Gaură-ntre lumi
De când lumea și pământu'
Există un fel de om
Cu care-n viață vreau să dorm
Și-n moarte să-mpart mormântu'.
Există mai mulți de fapt,
Da' numa' unu-i pentru mine
Când totu-i rău și nu știu bine
Ce mi se-ntâmplă exact.
Ceva îmi spune că-ntr-o zi
Când soarele n-o să apună
Și n-o să fie-n noapte lună
Ea lângă mine tot va fi...
Dar dacă acel ceva mă minte
C-o îndârjire amăgitoare
Fără motiv, din intamplare
Doar ca să aflu cum se simte?
Atunci aș ști că-n disperare
Cu forța nu se face zi
Și-oricât aș vrea tot nu va fi
Cum mi-am dorit așa de tare.
Ziua-ntr-un vis, noaptea-n coșmar
Îmi transformă* absența-i gândul...
Mi-aștept cu nerăbdare rândul
S-o mai privesc din mers măcar...
(*transformă - perfect simplu, adică accent pe "ă" )
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: ANONIM
Дата публикации: 2 января 2024
Комментарий: 1
Просмотры: 561
Комментарий
Стихи из этой категории
În poala ei!
E feerie peste tot sub soare
Iar vremea, e una minunată,
Ce te îndeamnă la plimbare
La braț cu o frumoasă fată
Copacii sunt încărcați de flori
Ce răspândesc miros amețitor,
De sus s-aud triluri de păsări
Ce-n cor se-ntrec pe limba lor
M-așez pe bancă lângă soție
Și capu-mi pun pe al ei umăr,
Nu mai sunt tânăr ca altădat'
Și-n gând ușor anii mi-i număr
Pleoapa îmi cade peste ochi
Și-adorm căzând în poala ei,
Nu mă trezește, fredonează
Un cânt cântat de noi pe-alei
Nu știu dacă visez sau aiurez
Că văd in fața ochilor cărarea,
Pe care ne plimbam în Copou
Și unde i-am furat sărutarea
Simt cum peste noi cad flori
Din teii înfloriți în luna Mai,
Și, cum cineva ușor mă urcă
Într-o caleașcă trasă de cai
Mirat întreb unde ne ducem
Și-mi face semn ca să aștept,
Mă uit atent, dar nu vorbesc
Și-n liniște nedumerit accept
Văd cum trăsura se oprește
Și-n fața noastra-i primăria,
Cobor încet și-ncep să înțeleg
Că soți vom deveni, eu și Maria
Tresar și mă trezesc din somn
Și văd că-s așezat în poala ei,
Capu-mi ridic și lung privesc
Cum trec studenții pe sub tei
Întreb cât am dormit de mult
Și îmi răspunde cinci minute,
Îi povestesc tot ce am visat
Râde și-mi dă sărut pe frunte
Ne ridicăm și banca părăsim
Pentru a merge înspre casă,
Pasul grăbim să nu întârziem
C-avem copiii, invitați la masă
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
,, Când spun amor ,,
Când spun amor , eu spun iubire ,
Când spun iubire , spun amor ,
Și-n fericita potrivire
Găsesc mereu , același dor ..
Când spun iubire , spun dorință ,
Iar când dorință spun , mi-e dor
De minunata consecință
A unei clipe de amor .
Când spun acestea , ca un cântec
Răsună glasul meu , ușor ,
Vibrând în suflet și în pântec
Romanța dulcelui amor ..
Atunci , sărut a pozei gură ,
Și-n fericirea cea de vis
Renaște-o clipă din natură ,
Duetul nostru interzis ..
Stefan Kaurek
O DORINȚĂ CENZURATĂ
Mă inundă câteodată
O dorință cenzurată,
Să alint să strâng în brațe
Ființe raționale...
Neamuri ,cunoscuți ,amici
Pentru toți am loc aici
Într-un suflet mare
Încăpăror, simțitor și tare.
Sunt aptă pentru iubire
Pentru vis și fericire,
Chiar și atunci când vântul bate
Ochii-s plini de duioșii.
Dese ori sunt în dilemă...
Îmi doresc așa de mult
Raiul aici pe pământ
Însă știu că-i utopie.
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.
Toamna la plimbare!
Aseară am ieșit la o plimbare
Pe străzi și prin parcul central,
Și am avut noroc să ascultăm
Folclor cântat de un rapsod local.
Pământul s-a acoperit cu frunza
Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,
Și cu amar se-ntreabă unul pe altul
Cum vor rezista când sunt viscoliți.
Din depărtare se-aude freamătul
Pădurii de pe munte, încă cu brazi,
Care cu frică zic omului cu drujba
Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.
Călcăm atenți pe străzile stricate
Ale orașului în plină transformare,
Care este ruină, iar edilii ne promit
Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.
Simțim răceala frigului de toamnă
Când orologiul Turnului bate de nouă,
Privim la luna mică ce ne-ndeamnă
Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.
E anotimp de toamnă cu flori ofilite
Demult cocorii s-au dus spre asfințit,
Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi
Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit
Cu lumea n-avem nimic de împărțit!
În poala ei!
E feerie peste tot sub soare
Iar vremea, e una minunată,
Ce te îndeamnă la plimbare
La braț cu o frumoasă fată
Copacii sunt încărcați de flori
Ce răspândesc miros amețitor,
De sus s-aud triluri de păsări
Ce-n cor se-ntrec pe limba lor
M-așez pe bancă lângă soție
Și capu-mi pun pe al ei umăr,
Nu mai sunt tânăr ca altădat'
Și-n gând ușor anii mi-i număr
Pleoapa îmi cade peste ochi
Și-adorm căzând în poala ei,
Nu mă trezește, fredonează
Un cânt cântat de noi pe-alei
Nu știu dacă visez sau aiurez
Că văd in fața ochilor cărarea,
Pe care ne plimbam în Copou
Și unde i-am furat sărutarea
Simt cum peste noi cad flori
Din teii înfloriți în luna Mai,
Și, cum cineva ușor mă urcă
Într-o caleașcă trasă de cai
Mirat întreb unde ne ducem
Și-mi face semn ca să aștept,
Mă uit atent, dar nu vorbesc
Și-n liniște nedumerit accept
Văd cum trăsura se oprește
Și-n fața noastra-i primăria,
Cobor încet și-ncep să înțeleg
Că soți vom deveni, eu și Maria
Tresar și mă trezesc din somn
Și văd că-s așezat în poala ei,
Capu-mi ridic și lung privesc
Cum trec studenții pe sub tei
Întreb cât am dormit de mult
Și îmi răspunde cinci minute,
Îi povestesc tot ce am visat
Râde și-mi dă sărut pe frunte
Ne ridicăm și banca părăsim
Pentru a merge înspre casă,
Pasul grăbim să nu întârziem
C-avem copiii, invitați la masă
Iar strălucește
În adâncimile nopții, iar strălucești,
Cu flacăra ce-n întuneric vorbește,
De vise în care destinul îl țese.
Pe firmamentul vieții, iar strălucești,
Ca un far singuratic ce șoapte despletite rețese,
În inimi ce din umbră curajul îl îmbrățișează.
În ochiul furtunii, iar strălucești,
Stâlp de foc ce-n haos calmul sădește,
Pe mări turbate, cu speranță, calea luminează.
În sălbăticie, neîmblânzit, iar strălucești,
Spirit liber ce prin păduri nevăzute pășește,
Și în suflete sălbatice, libertatea o sculptează.
Pe a vieții scenă, iar strălucești,
Actor suveran într-un act ce nu îmbătrânește,
Și în aplauzele timpului, ecoul tău răsună.
În templele uitării, iar strălucești,
Lumânare veche ce-n ruine se aprinde și veghează,
Păstrând amintiri în ziduri ce nu se prăbușesc.
Sub apele adânci, iar strălucești,
Perla ce în scoica destinului strălucește și învață,
Secrete ce la suprafață greu se ridică.
Pe cărările pierdute, iar strălucești,
Făclie ce în noapte călăuză devine și conduce,
Pierduților le arăți drumul spre casă.
În cântecul păsărilor, iar strălucești,
Note pure ce în zborul lor dansează și vorbesc,
Melodii ce inima-n zbor le poartă.
În răsăritul zilei, iar strălucești,
Soarele ce zâmbetului iubirii îi oferă naștere,
Și în roua dimineții, speranța o picură.
Pe muntele înțelepciunii, iar strălucești,
Vârf nepătruns ce înțeleptul îl căuta și meditează,
Și în tăcerea lui, gândurile se înalță.
În inima furtunilor, iar strălucești,
Nucleu de pace în tumultul ce totul îl clatina,
Și în echilibru, liniștea o sădești.
Pe puntea suspinelor, iar strălucești,
Arc ce sentimentele le leagă și nu le lasă să cadă,
În abisul uitării, ele nu se pierd.
În noaptea polară, iar strălucești,
Aurora boreală ce viselor culoare le dăruiește,
Și în întuneric, calea o iluminează.
Printre ruinele speranței, iar strălucești,
Stindard ce-n vântul schimbării îndrăznește și rezistă,
Și din cenușa timpului, înălțându-se.
În grădinile suspinului, iar strălucești,
Floare ce în petalele sale misterul ascunde și dezvăluie,
Și în parfumul său, povestea o narează.
Pe ale iubirii căi, iar strălucești,
Lanternă ce în noaptea îndoielilor drumul îl arată,
Și în pașii îndrăgostiților, lumina o împarte.
În sălile cunoașterii, iar strălucești,
Carte deschisă ce în pagini vechi înțelepciunea o păstrează,
Și în mințile deschise, focul curiozității arde.
Pe aripi de vise, iar strălucești,
Zbor ce dincolo de nori aspirația o înalță,
Și în inima cerului, posibilitățile le dezleagă.
În adâncul minții, iar strălucești,
Gând ce în labirintul ideilor lumina o poartă,
Și în întrebări, răspunsuri noi descoperă.
Pe șevaletul artei, iar strălucești,
Pictură ce-n culori vii esența o captează,
Și în priviri admirative, emoția o transmite.
În altarul sacrificiului, iar strălucești,
Erou ce pentru alții flacăra vieții o dăruiește,
Și în memoria veșnică, numele îi supraviețuiește.
Pe palatul victoriei, iar strălucești,
Steag ce în vârf triumful o anunță și o sărbătorește,
Și în istorie, momentul o consfințește.
În infinitul cosmosului, iar strălucești,
Stea ce în vastitatea spațiului drumul îl hărăzește,
Și în întunericul etern, luceafărul rămâne.
,, Când spun amor ,,
Când spun amor , eu spun iubire ,
Când spun iubire , spun amor ,
Și-n fericita potrivire
Găsesc mereu , același dor ..
Când spun iubire , spun dorință ,
Iar când dorință spun , mi-e dor
De minunata consecință
A unei clipe de amor .
Când spun acestea , ca un cântec
Răsună glasul meu , ușor ,
Vibrând în suflet și în pântec
Romanța dulcelui amor ..
Atunci , sărut a pozei gură ,
Și-n fericirea cea de vis
Renaște-o clipă din natură ,
Duetul nostru interzis ..
Stefan Kaurek
O DORINȚĂ CENZURATĂ
Mă inundă câteodată
O dorință cenzurată,
Să alint să strâng în brațe
Ființe raționale...
Neamuri ,cunoscuți ,amici
Pentru toți am loc aici
Într-un suflet mare
Încăpăror, simțitor și tare.
Sunt aptă pentru iubire
Pentru vis și fericire,
Chiar și atunci când vântul bate
Ochii-s plini de duioșii.
Dese ori sunt în dilemă...
Îmi doresc așa de mult
Raiul aici pe pământ
Însă știu că-i utopie.
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.
Toamna la plimbare!
Aseară am ieșit la o plimbare
Pe străzi și prin parcul central,
Și am avut noroc să ascultăm
Folclor cântat de un rapsod local.
Pământul s-a acoperit cu frunza
Copacilor ce jeluiesc că-s dezgoliți,
Și cu amar se-ntreabă unul pe altul
Cum vor rezista când sunt viscoliți.
Din depărtare se-aude freamătul
Pădurii de pe munte, încă cu brazi,
Care cu frică zic omului cu drujba
Fii bun cu noi, de tot să nu ne razi.
Călcăm atenți pe străzile stricate
Ale orașului în plină transformare,
Care este ruină, iar edilii ne promit
Că Piatra va fi perlă, s-avem răbdare.
Simțim răceala frigului de toamnă
Când orologiul Turnului bate de nouă,
Privim la luna mică ce ne-ndeamnă
Să-ntindem pasul că pe la zece plouă.
E anotimp de toamnă cu flori ofilite
Demult cocorii s-au dus spre asfințit,
Pe străzi îmbrățișați suntem doar noi
Ne bucurăm că ce-am visat s-a împlinit
Cu lumea n-avem nimic de împărțit!
Другие стихотворения автора
Suflete
De ar vedea ochii noștri numai suflete
în loc de corpuri în țiplă trase,
Am iubi puțin mai diferit, zic eu,
Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.
Hărți, ca cele ale piraților,
Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,
Cei cu sufletul îmbibat,
De căldura propriului păcat.
Căci fără iubire mori,
Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.
Și cu asemenea iubire,
N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.
De ar vedea ochii noștri numai suflete,
Cred că aș sta pe loc,
Să văd câte inimi reci și rănite,
Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Suflete
De ar vedea ochii noștri numai suflete
în loc de corpuri în țiplă trase,
Am iubi puțin mai diferit, zic eu,
Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.
Hărți, ca cele ale piraților,
Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,
Cei cu sufletul îmbibat,
De căldura propriului păcat.
Căci fără iubire mori,
Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.
Și cu asemenea iubire,
N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.
De ar vedea ochii noștri numai suflete,
Cred că aș sta pe loc,
Să văd câte inimi reci și rănite,
Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Ființa armonioasa
Înaltul cer s-a deschis
Si tu mi-ai apărut in vis
Ca o raza de lumina
Coborând ușor de sus
Venind sa-mi ierți nerăbdarea
Pan' la al soarelui apus
Privirea ta m-a săgetat
Si trupul meu ti s-a supus
O prea dulce zeitate
Vindeca-mi dorul nespus
Lumina ochilor tai
Străvezie și plăpândă
Cu chip suav și trup subțire
Si cu-o voce mult prea blândă
Mi-ai sporit cu glas armonic
Si cu ochii de cleștar
Iti jur iubire pura,fără a-se sfârși
Pana când inima se va ofilii
TĂCERE
Te strig în șoapte iar pe tine
Te aud vorbind în somn,
Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,
Zicându-mi:Te ador.
Ce dulce este-a ta strigare
În șoaptă când tu îmi vorbești
Când tu mă strigi iar eu suspin
Și eu din somn iar mă trezesc.
Aș vrea să simt a ta chemare
Din tot suspinul ce îl port;
S-adorm mereu la tine-n brațe
Când plânsul meu nu-l mai suport.
Atât de dulce e tăcerea
Când lacrimile curg șiroi -
Mai bine-mi e când simt durerea
Când eu în suflet iar te port.
Cât de greu
Albastrul de la apus
Ne-a adus un moment în plus
Pe când al tău supra apus
Ne-a dus zâmbetul în sus
Cât de greu a fost să-i cer
Inimii sa plece în cer
Să se întoarcă cu al meu tată
Cu lacrima deja uscată
Prin sicrie am umblat
Prin cimitire am strigat
Al meu tată mort sa vie
Să-i dedic o poezie
Să-i arat cu amănunt
Casa în care m a crescut
Să-i prezint al lui fecior
Ginerele și un nepot.
Andrei Stefan