Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 11 ianuarie 2023
Vizualizări: 963
Poezii din aceiaşi categorie
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Apusuri apuse
Suflet drag ,
Am sa șterg din minte
Orice apus
Oricat de colorat ar fi fost .
Deja este apusa clipa ....
Nu ma mai priponesc în amintiri iluzorii!
Tablourile sumbre
De pe pereți o sa le iau .
Nu mai privesc în trecut .
Nu mai zăbovesc
Privind acelasi chip
Acel chip speriat ...
Zidurile am sa le sparg
Vantul sa bata !
Adierea sa o simt ,
Cerul să-l privesc .
Răsărit sa mi fie în suflet
Ori de vreu
Stele sa admir .
Promit,
Nu mai construiesc iluzii,
Clipa o traiesc de azi !
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
DILEMA
Mă îndrept spre o răscuce
Nu știu drumul unde mă duce!...
Chipurii stranii ,cu priviri viclene
Vin să mă cheme.De voi merge
Pe calea ce mi-o arată
Voi avea ,o viață îmbelșugată
Cupa vieții cu dulceașă ,
Vedeți asta e problema
Nu știu să rezolv dilema !...
Genul meu de OM, este o F...
Imi plac toți O..cei care sunt treji,
Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul.
Și doar in acel oricare moment din noapte,
Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.
Imi plac toți M..care au ceva de spus,
Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați,
Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..
Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie
Imi plac toate F..cele ce-s discrete,
Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate
Ce dintr-o timidă privire transimte
Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele.
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Apusuri apuse
Suflet drag ,
Am sa șterg din minte
Orice apus
Oricat de colorat ar fi fost .
Deja este apusa clipa ....
Nu ma mai priponesc în amintiri iluzorii!
Tablourile sumbre
De pe pereți o sa le iau .
Nu mai privesc în trecut .
Nu mai zăbovesc
Privind acelasi chip
Acel chip speriat ...
Zidurile am sa le sparg
Vantul sa bata !
Adierea sa o simt ,
Cerul să-l privesc .
Răsărit sa mi fie în suflet
Ori de vreu
Stele sa admir .
Promit,
Nu mai construiesc iluzii,
Clipa o traiesc de azi !
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
DILEMA
Mă îndrept spre o răscuce
Nu știu drumul unde mă duce!...
Chipurii stranii ,cu priviri viclene
Vin să mă cheme.De voi merge
Pe calea ce mi-o arată
Voi avea ,o viață îmbelșugată
Cupa vieții cu dulceașă ,
Vedeți asta e problema
Nu știu să rezolv dilema !...
Genul meu de OM, este o F...
Imi plac toți O..cei care sunt treji,
Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul.
Și doar in acel oricare moment din noapte,
Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.
Imi plac toți M..care au ceva de spus,
Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați,
Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..
Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie
Imi plac toate F..cele ce-s discrete,
Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate
Ce dintr-o timidă privire transimte
Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele.
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
Alte poezii ale autorului
Iubirea
De pe-un pervaz mai prăfuit
Înflorise arțarul argintit
Uimit, deschid a mea fereastră
Și văd o pasăre măiastră
Sclipind de aur și de viață
Îmi zice ea a ei povață:
''Tânăr bătrân uitat de lume
Caută de vezi un nume
Ce conține perechea opusă ție
Căci vii scris să vă întâlniți
Și poate, chiar să vă iubiți ''
Eu m-am râs zâmbind ironic
Și am închis fereastra melancolic
Pasărea s-a supărat
Dar de-atunci n-a mai plecat
Plictisit de-a ei așteptare
M-am dus tiptil la culcare
Așezat pe un sarcofag
Din plastic sau din lemn de fag
Pornesc micul calculator
Care, abil ca un orator
Începe visul digital
Sclipind ca un pixel ireal
Uite apare un videoclip
Și dispare un microcip
Iar din chat, toți strigă în cor
''Ce-i iubirea?Nebunie
Ce-o urmăresc numai o mie
Noi ,ai somnului înțelepți
Stăm lipiți ca doi bureți
Veșnic enervați
Dar foarte bine informați!''
''Ce gloată amară de ratați ''
Răspunde un gând în sinea mea
Și mă afundă mai adânc în vis
Fără să-mi ceară vreun permis!
Trece ziua, trece noaptea
Apar programe, dispare-o lume
Un nou serial capătă renume
Dar eu , tot rămân legat
De-al meu scaun uzat
Pe cap încep să mi se țeasă
Mărăcinișuri de păianjen
Ce se întind în ritmu de tren
Pielea mi se face scrum
Iar inima nu face nici bum!
A încetat să bată sărăcuța...
A luat-o moartea cu căruța
S-a dus și mintea mea departe
În lumea-n care toți au parte
De un cod și vieți banale
Și-o varietate de canale
Brusc, mă trezește o lumină
Ce pare a veni dintr-o mină
Uimit, privesc încet în jur
Și m-am crezut nebun,vă jur!
În fața mea comod ședea
Un uriaș cu solzi de nea
Ochii roșii precum focul
Capul lung, cât mi-e norocul
Clipesc uimit și încerc să uit
Că seamănă cu-n șarpe
Apoi,în oglindă când mă uit
Urlu de în gât mă rupe
Pielea în loc mi s-a lipit
Iar mintea-mi a ciripit
Veselă nevoie mare
Îmi bate inima mai tare
Iarăși viu,întreb pe șarpe:
''Cine ești, de ce m-ai salvat?
Pe mine, un om dezaxat?''
''N-ai să crezi d-ați sunt aproape
Rudă mai veche și mai mare
Cum îmi mai zice orișicare
Platon cu viclenie mă numea
Demiurgul ,cel ce-o copiat pe Ea
''Deci ești...''
''Zmeură de pești ''
Mă întrerupse Demiurgul
''Da,eu sunt Arhitectul
Ce a creat un vis din procesoare
Unde eu țin sufletele prizoniere
Dar, știi, uneori mă plictisesc
Să văd cum suflete amețesc
În lene adâncă și falsitate
Copleșite-n nedreptate
Deci uneori mai scot pe cei ca tine
Căci vouă Cel de Sus v-a scris
Să porniți pe drum neîntins
În căutare de iubire amară
Ghidați de pasărea măiastră
Acum, eu plec în mări și peste țări
Iar tu, să nu uiți de-a inimii chemări!
Zicând aceste stranii vorbe
Se învârte de 3 ori în cerc
Și dispare într-un semicerc
Confuz,mă întreb nedumerit
''Și ce să fac în acest moment
Liber, la mijloc de apartament?''
Atunci speranța mi-a venit
''Pasărea măiastră, știe ea
Unde să merg și cum să dreg
Deschid fereastra ,nu-nțeleg
De ce-i ea neagră ca un neg?
''Ah,m-ai ignorat un an întreg!
Parazitule, crezi tu oare
Că noi, păsări călătoare
Nu avem altceva de făcut
Decât la pervazu-ți de stătut?
''Îmi cer iertare de-asteptare
Dar chiar încep să caut iubire''
''Bine, fie voia ta,
Un pic te voi ajuta
Du-te mergi în lumea largă
Tot ce poți, vezi de-ncearcă
Iar ca sfat ți-l dau pe acesta
Nu tot ce strălucește e aur ''
Zicând acestea,ea se ridică
Și dispăru în a cerului azur
Oftând, pe-o ușă scundă ies
Știind că nu prea am de-ales
În jos mă uit și văd un labirint
Din scări verzi și balustrade
Iar mai jos întuneric de ciment
Unde o lampă chioară arde
Înfricoșat,pășesc țipând în gând
Și aud tăcerea de mormânt
Cobor încet cuprins de frică
Să mă împiedic de-o pietricică
Ating peretele străvechi
Și mă lipesc de ziare vechi
Trag un pic ,se dezlipește
Mai fac un pas orbește
Și simt cum picură pe păr
Tencuiala luată în răspăr
Îngrozit,mă pun pe fugă
Întind mâinile a rugă
Și cad,pierzându-mă-n abis
Neguri grele mă-nfășoară
Izbindu-mă în treapta ușoară
Apoi cad lin parcă-s ucis
Ieșind ușor din lunga scară
Ajung în fața chiorului bec
''Mda, sunt ca un berbec ''
Zisei ,după ce mă văd
Vânăt la ochi ,julit la nas
''Nu trebuia să fi pornit hoinar
Umblând pe scări făr' felinar ''
Clipesc un pic și o minune!
Îmi strălucește din genune
Ieșirea din bloc, vopsită baroc
În trei culori de omenie
Galben, albastru-rozalie
De-afară soarele pătrunde cu foc
Încurajat, urmez raza-i de toamnă
Strada, legendar stradă !
Mă primește ca pe-o ladă
Colo sus în mult noroi
Se ascunde aprig un moroi
Drept în față un râu de oameni
Ocolește lungi băltoci
Pitindu-se prin trotuare
Sau într-o floare de cicoare
Cocoțați pe doi uluci
Tot se ceartă 4 cuci
În mijloc, precum o regină
Tronează o falnică uzină
Ruginită,sânge-i curge
Din perete și din sobe
Iar de afară vântul muge
Muge turbat de boli amare
Lovind eratic în pereți
Rupând ramuri de puieți
Jos,pierdut se uită
Adolescenți turbați,uitați
Ce strâng cu scrâșnet de oțel
Țevi lungi, fragede din fier
Toți se adună în angoasă
Urlând cu glas acuzator
Blestemând pe lume și pe viață
Închinând un templu fără față -
Damei cu coasa
Iar din cer pe ei veghează
Soarele palid, precum omul
Răpus de vălul neființei
Urmărind pe toți precaut
În râul uman un loc îmi caut
Și mă amestec la un loc
Cu toți cei fără noroc
Cu birjari și mici țărani
Funcționari și năzdrăvani
Când fac stânga împrejur
Văd că am numai în jur
Un alt, lung labirint!
Oriunde mă întorc
Apar rânduri de bloc
Umbrind cu bolta lor uriașă
Cerul acoperit de-o planșă
După perdele încet se-ascund
Figuri gălbui de grei scheleți
Lângă ele atârnă în gol
Zeci de balcoane în vârfuri rupte
Încovoiate precum fețele triste
Brăzdate în lemn de lacrimile ploii
Urmăresc încet a străzii agonie
De la parter la părăsita farmacie
Toate își întind plăcuța de metal
Asemeni unor mâini ridate
Ce nu pot fi-n pământ redate
Drumul lung numai băltoci
Se scurge în valuri sure
Ce-și cântă doine mute
În ritmul metalic al mașinii
Pierdu-te în necuprinsul cărămizii
Unui bloc mai post industrial
Pășesc în apă, afundat ca în troiene
Pierdut în mulțime grea de plumb
Mă întreb, cum e cu putință
Să nu pot urla a neputință?!
Într-un oraș din ținte și morminte
Unde-i iubirea ce-o tot caut?
Un alt parter lipsit de fler …
Urmat de-o neagră farmacie
Și o albă bancă lucie…
Plictisit, mă opresc în loc
Și încerc, mai mult în joc
Doar în față să mă holbez
Iar în față se ridică
O mare casă luminoasă
În curcubeu vopsită
Părea un rai ce viu străluce
Cu a sale becuri zece
Unite într-un singur nume -
Clubul violetelor alune
Curios ,mă-ndrept încet
Spre Clubul celor fără regret
Deschid o ușă, trec de hol
Și nimeresc extazul gol
Asurzit de boxele de plastic
Orbit de un clarobscur fantastic
Încerc să ies înapoi afară
Dar zeci de mâini și corpuri amestecate
Pe mine cu ele mă luară
Ca înecat tot dau să ies la suprafață
Însă vârtejul mă ia tot mai adânc
Rupând cu muzica-i mai ascuțită
Minți și timpane
Nimeni nu-mi știe, nici de nume
Nici de prenume
Și totuși fiecare salută
Lipindu-se precum o lipitoare
Sau o altă târâtoare
Băieți cu părul uns în lac
Și fețele zâmbind un posac
Zboară rapid ca niște drone
În același ritm de clone
După fete mai cochete
Toate-n blugi de marcă scumpă
Ținând în mâini o mică cupă
Toate cu părul negru strâns în coadă
Pomadă fadă în pudră groasă
De păreau Fantome toate
Din noianul de arlechini
Prinși de fantome fără forme
Se ridică Ea, nemaivăzuta!
Cu gene negre de cristal
Ochii adânci din noaptea marelui abis
Obraji din flăcări otrăvitoare
Și părul în șuvițe de cobră
Ce conturează drăgălaș
Un căpșor de îngeraș
Trupul suplu de catifea
Se îndură ca o lalea
Țintintindu-mi pașii cu un sărut
Îmi strigă ea triumfătoare
Să știi că sunt o vrăjitoare !
Acum vei fi al meu pe veci
Vei fi un sclav de-al meu nebun
Căci numai eu știu să te îmbun
Moleșit ,schițez o fugă
Dar ea Iarăși mă sărută
Mă las topit de caldu-i senzual
Și înghit cu nețărmuită plăcere
Și muzică,și club, și slaba mea durere
Ah, tu demon-îngeraș
Crescut în centru de oraș
Mai dă-mi să gust din vorba ta
Și să-ți acopăr fața ta
Într-o prelungă sărutare
Sânii tăi mă prind într-o îmbrățișare
Din care nici tu nu ai scăpare
Nu pot gândi, nu pot simți
Tot ce eu știu e numai tu
Și parfumul tău violaceu
De liliacul și scorțișoare
Dar tu, tu râzi a nepăsare!
Și înjuri cumplit a mea visare
Uneori,mă lași să fiu lucid o clipă
Și-atunci mă întreb, mă întreb, mă întreb
Nu ești cumva o belladona
Ce omoară după ce înghit
Al tău divin, miros
Nu știu de când eu stau pe-aicea
Înlănțuit de pasiune
Dar neajuns nici prizonier
Acum ,eu înțeleg, dar prea târziu!
Tu ești vampir ce suge viața
Lăsând în urmă un om păpușă
Cu mintea ascunsă în mica-ți nișă
Am devenit un căpcăun,
Un monstru ce-ascultă numai de tine
Cu părul albit,și ochi tulburi
Stau nemișcat ca o statuie
Până îmi clipești, zâmbind a șotie
Într-o noapte, în Club apare
Un om bătrân, cu-o cruce mare
Barba căruntă și ochi senini
Ce nu mai au la ce râvni
Ascuns într-o lungă sutană
S-apropie de mine și de Ea
''Frumos mai ești călugărașe
N-ai vrea să-ți dau și ție dragă
Un mic pupic, că nu-i nimic
Să guști din darurile cărnii
Călugăr,drept se ridică
Și lovi în chipul Ei odată
Tunând ca un munte la cutremur:
Adevăr a zis cel ce a scris
''Creșteți de vă înmulțiți
Și pe toate să le stăpâniți
Ai crescut asemeni unui păianjen
Dar vei cădea cu atât mai crâncen
Strivită-n propria ta plasă ''
Atunci, pământul se cutremură
Lumina întreagă se întunecă
Și-o ceață de negreață
O luă, fierbând într-o spirală
Ce curse în a amurgului năvală
Rămas în fața lui,el îmi zâmbește
''Pe lume sunt un simplu pion
Slab, ca o cetate făr ' bastion
Tot ce am de la Dumnezeu primesc
De asta,pe El veșnic îl mulțumesc
Văd că ți-am fost trimis în cale
Să te îndrum spre vechea-ți căutare
Neîncrezător privești
Deci uite a mea alinare
Știu că vei găsi iubire
Căci de ea nu ai scăpare ''
''Mulțumesc, dar nu cred c-am putere
Să trec Iarăși prin durere
Lasă-mă aici să mor
Sau du-mă în câmpul de mohor
A trăi e a fugi
După dorințe tot mai mari
Ce ne orbesc de-un vid lacustru
Ce noi îl numim sufletul nostru ''
''Călător rupt în zbor
Ești bolnav ,dar boala-ți face bine
Căci te vei scula mai sus, mai tare
Tot ce-ți cer e vii cu mine
Și nu uita să crezi în tine
Știu,e greu să începi a merge drept
După ce ai călcat o viață strâmb
Dar, mai încearcă, crede Iarăși
Căci de-acum, nimic nu ai
De a pierde sau de a câștiga ''
Înviorat ,l-apuc de braț
Și îi zic,aproape sufocat :
''Într-adevăr, sunt liber să sufăr
Ca să pot scăpa și eu trăind
De repetabila povară
A golurilori ce mă cuprind ''
Astfel purcesem afară
Unde altădată arară
Înalți plugari și frumoase domnițe
Și acum în loc le cresc mici romanițe
Mă duc unde au ieșit primele oase
Și au cântat cele trei coase
A morții, a sorții și a suferinței
Mă duc la falnicii brazi
Ce-au ospătat nomazi
Mă duc în adâncile izvoare
Ce n-au cunoscut hotare
Să beau din nou din roua vieții
Ce curge la apusul dimineții
Ajutat de micul stareț
Ajung la mijloc de-un lac mai des
Unde toate păsările ies
Mă cufund în apa rece
Și tristețea îndată-mi trece
Bat de cinci ori pasul pe loc
Și simt că am chef să mă joc
Mă îngrop în iarbă verde
Unde nimeni nu mă vede
Și privesc pe îndelete
Cerul de un închis albastru
Ce se tot întinde aspru
Stele încinse câte o mie
Rupte de pe o osie
Iar în centru e regina
Cu fața ovală ,e însuși luna
Regina trimisă a sferelor cerești
Să farmece pe toate cele pământești
Treptat, se pierd în infinit
Și lacul, și pădurea cea de negăsit
Și luna cu a sale stele
Și omul cu zece bretele
Rămâne numai o tăcere
Dincolo de orice durere
Rămâne numai eternitatea
Ce ne-a adus libertatea
Rămâne numai gândul nespus
Ce-n viață pe noi ne-a adus
De-acolo mă-ntorc mai lin
În lumea omului divin
Și apare un Apostol călare
Și-mi zice cu dragă nepăsare
Sunt Petru om de drumul mare
Să nu-ți fie cu supărare
Dar te întorc în lumea mare
Atunci, am înțeles
De ce eu totuși am purces
M-am întors în trup degrabă
Și m-am întors în oraș cu grabă
La o masă de cafenea
O văd pe EA--Sofia
Îi zâmbesc cucernic, drăgăstos:
''Aici ai fost, iubirea mea…
Notă explicativă:În greacă Sofia înseamnă înțelepciune
Timpul ce-a trecut
Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,
Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,
Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.
M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,
Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,
Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,
Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,
Și poate
Că am lăsat garda jos,
Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,
Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg
Apoi am grăbit pasul, am început să alerg
Eram tăcut,
Îmi lăsasem viitorul în trecut,
Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.
(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)
TU, UN FEL AL MEU
N-am un fel anume, eu
sunt un vis
în dansul timpului...
jumate eu, jumate tu
umbră și luminii!
Și cobor,cântec...
deasupra timpului,
eternitatea ta
mi-e sângele în mine. mereu,
emoție tu,
în haină de înger...
lacrima eu,
în contract între noi
vis chemat de infinit!
Visări, fugare
suna în zări, acorduri rare...
mi-au pierdut umbra
și-a rămas o cerneală,
undă grie din mare!
...©TU, UN FEL AL MEU .... .
✍️1-NOENB -2024
Dora Teodora Diaconescu Voichița
Golgota Mărășeștilor
Au luptat vitejește
Românii cu uitătura lungă ,
I-a prins dujmanul într-un clește
De luptă surdă.
De gloanțe ori asfixianți
Cădeau cu miile-ntranșee,
Românii venit-au după frați
Fără libertate să nu steie.
Poporul ăsta urgisit
De rele ursitoare,
Nu fusese încă izbăvit
De cei ce îi doreau o istorică pierzare.
Luptau întâi și -n tâi ,
Să scape de obejdii
Țara lor de căpătâi,
Trecând prin mari prmejdii.
În țara noastră ciopârțită
Veneau dujmanii mulți -sodom
,, România trebui împărțită
Omorand ficare om!"
S-a auzit un strămoșesc demând:
,, Uniți al țării pămînt!" -
În românescul suflet cu răsunet:
,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"
Dujmanii, cu tehnici grele,
Aveau curaj numai în fiare:
Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-
Ținteau români ca să omoare.
Au mers cu fețele neșterse
De lacrimi sfinte, de părinți
Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește
Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"
I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime
În demnitatea de urmași;
Și-n fața morții o mulțime
A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași.
De gloanțe ori bombe,
Tinerii români au fost sfârtecați-
Ridicânduse-n albe trombe
Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați.
În a războiului nemțească " măiestrie ",
Sute de mii de români au murit-
Nu vroiau vecinii dujmani să fie
Pământul dac urmașilor sortit.
A Golgotei Mărășeștilor poveste
Istoria o spune,
Dar la hotar încă mai pândește
Vecinul poftelor nebune!
Preda Marian
Supravietuitoarea
Intr-un oras,plin de cioburi sparte
Intr-un oras plin de melancolie, dar si singuratate
Intr-un oras in care totul avea aer de pulbere de durere
Ea,era stafie!
In accel oras confuzia o acapara
O acapara mai tare ca si grija ca ar putea fi ea dar nu putea fii ea!
In accel oras cu portii a minciunii ea spera
Spera si spera si iarasi spera
Insa este cu adevarat posbil ca accea speranta sa nu se indeplinească
Oare accea speranta era una plina de falsa speranta ca avea sa se indeplineascā!
Adevarul era ca niciodata putea sa nu se indeplinească
Era viata ei precum si chiar perfectă
Poatea ea nu vroia sa vada adevarul pur
Ca grijile ei false nu erau in numar rar
E posibil sa vada neadevar
Neadeavar in care nu vroia cu adevarat sa vada picuri de adevar de care ii era dor!?
Te caut, o...soare!
Frumosule soare
Iartă-mă pentru vânt
Iartă-mă pentru întuneric
Iartă-mă pentru ploi
Mi-e dor de tine , soare!
Mi-e dor de a ta lumină
Încerc să te caut
Dar nici nu te-aud
Și mă caut și pe mine
In întuneric mă simt
Iarna-mi înțeapă fața
Și lumina n-o mai simt
Ai rămas o amintire
O lumină atât de pustie ,
Inimă tremurândă
Te aștept pân' se usucă
Medussa
Iubirea
De pe-un pervaz mai prăfuit
Înflorise arțarul argintit
Uimit, deschid a mea fereastră
Și văd o pasăre măiastră
Sclipind de aur și de viață
Îmi zice ea a ei povață:
''Tânăr bătrân uitat de lume
Caută de vezi un nume
Ce conține perechea opusă ție
Căci vii scris să vă întâlniți
Și poate, chiar să vă iubiți ''
Eu m-am râs zâmbind ironic
Și am închis fereastra melancolic
Pasărea s-a supărat
Dar de-atunci n-a mai plecat
Plictisit de-a ei așteptare
M-am dus tiptil la culcare
Așezat pe un sarcofag
Din plastic sau din lemn de fag
Pornesc micul calculator
Care, abil ca un orator
Începe visul digital
Sclipind ca un pixel ireal
Uite apare un videoclip
Și dispare un microcip
Iar din chat, toți strigă în cor
''Ce-i iubirea?Nebunie
Ce-o urmăresc numai o mie
Noi ,ai somnului înțelepți
Stăm lipiți ca doi bureți
Veșnic enervați
Dar foarte bine informați!''
''Ce gloată amară de ratați ''
Răspunde un gând în sinea mea
Și mă afundă mai adânc în vis
Fără să-mi ceară vreun permis!
Trece ziua, trece noaptea
Apar programe, dispare-o lume
Un nou serial capătă renume
Dar eu , tot rămân legat
De-al meu scaun uzat
Pe cap încep să mi se țeasă
Mărăcinișuri de păianjen
Ce se întind în ritmu de tren
Pielea mi se face scrum
Iar inima nu face nici bum!
A încetat să bată sărăcuța...
A luat-o moartea cu căruța
S-a dus și mintea mea departe
În lumea-n care toți au parte
De un cod și vieți banale
Și-o varietate de canale
Brusc, mă trezește o lumină
Ce pare a veni dintr-o mină
Uimit, privesc încet în jur
Și m-am crezut nebun,vă jur!
În fața mea comod ședea
Un uriaș cu solzi de nea
Ochii roșii precum focul
Capul lung, cât mi-e norocul
Clipesc uimit și încerc să uit
Că seamănă cu-n șarpe
Apoi,în oglindă când mă uit
Urlu de în gât mă rupe
Pielea în loc mi s-a lipit
Iar mintea-mi a ciripit
Veselă nevoie mare
Îmi bate inima mai tare
Iarăși viu,întreb pe șarpe:
''Cine ești, de ce m-ai salvat?
Pe mine, un om dezaxat?''
''N-ai să crezi d-ați sunt aproape
Rudă mai veche și mai mare
Cum îmi mai zice orișicare
Platon cu viclenie mă numea
Demiurgul ,cel ce-o copiat pe Ea
''Deci ești...''
''Zmeură de pești ''
Mă întrerupse Demiurgul
''Da,eu sunt Arhitectul
Ce a creat un vis din procesoare
Unde eu țin sufletele prizoniere
Dar, știi, uneori mă plictisesc
Să văd cum suflete amețesc
În lene adâncă și falsitate
Copleșite-n nedreptate
Deci uneori mai scot pe cei ca tine
Căci vouă Cel de Sus v-a scris
Să porniți pe drum neîntins
În căutare de iubire amară
Ghidați de pasărea măiastră
Acum, eu plec în mări și peste țări
Iar tu, să nu uiți de-a inimii chemări!
Zicând aceste stranii vorbe
Se învârte de 3 ori în cerc
Și dispare într-un semicerc
Confuz,mă întreb nedumerit
''Și ce să fac în acest moment
Liber, la mijloc de apartament?''
Atunci speranța mi-a venit
''Pasărea măiastră, știe ea
Unde să merg și cum să dreg
Deschid fereastra ,nu-nțeleg
De ce-i ea neagră ca un neg?
''Ah,m-ai ignorat un an întreg!
Parazitule, crezi tu oare
Că noi, păsări călătoare
Nu avem altceva de făcut
Decât la pervazu-ți de stătut?
''Îmi cer iertare de-asteptare
Dar chiar încep să caut iubire''
''Bine, fie voia ta,
Un pic te voi ajuta
Du-te mergi în lumea largă
Tot ce poți, vezi de-ncearcă
Iar ca sfat ți-l dau pe acesta
Nu tot ce strălucește e aur ''
Zicând acestea,ea se ridică
Și dispăru în a cerului azur
Oftând, pe-o ușă scundă ies
Știind că nu prea am de-ales
În jos mă uit și văd un labirint
Din scări verzi și balustrade
Iar mai jos întuneric de ciment
Unde o lampă chioară arde
Înfricoșat,pășesc țipând în gând
Și aud tăcerea de mormânt
Cobor încet cuprins de frică
Să mă împiedic de-o pietricică
Ating peretele străvechi
Și mă lipesc de ziare vechi
Trag un pic ,se dezlipește
Mai fac un pas orbește
Și simt cum picură pe păr
Tencuiala luată în răspăr
Îngrozit,mă pun pe fugă
Întind mâinile a rugă
Și cad,pierzându-mă-n abis
Neguri grele mă-nfășoară
Izbindu-mă în treapta ușoară
Apoi cad lin parcă-s ucis
Ieșind ușor din lunga scară
Ajung în fața chiorului bec
''Mda, sunt ca un berbec ''
Zisei ,după ce mă văd
Vânăt la ochi ,julit la nas
''Nu trebuia să fi pornit hoinar
Umblând pe scări făr' felinar ''
Clipesc un pic și o minune!
Îmi strălucește din genune
Ieșirea din bloc, vopsită baroc
În trei culori de omenie
Galben, albastru-rozalie
De-afară soarele pătrunde cu foc
Încurajat, urmez raza-i de toamnă
Strada, legendar stradă !
Mă primește ca pe-o ladă
Colo sus în mult noroi
Se ascunde aprig un moroi
Drept în față un râu de oameni
Ocolește lungi băltoci
Pitindu-se prin trotuare
Sau într-o floare de cicoare
Cocoțați pe doi uluci
Tot se ceartă 4 cuci
În mijloc, precum o regină
Tronează o falnică uzină
Ruginită,sânge-i curge
Din perete și din sobe
Iar de afară vântul muge
Muge turbat de boli amare
Lovind eratic în pereți
Rupând ramuri de puieți
Jos,pierdut se uită
Adolescenți turbați,uitați
Ce strâng cu scrâșnet de oțel
Țevi lungi, fragede din fier
Toți se adună în angoasă
Urlând cu glas acuzator
Blestemând pe lume și pe viață
Închinând un templu fără față -
Damei cu coasa
Iar din cer pe ei veghează
Soarele palid, precum omul
Răpus de vălul neființei
Urmărind pe toți precaut
În râul uman un loc îmi caut
Și mă amestec la un loc
Cu toți cei fără noroc
Cu birjari și mici țărani
Funcționari și năzdrăvani
Când fac stânga împrejur
Văd că am numai în jur
Un alt, lung labirint!
Oriunde mă întorc
Apar rânduri de bloc
Umbrind cu bolta lor uriașă
Cerul acoperit de-o planșă
După perdele încet se-ascund
Figuri gălbui de grei scheleți
Lângă ele atârnă în gol
Zeci de balcoane în vârfuri rupte
Încovoiate precum fețele triste
Brăzdate în lemn de lacrimile ploii
Urmăresc încet a străzii agonie
De la parter la părăsita farmacie
Toate își întind plăcuța de metal
Asemeni unor mâini ridate
Ce nu pot fi-n pământ redate
Drumul lung numai băltoci
Se scurge în valuri sure
Ce-și cântă doine mute
În ritmul metalic al mașinii
Pierdu-te în necuprinsul cărămizii
Unui bloc mai post industrial
Pășesc în apă, afundat ca în troiene
Pierdut în mulțime grea de plumb
Mă întreb, cum e cu putință
Să nu pot urla a neputință?!
Într-un oraș din ținte și morminte
Unde-i iubirea ce-o tot caut?
Un alt parter lipsit de fler …
Urmat de-o neagră farmacie
Și o albă bancă lucie…
Plictisit, mă opresc în loc
Și încerc, mai mult în joc
Doar în față să mă holbez
Iar în față se ridică
O mare casă luminoasă
În curcubeu vopsită
Părea un rai ce viu străluce
Cu a sale becuri zece
Unite într-un singur nume -
Clubul violetelor alune
Curios ,mă-ndrept încet
Spre Clubul celor fără regret
Deschid o ușă, trec de hol
Și nimeresc extazul gol
Asurzit de boxele de plastic
Orbit de un clarobscur fantastic
Încerc să ies înapoi afară
Dar zeci de mâini și corpuri amestecate
Pe mine cu ele mă luară
Ca înecat tot dau să ies la suprafață
Însă vârtejul mă ia tot mai adânc
Rupând cu muzica-i mai ascuțită
Minți și timpane
Nimeni nu-mi știe, nici de nume
Nici de prenume
Și totuși fiecare salută
Lipindu-se precum o lipitoare
Sau o altă târâtoare
Băieți cu părul uns în lac
Și fețele zâmbind un posac
Zboară rapid ca niște drone
În același ritm de clone
După fete mai cochete
Toate-n blugi de marcă scumpă
Ținând în mâini o mică cupă
Toate cu părul negru strâns în coadă
Pomadă fadă în pudră groasă
De păreau Fantome toate
Din noianul de arlechini
Prinși de fantome fără forme
Se ridică Ea, nemaivăzuta!
Cu gene negre de cristal
Ochii adânci din noaptea marelui abis
Obraji din flăcări otrăvitoare
Și părul în șuvițe de cobră
Ce conturează drăgălaș
Un căpșor de îngeraș
Trupul suplu de catifea
Se îndură ca o lalea
Țintintindu-mi pașii cu un sărut
Îmi strigă ea triumfătoare
Să știi că sunt o vrăjitoare !
Acum vei fi al meu pe veci
Vei fi un sclav de-al meu nebun
Căci numai eu știu să te îmbun
Moleșit ,schițez o fugă
Dar ea Iarăși mă sărută
Mă las topit de caldu-i senzual
Și înghit cu nețărmuită plăcere
Și muzică,și club, și slaba mea durere
Ah, tu demon-îngeraș
Crescut în centru de oraș
Mai dă-mi să gust din vorba ta
Și să-ți acopăr fața ta
Într-o prelungă sărutare
Sânii tăi mă prind într-o îmbrățișare
Din care nici tu nu ai scăpare
Nu pot gândi, nu pot simți
Tot ce eu știu e numai tu
Și parfumul tău violaceu
De liliacul și scorțișoare
Dar tu, tu râzi a nepăsare!
Și înjuri cumplit a mea visare
Uneori,mă lași să fiu lucid o clipă
Și-atunci mă întreb, mă întreb, mă întreb
Nu ești cumva o belladona
Ce omoară după ce înghit
Al tău divin, miros
Nu știu de când eu stau pe-aicea
Înlănțuit de pasiune
Dar neajuns nici prizonier
Acum ,eu înțeleg, dar prea târziu!
Tu ești vampir ce suge viața
Lăsând în urmă un om păpușă
Cu mintea ascunsă în mica-ți nișă
Am devenit un căpcăun,
Un monstru ce-ascultă numai de tine
Cu părul albit,și ochi tulburi
Stau nemișcat ca o statuie
Până îmi clipești, zâmbind a șotie
Într-o noapte, în Club apare
Un om bătrân, cu-o cruce mare
Barba căruntă și ochi senini
Ce nu mai au la ce râvni
Ascuns într-o lungă sutană
S-apropie de mine și de Ea
''Frumos mai ești călugărașe
N-ai vrea să-ți dau și ție dragă
Un mic pupic, că nu-i nimic
Să guști din darurile cărnii
Călugăr,drept se ridică
Și lovi în chipul Ei odată
Tunând ca un munte la cutremur:
Adevăr a zis cel ce a scris
''Creșteți de vă înmulțiți
Și pe toate să le stăpâniți
Ai crescut asemeni unui păianjen
Dar vei cădea cu atât mai crâncen
Strivită-n propria ta plasă ''
Atunci, pământul se cutremură
Lumina întreagă se întunecă
Și-o ceață de negreață
O luă, fierbând într-o spirală
Ce curse în a amurgului năvală
Rămas în fața lui,el îmi zâmbește
''Pe lume sunt un simplu pion
Slab, ca o cetate făr ' bastion
Tot ce am de la Dumnezeu primesc
De asta,pe El veșnic îl mulțumesc
Văd că ți-am fost trimis în cale
Să te îndrum spre vechea-ți căutare
Neîncrezător privești
Deci uite a mea alinare
Știu că vei găsi iubire
Căci de ea nu ai scăpare ''
''Mulțumesc, dar nu cred c-am putere
Să trec Iarăși prin durere
Lasă-mă aici să mor
Sau du-mă în câmpul de mohor
A trăi e a fugi
După dorințe tot mai mari
Ce ne orbesc de-un vid lacustru
Ce noi îl numim sufletul nostru ''
''Călător rupt în zbor
Ești bolnav ,dar boala-ți face bine
Căci te vei scula mai sus, mai tare
Tot ce-ți cer e vii cu mine
Și nu uita să crezi în tine
Știu,e greu să începi a merge drept
După ce ai călcat o viață strâmb
Dar, mai încearcă, crede Iarăși
Căci de-acum, nimic nu ai
De a pierde sau de a câștiga ''
Înviorat ,l-apuc de braț
Și îi zic,aproape sufocat :
''Într-adevăr, sunt liber să sufăr
Ca să pot scăpa și eu trăind
De repetabila povară
A golurilori ce mă cuprind ''
Astfel purcesem afară
Unde altădată arară
Înalți plugari și frumoase domnițe
Și acum în loc le cresc mici romanițe
Mă duc unde au ieșit primele oase
Și au cântat cele trei coase
A morții, a sorții și a suferinței
Mă duc la falnicii brazi
Ce-au ospătat nomazi
Mă duc în adâncile izvoare
Ce n-au cunoscut hotare
Să beau din nou din roua vieții
Ce curge la apusul dimineții
Ajutat de micul stareț
Ajung la mijloc de-un lac mai des
Unde toate păsările ies
Mă cufund în apa rece
Și tristețea îndată-mi trece
Bat de cinci ori pasul pe loc
Și simt că am chef să mă joc
Mă îngrop în iarbă verde
Unde nimeni nu mă vede
Și privesc pe îndelete
Cerul de un închis albastru
Ce se tot întinde aspru
Stele încinse câte o mie
Rupte de pe o osie
Iar în centru e regina
Cu fața ovală ,e însuși luna
Regina trimisă a sferelor cerești
Să farmece pe toate cele pământești
Treptat, se pierd în infinit
Și lacul, și pădurea cea de negăsit
Și luna cu a sale stele
Și omul cu zece bretele
Rămâne numai o tăcere
Dincolo de orice durere
Rămâne numai eternitatea
Ce ne-a adus libertatea
Rămâne numai gândul nespus
Ce-n viață pe noi ne-a adus
De-acolo mă-ntorc mai lin
În lumea omului divin
Și apare un Apostol călare
Și-mi zice cu dragă nepăsare
Sunt Petru om de drumul mare
Să nu-ți fie cu supărare
Dar te întorc în lumea mare
Atunci, am înțeles
De ce eu totuși am purces
M-am întors în trup degrabă
Și m-am întors în oraș cu grabă
La o masă de cafenea
O văd pe EA--Sofia
Îi zâmbesc cucernic, drăgăstos:
''Aici ai fost, iubirea mea…
Notă explicativă:În greacă Sofia înseamnă înțelepciune
Timpul ce-a trecut
Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,
Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,
Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.
M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,
Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,
Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,
Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,
Și poate
Că am lăsat garda jos,
Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,
Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg
Apoi am grăbit pasul, am început să alerg
Eram tăcut,
Îmi lăsasem viitorul în trecut,
Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.
(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)
TU, UN FEL AL MEU
N-am un fel anume, eu
sunt un vis
în dansul timpului...
jumate eu, jumate tu
umbră și luminii!
Și cobor,cântec...
deasupra timpului,
eternitatea ta
mi-e sângele în mine. mereu,
emoție tu,
în haină de înger...
lacrima eu,
în contract între noi
vis chemat de infinit!
Visări, fugare
suna în zări, acorduri rare...
mi-au pierdut umbra
și-a rămas o cerneală,
undă grie din mare!
...©TU, UN FEL AL MEU .... .
✍️1-NOENB -2024
Dora Teodora Diaconescu Voichița
Golgota Mărășeștilor
Au luptat vitejește
Românii cu uitătura lungă ,
I-a prins dujmanul într-un clește
De luptă surdă.
De gloanțe ori asfixianți
Cădeau cu miile-ntranșee,
Românii venit-au după frați
Fără libertate să nu steie.
Poporul ăsta urgisit
De rele ursitoare,
Nu fusese încă izbăvit
De cei ce îi doreau o istorică pierzare.
Luptau întâi și -n tâi ,
Să scape de obejdii
Țara lor de căpătâi,
Trecând prin mari prmejdii.
În țara noastră ciopârțită
Veneau dujmanii mulți -sodom
,, România trebui împărțită
Omorand ficare om!"
S-a auzit un strămoșesc demând:
,, Uniți al țării pămînt!" -
În românescul suflet cu răsunet:
,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"
Dujmanii, cu tehnici grele,
Aveau curaj numai în fiare:
Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-
Ținteau români ca să omoare.
Au mers cu fețele neșterse
De lacrimi sfinte, de părinți
Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește
Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"
I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime
În demnitatea de urmași;
Și-n fața morții o mulțime
A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași.
De gloanțe ori bombe,
Tinerii români au fost sfârtecați-
Ridicânduse-n albe trombe
Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați.
În a războiului nemțească " măiestrie ",
Sute de mii de români au murit-
Nu vroiau vecinii dujmani să fie
Pământul dac urmașilor sortit.
A Golgotei Mărășeștilor poveste
Istoria o spune,
Dar la hotar încă mai pândește
Vecinul poftelor nebune!
Preda Marian
Supravietuitoarea
Intr-un oras,plin de cioburi sparte
Intr-un oras plin de melancolie, dar si singuratate
Intr-un oras in care totul avea aer de pulbere de durere
Ea,era stafie!
In accel oras confuzia o acapara
O acapara mai tare ca si grija ca ar putea fi ea dar nu putea fii ea!
In accel oras cu portii a minciunii ea spera
Spera si spera si iarasi spera
Insa este cu adevarat posbil ca accea speranta sa nu se indeplinească
Oare accea speranta era una plina de falsa speranta ca avea sa se indeplineascā!
Adevarul era ca niciodata putea sa nu se indeplinească
Era viata ei precum si chiar perfectă
Poatea ea nu vroia sa vada adevarul pur
Ca grijile ei false nu erau in numar rar
E posibil sa vada neadevar
Neadeavar in care nu vroia cu adevarat sa vada picuri de adevar de care ii era dor!?
Te caut, o...soare!
Frumosule soare
Iartă-mă pentru vânt
Iartă-mă pentru întuneric
Iartă-mă pentru ploi
Mi-e dor de tine , soare!
Mi-e dor de a ta lumină
Încerc să te caut
Dar nici nu te-aud
Și mă caut și pe mine
In întuneric mă simt
Iarna-mi înțeapă fața
Și lumina n-o mai simt
Ai rămas o amintire
O lumină atât de pustie ,
Inimă tremurândă
Te aștept pân' se usucă
Medussa