Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 22 aprilie
Vizualizări: 283
Poezii din aceiaşi categorie
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Ața unui destin
Fiecare cu o povara,
Fiecare cu o soarta,
Cauți una mai ușoară ,
Însă nu o oferă nimeni ,
Fiecare construiește,
Merge alearga și gândește,
Crede n soarta și n destin,
Însă lumea nu o vede,
Că deja e menit,
Să fii sluga unui venit,
Să-ți pierzi viața muncind,
Crezând in destin,
A cui viața oare,
Să o fur, sa fie mai ușoară ,
Dar și aia e menită,
Să se piardă in venituri,
Să rămâi la sfârșit de viața,
In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Monocristal (Pocal)
Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.
Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.
Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Viața templul timpului
"Viața templul timpului"
Tu inimă din ceasuri
Cu pulsul ticăind
Ce-mi tot pompezi
In timp, secunde-n infinit
Tu inimă din ceasuri
Să-mi ticăi,multe veacuri, multe
Vreau timp,vreau viață
Milenii să-mi ajungă.
20:15
26.04.2024
Florin Ristea
Ața unui destin
Fiecare cu o povara,
Fiecare cu o soarta,
Cauți una mai ușoară ,
Însă nu o oferă nimeni ,
Fiecare construiește,
Merge alearga și gândește,
Crede n soarta și n destin,
Însă lumea nu o vede,
Că deja e menit,
Să fii sluga unui venit,
Să-ți pierzi viața muncind,
Crezând in destin,
A cui viața oare,
Să o fur, sa fie mai ușoară ,
Dar și aia e menită,
Să se piardă in venituri,
Să rămâi la sfârșit de viața,
In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Monocristal (Pocal)
Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.
Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.
Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.
Alte poezii ale autorului
A ÎNVIAT NATURA !
SE SCUTURĂ FLOAREA ,
COVOR FERMECAT ,AȘTERNE CĂRAREA ,
DIN VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,
RĂSUNĂ UN TULNIC ÎN VALE .
UN VOAL STRĂVEZIU ACOPERĂ CERUL ,
AROME DULCI ÎMPRĂȘTIE MĂRUL ,
CU SACI GREI MICUȚA ALBINĂ
POLENUL DIN FLORI ÎL ADUNĂ! .
UN TRUBADUR GREIERAȘ
PROASPĂT CHIRIAȘ
ÎȘI ACORDĂ CHITARA ,
CÂND SE APROPIE SEARA!...
MĂ GÂNDESC !
LÂNGĂ GEAM ÎMI BEAU CAFEAUA ,
S -A RĂCIT DE CÂND PRIVESC !
ADORMITĂ -MI GRĂDINA ;
NUMAI IARNA ,POARTĂ VINA ...
DAR MĂ BUCUR CA COPILUL
CE-Ș GĂSEȘTE ...JUCĂRIA ...
MĂ GÂNDESC ,LA ZIUA -N CARE :
CÂTE FLORI VOR FI ÎN EA ?
CÂND GRĂDINA VA ÎNVIA !...
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
EȘTI GELOASĂ ?
Știu de ce ești supărată!...
Eu te caut ,tu te ascuzi ,
La telefon ,nu răspunzi ,
În tăcere te afunzi!...
Știu ,că m-ai văzut aseară
Stând de vorbă ,lângă scară ,
C-o frumoasă domnișoară.
Și ție ți s-a părut ...
C-am voit să o sărut.
Nu-i deloc adevărat ,
Poate nici n-ai observat
Că a plecat nedumerită ,!
Avea în mână o adresă
Căuta pe cineva,
Pe cine ea căuta?
Asta , în vreme , vom afla!...
,
MAMA , -ICOANĂ DE ÎNCHINAT !-
E drept ,Doamne ,ce-ai făcut
Când ai hărăzit femeii ,
Să aducă urmași în lume ,
Recunoaște , n-ai greșit .
I-ai dat chipul de madonă ,
Și brațe mângâetoare ,
I-ai frumusețea florii
Și chipul de primăvară ,
I-ai dat ochi ca să desmerde
Și sflet de pâine coaptă :
Tot ce-i mai frumos pe lume
Chipului mamei i-ai dat :
E suavă și subțire -
Icoană de închinat .
A ÎNVIAT NATURA !
SE SCUTURĂ FLOAREA ,
COVOR FERMECAT ,AȘTERNE CĂRAREA ,
DIN VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,
RĂSUNĂ UN TULNIC ÎN VALE .
UN VOAL STRĂVEZIU ACOPERĂ CERUL ,
AROME DULCI ÎMPRĂȘTIE MĂRUL ,
CU SACI GREI MICUȚA ALBINĂ
POLENUL DIN FLORI ÎL ADUNĂ! .
UN TRUBADUR GREIERAȘ
PROASPĂT CHIRIAȘ
ÎȘI ACORDĂ CHITARA ,
CÂND SE APROPIE SEARA!...
MĂ GÂNDESC !
LÂNGĂ GEAM ÎMI BEAU CAFEAUA ,
S -A RĂCIT DE CÂND PRIVESC !
ADORMITĂ -MI GRĂDINA ;
NUMAI IARNA ,POARTĂ VINA ...
DAR MĂ BUCUR CA COPILUL
CE-Ș GĂSEȘTE ...JUCĂRIA ...
MĂ GÂNDESC ,LA ZIUA -N CARE :
CÂTE FLORI VOR FI ÎN EA ?
CÂND GRĂDINA VA ÎNVIA !...
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
EȘTI GELOASĂ ?
Știu de ce ești supărată!...
Eu te caut ,tu te ascuzi ,
La telefon ,nu răspunzi ,
În tăcere te afunzi!...
Știu ,că m-ai văzut aseară
Stând de vorbă ,lângă scară ,
C-o frumoasă domnișoară.
Și ție ți s-a părut ...
C-am voit să o sărut.
Nu-i deloc adevărat ,
Poate nici n-ai observat
Că a plecat nedumerită ,!
Avea în mână o adresă
Căuta pe cineva,
Pe cine ea căuta?
Asta , în vreme , vom afla!...
,
MAMA , -ICOANĂ DE ÎNCHINAT !-
E drept ,Doamne ,ce-ai făcut
Când ai hărăzit femeii ,
Să aducă urmași în lume ,
Recunoaște , n-ai greșit .
I-ai dat chipul de madonă ,
Și brațe mângâetoare ,
I-ai frumusețea florii
Și chipul de primăvară ,
I-ai dat ochi ca să desmerde
Și sflet de pâine coaptă :
Tot ce-i mai frumos pe lume
Chipului mamei i-ai dat :
E suavă și subțire -
Icoană de închinat .