Singură în pustiu
În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.
Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară
N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.
Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.
Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.
În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,
Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.
Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Elena Schimbov 
Дата публикации: 15 января
Просмотры: 111
