Suflet deșertic

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.

O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.

Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

E poate altfel ce s-a scris, 

Dar slova așternută strigă, 

Eu nu mai am nimic de zis, 

Şi lumea-ntreagă mă intrigă. 

Eu nu mai știu ce mi se-întâmplă, 

Sunt prea adesea păcălit, 

Și nici sub soare nu fac umbră, 

Sunt eclipsat și pustiit. 

Picioarele mi-s ferecate, 

În minte parcă am un zid, 

Încerc adesea a-l răzbate, 

Dar pasu-mi este prea timid. 

Alerg turbat înspre prăpăstii, 

Cu numele deja în catastif, 

Doar griji în jurul meu împrăștii, 

Și duc întruna o muncă de sisif. 

Neîmblânzit mă întorc în grote, 

Să mă ascund de tot ce e uman, 

Departe de cutume și marote, 

De omul lacom și viclean.

Nu cere viață neschimbată,

Și nici iubirea ce s-a frânt,

Acestea vin numai odată,

Și doar o clipă pe pământ.

Dar cât durează, strânge-n suflet,

Tot freamătul și-al ei parfum,

Căci amintirea ei te-ndeamnă,

Să fii și tu, cândva, un drum.

Și-n loc s-aștepți lumini de ceară,

Ce se topesc ori ard într-un oftat,

Mai bine-i focul să te piară,

Chiar de-i târziu, chiar de-i păcat.

Căci ce-i iubirea, dacă-i lege?

Ce-i dorul, dacă-i jurământ?

Sunt visuri ce nu pot rămâne,

Ci trec, ca umbra, pe pământ.

Deci nu te-nchide-n amăgire,

Nici nu-ntreba de ce s-a dus,

Fii bucuros de-a ta trăire,

Căci totu-i răsărit și apus.

P - PUȚINĂ IUBIRE ÎMPART...

U - UIMIT DE FRUMUSEȚEA FEMEII VICLENE,

Ț - TINDE SĂ INTRE ÎN PATUL MEU LARG DE FETE ,

I - INTUIEȘTE ȚINTA CU OCHII DE VIPERĂ NEBUNĂ...

N - N-AȘ VREA SĂ MĂ CORUPĂ CA EVA PE ADAM  ÎN FRUNZIȘUL PĂCATULUI.

De-ai fi tu pe o stâncă 

as muri apoi ,

Doar să te prind din clipa mai adâncă 

Să mă ineci într-un puhoi .

Așezat pe oghialul de pe gazonul terenului ,

Imi deschideai cu vorbele ochii spre o alta lume .

Acum îți văd poza încuiată in sticla telefonului ,

Însă n-am mai auzit de al tău nume ...

Pe-o piatra te-astept la hotarul vieții noastre ,

Te-astept aici ca robul după muncă grea ,

Valuri mari pe marile albastre ,

Cu brațele mâhnite-mi eu voi înota !

Privesc la pasăre , privesc la-naltii pomi ,

Pasărea a obosit ! Pomii rămân goi ! 

Mor sa-jung la tine , 

Ș-apoi sa-jung la nori !

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

„Protest“

„Mamă,

am devenit un râu

mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,

bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.

Mamă,

mi-e bine aici

Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu

Fluier lașilor din înaltele castele

Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude

ca unda care tună deasupra

De la focurile de avertizare

Astăzi au călcat încă o fată, mamă

Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam

Nu pot să mă întorc acasă

Trebuie să curg până nu curățăm străzile,

Casele, orașele, țara,

Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.

Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.

Este cald printre semeni tăi.

mamă, o mașină accelerează.

Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.

Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,

Dar aud oasele mele cum zbiară.

Mamă, mi-e frig acum,

Dar sângele de pe trotuar este cald,

Roșu ca şi capota mașinii,

Precum carnetul meu de student,

Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi

Nu voi ajunge acasă.

Autor: @encodedmoon“

/traducere/

https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.