Nu există iubirei fără sacrificii

În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.

Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară

N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.

Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.

Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.

În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,

Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.

Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.

Ne vom revedea într-o altă viață
Schimbați,sau rămași așa,la fel,
Vom fi slabi sau bătrâni la față,
Chiar și mersul nu ne va fi altfel.

Vom trece încet traversând strada
Și ne vom privi nițel din depărtări
Poate că nu ne-o aminti perioada,
Pe când trăiam grămezile de stări

Nici că vrând să întoarcem timpul,
De putem schimba,n-om face nimic
Fiindcă deloc n-ar schimba faptul,
Ce nu-l uitam cândva măcar un pic.

Poate,ne-om apropia unul de altul
Încercând să vorbim câtuși de puțin,
Dar distanța între noi distruge totul
Și rămâi pe vecii decât doar străin.

Mereu am vrut să plec departe
Să tot caut,pășind în nestiință,
De regrete să nu mai am parte,
Să plec rapid,lipsită de umilință.

Credeam că astfel va fi mai bine,
Să tind spre ceva numit un ideal,
Deși n-ar ramâne nimic din mine
Acum să cred doar că tot e ireal.

Și zambete,și ceea ce alții spun,
Cu nici pic de sinceritate în chip
Nici dorință nu am să mă supun,
Să treacă chiar și mai mult timp.

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

Aș pleca în depărtări și poate,
Să găsesc acel răspuns
Ades prin suflet îmi străbate,
De săgeți mă simt străpuns.

Începe să mi se taie suflarea,
Nu pot să rostesc un cuvânt,
Că nimic nu schimbă starea,
Ce-o trăiesc în fiecare gând.

Ce am în suflet știu doar eu,
Că pot să trec și peste tot
Sau poate că așa-i și mereu
Să las totul fără de zgomot

Să privesc spre tine în viitor,
Căci nu știu ce va fi în carte,
Ce-aștept să fie folositor
Sclipirea o să o văd departe.

În umbra durerii,pasu-i greu
Simt cum parcă am pierdut
Să-mi trăiesc gândul meu
Sperând la orice bun început...

-Bună,străine!deja te-am uitat
În amintiri trecute te-am lăsat
Să-ți trăiești viața că ai cedat,
Uitând,lacrimile ce le-ai vărsat...

-Bună,străine!nu pot să și sper
Că într-o zi poate o să te întorci
Fiindcă și așa deja viața e super,
Când greșeala nu ți-o reîntorci...

-Bună,străine!un alt nou început
Încerc să-l mențin și să-l trăiesc
Rămâi deja acolo uitat în trecut,
O lecție care să nu mi-o amintesc...

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

Se-aprinde soare năucind rutina ștearsă

Privind lumina m-am strivit de ochii tăi

Stau încercând să mă dezleg fără de șansă

Pictat e zâmbetul arzând în ochii mei

Nu pot vorbi și-atunci mă tac pe-o foaie mută

Aștern prefață într-o umbră de roman

Nu pot să merg și-atunci mă umblu fără urmă

Se-ndoaie pașii rătăcind drumul spre mal

Nu pot fugi și-atunci îngheț unde m-aruncă

Tălpile caută pământ fundamental

Nu pot să curg și-atunci mă torn lipit de stâncă

Să-mi caut rece drumul veșted rațional

Nu pot privi și-atunci mi-e orb dorul ce-asmută

Închis în ochi sub pleoape-i roșu ireal

Nu pot să zbor înțepenit lipsindu-mi cârmă

Absurdul caută prezentul ideal

Și-atunci nu pot fără de ieri să-mi caut mâine

Nu pot să azi când nu e zâmbet pe fundal

Nu pot să fiu dacă îmi ești doar o secundă

Și-atunci nu pot nici să trăiesc nici să dispar

De-aș fi steauă căzătoare 

Nebuloasa de pe frunți 

Karma lungă,arzătoare 

Toată noaptea s-o săruți 

De-aș fi apă curgătoare 

Printre vise și dorinți 

O furtună pe-a ta mare 

Multe zile , nopți fierbinți 

De-aș fi pasăre-n văzduh 

Să te caut până-n zare 

Iar din lampa unui duh 

Să-ți fiu rob în ascultare 

De-aș fi umbra unui nuc 

Ca să te cuprind pe cale 

Șoapte multe să-ți aduc 

Vorbe mute ,vise goale 

De-aș fi ieri și azi deodată 

Timpul tău să îl cuprind 

Să te văd iubind o dată 

Prea ușor să cad ,murind 

ROMULUS U       08-06-2025

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

O ploaie tristă înflorește în ramuri,

Și -pomul vieți-îmi bate în geamuri

Imagini scurte,zălude și sumbre

Revin,cu amintirile răpuse de umblet...

Nici un sărut un-mi trece prin suflet...

Frumoasa mea de neatins

Tu cu a ta lumină

Călătorești prin al meu vis

Și îmi aduci un pic de tihnă.

Lumină calmă și plăcută

Cu forme bine definite

Mereu tu dragă ești tăcută

În crusta boltei infinite.

Ești floare galbenă pe cer

Candoarea ta mereu e rece

Să vină noaptea eu doar sper

Și de ești tu să nu mai plece.

Când stele mii te înconjoară

Tu parcă ești și mai frumoasă

Și pari o pură domnișoară

Ce mă privește grațioasă.

La mine doar ,parcă privești

În astă noapte lungă

Lumina ta o țintuiești

Privirii să-mi ajungă.

Ești draga dulce nopții mele

Ce mă surprinzi mereu

Alintul gândurilor mele

La căpătâiul meu.

Când zorile aproape sunt

Se întrevăd în pragul dimineții

Te depărtezi ,eu pe pământ

Mă zbat în umbra ceții.