SCÂNTEIA

Ai să mă cauți prin veacuri,

Am să te caut oricând:

În vuiet de valuri,

În șoapte de vânt…

În cerul albastru

Și în curcubeu,

În răget de fiară,

Sau în vreun zmeu…

Am să te caut în zare

Ai să mă cauți oriunde:

În ochi de copil

Sau frunți încrețite,

În mijloc de-april|,

În ierni troienite…

Ai să mă cauți cu bucurie,

Am să te caut cu nostalgie…

Ai să mă cauți plângând,

Am să te caut râzând…

Și, poate, într-o zi

Ne va fi dat

Și ne-om reîntâlni…

Aici, pe Pământ

Sau prin Galaxii…

Prin colțuri de Lumi,

Prin aburi și fum…

În viața aceasta

Sau oricare alta…

Iubirea eternă

Ne-o vom purta-o

Cu noi chipuri, mii

Ce s-or contopi!

Căci sufletul știe

Și nimeni, nicicând,

Oriunde vom fi

Nu ne-o mai putea despărți!

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

Ai plecat…

Ai plecat ca o boare de vânt,

Ca un șopot de gând,

Ai plecat ca și când

Nici n-ai fost pe Pământ!

Ai plecat și din gând

Și din fapt, din cuvânt…

Ai plecat și-ai lăsat

Numai doruri…

Și dureri și izvoruri

De nori și de vânt!

De ți-am greșit,

Rogu-te, mă iartă!

Nimic cu voie n-am făcut

Ca să te supăr,

Sau să te înfrunt!

De mi-ai greșit,

Te iert!

Nu am venit să judec

Și nici să schimb prea multe…

Atâta pot să-ți spun:

Din tot ce s-a-ntâmplat

Am tras învățăminte!

Magic carusel

De trăiri altfel,

Urcă şi coboară,

Stă şi iară zboară…

Inimi sfărâmate,

Vise spulberate,

Speranţe deşarte,

Zile-ntunecate,

Nopţi însingurate,

Covor de frunze moarte…

Toamnă aurie,

Emoţie vie,

Culmi nebănuite

În cântări grăite…

Leac de alinare

Pentru inimi goale,

Suflete rănite,

De dor chinuite

Şi iar înflorite!

    În plus, n-am vrut o zi măcar, 
    Din acest crud şi aspru calendar, 
    Ce permanent îmi dă de veste, 
    Că viaţa mea, în file de poveste,
    Îşi toarce firul din mătase împlinit 
    Într-un fuior de strune mărginit…
    
    N-am vrut, măcar o oră-n plus, 
    s-o pierd stând la taifas. Exclus! 
    Când am atâtea lucruri de făcut 
    Să-mi umplu ziua-n mod plăcut, 
    Să ştiu că fiecare clipă a contat 
    Că zborul meu spre stele-i garantat... 
    
    Eu n-am pierdut nicio secundă! 
    Un fir de prund, clepsidra o înfundă, 
    Şi-acuma timpul meu e infinit mai mult 
    Că pot să stau şi universul să-l ascult, 
    Să văd cum fiecare stea mâna-mi atinge, 
    Mi se strecoarâ-n palmă şi apoi se stinge…

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

Dă-mi doamne-n fiecare zi

Un vers din  poemul   vieții

Mai lasă-mi ziuă până la apus

Și lumină-n timpul nopții

Să pot să  simt , să deslușesc

Șoapte în ploaia de stele

Doamne,  pios îți mulțumesc….

Îngenuncheat și resemnat

Îndrăznesc  timid, să te conjur

Dă  zilelor un nou contur

Lumina ochilor să o  scald

Printre cuvinte de smarald

Ce-n suflet mi s-au incrustat

Într-un  poem neterminat…

Coborând pe-a  vieți-mi trepte

Se sting stelele în noapte

Te rog îngăduie-mi  s-aud doar…

A lunii harpă cu tăcute șoapte.

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

  Într -o noapte de iarnă fără stele pe cer,

Mi-a bătut la ușă o ființă plină de taină și mister.

Nu părea să fie nici înger, nici un om.

Dar nici un vis plutind pe aripi de somn.

Cu ochi blânzi m -a privit și mi-a cerut doar atât.

O bucată de pâine și un pat pentru sufletul său chinuit.

I -am dat tot ce am avut, poate mai puțin, poate mai mult.

Zorii când s-au ivit străinul casa mea a părăsit.

Fără să -mi zică nici un cuvânt.

Dar eu am rămas mulțumit că am făcut ceva bun și sfânt,

Am ajutat un suflet pe acest pământ!

Și pentru aceasta î-i mulțumesc lui Dumnezeu oricând. 

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..