seama unui mecanism /căruia nu ii datorez nimic din firimiturile jilava &binecuvântate, /din căldură umana."

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..

Si dupa atata amar de vreme,

Bratele mi au prins putere,

Ochii mi au capatat vedere,

Iar inima avere.

in mine scantei din el

imi spun sa fac totul altfel,

Dar eu deja am trecut la alt nivel

sau poate ma insel…

la un apus

noaptea mă învățat s-ascund

cuvinte sub piele,

lacrimi în sânge,

și adevărul în tăceri prea lungi

mă prăbușesc încet

în gânduri moi și reci,

în care tu exiști

mai viu decât mine

te-am iubit până când

n-am mai știut cine sunt

mi-am pierdut vocea

în urlete mute

pe care doar perna le știe

ai fost liniște și sevraj,

zi bună și noapte grea,

doza perfectă de haos,

iar eu…

eu m-am drogat cu tine

în brațele tale e un aer toxic

însă doar acolo pot să respir

îmi ești venin

ce l-aș lua ca supradoză

îmi amintesc mâinile tale

erau acasă

acum le caut în vise,

dar nu mai vin

nici măcar acolo

mă dor lucrurile care nu mai sunt,

îmi lipsește felul tău de a tăcea

lângă mine

acum tăcerea doare,

nu mai mângâie

țin în palme al meu suflet în cioburi

și nu știu dacă să-l mai lipesc

sau să-l îngrop

a fost prea mult pentru el,

și prea puțin pentru tine

am renunțat la mine,

ca să te țin pe tine întreg

dar nu ți-a fost de ajuns

și acum mi-e frică să mă privesc în oglindă

nu știu cine a mai rămas

îmi aprind o țigară,

nu pentru gust,

ci pentru că arde

și eu vreau să ard

până nu mai simt

pastilele nu mai amorțesc

ceva ce urlă din mine

nici alcoolul nu șterge

cum mi-ai șters tu vocea

din viața ta

și totuși,

mi-e dor

de clipa în care nu m-ai rănit

de prima clipa când mă priveai plin de amor

am plâns în tăcere

sub stele care n-au mai strălucit

de când ai plecat tu

mă sufoc in fum

îmi înec amarul în pahare goale

speranța mie ultima picătură de vin

poate ca depedența mi-e defect

dar cine-i perfect

într-o lume fără de sens

ți-am scris scrisori

cu sânge invizibil,

pe pielea nopților fără somn

dar luna e singura care le citește

ea știe cât de tare doare

încă să iubești

și să nu fi destul

încă port numele tău

în gesturi mici,

în depresia unei melodii,

în cafeaua prea amară de dimineață

în cicatrici pe piele

și totuși,

ceva se schimbă

răsăritul vine tăcut,

nu cu promisiuni,

ci cu cerul care își scurge razele sângerii

iar eu, mă scurg odată cu el

nu mai plâng după tine

plâng pentru mine

pentru fata care a dat tot

și a rămas cu nimic

pentru inima care a iubit

mai mult decât era pregătită

să piardă

răsăritul nu e vindecare

e doar primul pas

e prima dată când respir

fără tine

deși doare

Ochii căprui fura inima oricui,

Dar e ciudat, căci ai mei

Doar la tine ma atrag.

Ochii tai limpezi ca mare,

Mereu ma infunda,

Ca un ocean de vise,

Ce ma scufunda.

Realitatea e dura,

Dar visele ma innebunesc,

Ele ma fac sa gândesc profund,

Fără sa mi imaginez ce sunt.

E dur sa te visez mereu,

Căci mereu totul e în mintea mea,

Și când ma trezesc,

Ma ascund în realitatea mea.

Ma prefac sa sunt ok,

Dar mintea mea,

Doar la tine se gândește.

O mie de filme,

O mie de vise ce dor,

Iar mintea mea striga ajutor.

Toți îmi spun sa ma liniștesc,

Sa nu ma mai gândesc la tine,

Dar e foarte greu,

Căci mereu ești în capul meu.

Îmi fac rau pe zi ce trece,

Dar nimeni nu știe

Cât de greu îmi e

Sa nu ma mai gândesc la tine...

Nu mai aștept vrerea nicicui de mine,

Nu-i o decizie luată în pripă,

...mi-e scris de mult pe fiecare-aripă

Că pot să zbor frumos și în suspine...

Irina Anghel, 

București 2020

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.

Răzbunare, o, dulce răzbunare,

Ai venit ca o ispită 

Și mi-ai distrus prietenia toată.

Eu am greșit, tu ai greșit,

Răzbunarea nu va lua sfârșit.

Până nu va fi satisfăcută,

Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,

De ce nu putem îngropa securea?

De ce trebuie să ne certăm aiurea?

O viață avem și vrem să o stricăm,

De păcat noi ne tot împiedicăm...

Eminescu, nume drag și iubit,

Tu ai trezit a lumii visare,

Ai pus o vrajă în orice cuvânt,

Și-ai dat trăirii o nouă culoare.

Din Ipotești pornind spre infinit,

Ai scris de doină, codru și iubire,

Un geniu trist, de stele ocrotit,

Ce ne-a lăsat o scumpă moștenire.

Noi te păstrăm în inimi ca pe-o faclă,

Ce arde viu prin timp și prin furtună,

Ești diamantul pus în sfânta raclă,

A limbii noastre, adevărată cunună.

Azi te cinstim, poet al nemuririi,

Ce-ai scris cu foc pe bolta amintirii,

Ești glasul dulce-al codrului bătrân,

Simbol etern al neamului român.

Prin teiul sfânt ce florile își cerne,

Tu ai lăsat comori și slove eterne,

Iar lacul albastru, plin de nufări grei,

Îți poartă dorul printre flori de tei.

Luceafăr blând ce strălucești în noapte,

Ne-ai dăruit a dragostei dulci șoapte,

Și versul tău, izvor de apă vie,

Rămâne-n veci a noastră bogăție.

După o iarnă sură și geroasă, 

La fel de sură vine primăvara.

Și viața se întoarce-n scoarța roasă,

Se luptă cu a somnului povară. 

Nu. Nu e timpul încă pentru ape 

Să curgă din zăpada ce topită, 

Pământul însetat ca să-l adape,

Să ude iarba după ger lihnită.

În primul spasm al vieții cerul sare, 

Iar stele cad și scutură pământul. 

Se zbate în convulsii și răsare 

Natura, rupând acoperământul. 

Încet-încet, ieșind de după nouri, 

Ca prima dată-apare Sfântul soare. 

Din lacrimile-i cade, ca și roua, 

Lumina, printre ploaie și ninsoare.

Tu, iunie al lor 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55