Gânduri !

E miez de iarnă și e ger,

Omătu-i așternut în valuri

Norii-s  tulburi pe sub  cer

Pânză albă-i sus pe dealuri.

Nu-i țipenie pe drumuri

Lumea-i  toată închisă în casă

Doar din hornuri  urcă fumuri,

Ce-i afară  ? cui  îi  pasă?

Casele-s îmbobodite

Flori de ghiață  râd în geam

Pe sub geamuri stalactite

Și ghirlande prinse-n ram.

Gerul lacom mă cuprinde,

Nasul  mâinile îmi  îngheață,

Vântul hora își întinde,

Mii de ace simt pe față.

Scârție  omătu-n cale,

Gerul mă gonește  în casă

Urlă  lupii jos în vale,

Of, ce vreme nemiloasă!...

Sunt poeți care cântă iubirea de orice fel

pritenia,dar nu știu dacă ei sunt fericiți.

În căte lacrimi își îneacă amarul, dar se 

străduiesc, să aducă o rază de soare

unde rănile dor, gonește somnul,

grijile nu se opresc. Ei au un statut aparte.

Sunt hărăziți de soartă să scrie ca oamenii 

să nu cadă în valurile ispitei,având ca ghid 

credința.Dacă ai acest har, l-ai primit cu un 

scop. Urmează-ți calea!

Iubesc poezia

O citesc odată și încă odată ,

Sensul ei e ascuns ;

Până prind ideia ...

O citesc pentru frumusețea ei

Pentru ce vrea să spună

Bijuteriile ei sunt :

Comparațiile ,figurile de stil,

Epitetele și rima e ținuta festivă ;

Nu ajung la așa o  performanță

Deși îmi doresc și mă străduiesc ,

Dar  îmi pun tot sufletul ...

În creațiile mele !...

Dragi compatrioți, de ce plecați pe afară?

Tot rostul vostru, e aici în țară!

Înțeleg, că vă gonește sărăcia...

Samavolnicia împusă, stârnește mânia.

Care poate fi cea mai dură anatemă?

Să-ți lași copii, nevasta, părinții,e mare problemă,

Să pleci în necunoscut, ca un cerșător?

Și să te întorci, când nu mai poți de dor.

Ce au putut să facă, niște visători

Ce au plecat la drum cu gând de mari transformări,

Dar în lumea banilor, a dispărut mila

Își fură, unul altuia până și căciula.

Sunt instruiți aparte,versați, odioși,

Complotiști, afaceriști și mincinoși,

Au condus țara pe drumul demolării

Un popor harnic, priceput e în pragul disperării.

Unde suntem azi, e greu să revenim

Atâtea mizerii sunt promovate cu venin,

Sunt profitori, ce ne țin țara în gheară

Doar uniți îi vom putea scoate din țară.

Nu trebuie să fii expert, doar să vrei să vezi 

Că-s mulți ce vor ca țara s-o facă bucăți 

Apoi s-o împartă la toți.Să-i lăsăm?

Numai uniți toți, putem s-o apărăm.

Vine MOȘ  Crăciun, voios

Sacu-i greu ce-l duce-n spate,

Cu urări de bine și sănătate

Prin orașe și prin sate.

Nu-i zăpadă dar e bine,

Drumurile-s desfundate

Porțile  stau descuiate

E zarvă, clinchete de clopoței 

ȘI un vesel  hăi, hăi, hăi.

Sărbătorile ne adună,

Dorurile ne cheamă acasă

Copiii și părinții ne cheamă

Și ROMÂNIA că ne este mamă!!!!!

Te  caut  mereu ,te caut ...

Dor îmi este de clipa trecută

Ecoul iubiri  s-a stins

Imaginea ta e pe retină  oprită...

Te caut în amintiri

În pașii cărării pierdută

În focul stins din priviri

În  inima -mi  inchisă , rănită

Te  caut  o , dulce  amăgire

În lacrima  amurgului  trist !...

Ți-a deformat percepția și înțelegerea de sine

Ți-a stabilit idealuri ce nu le poți obține

Te-a transformat pe tine în principalul inamic

Lupta cu tine însuți te face din ce în ce mai mic

Ți-a decorat o lume gri văzută cu suspiciune

Ți-a inspirat ideea că dialogul este slăbiciune

Și toate reflexele empatice a reușit să le înece

Lupta cu semenii tăi te face din ce în ce mai rece

Ți-a dat dușmani duium țesuți din fibre digitale

Ți-a distras atenția de la toate semnele vitale

Ți-a confiscat conștiința și totul tău efort

Lupta cu morile de vânt te face din ce în ce mai mort

Te-a ținut departe de veridicitate

Ți-a dat alternative la fapte și la realitate

Ți-a camuflat victoria într-un eșec

Lupta cu adevărul te face din în ce mai sec.

Drumul tău care-l parcurg,

Spre răsăritul speranței, 

Cu ochii senini ce-mi curg, 

Pe calea dorinței. 

Mergând prin fiorul zbor, 

Peste văzduhurile de smaralde și cântări topite, 

Melodiile melancolice spulberate de dor, 

În visurile mele argintii venite. 

Ziua e călătoare, 

Cum păsările de aur ciripesc, 

Printre dorurile sclipitoare, 

Visele îți sclipesc. 

În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente

Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

În noi arde un foc fără fum,

aprins din dor și neputință,

care nu mistuie trupul,

ci schimbă tăcerea în sens.

Intrăm în viață ca materie crudă,

cu margini reci și fragile,

iar timpul ne bate încet

până ne învață forma luminii.

Adevărul curge prin venele sufletului,

ca metal topit,

ars din minciună și frică,

curățat de zgură.

Nu căutăm aur sub pământ,

ci în pașii pe care îi lăsăm,

în inimile pe care le atingem,

în binele care rămâne.

Când focul se va stinge,

nu vom fi cenușă,

ci căldură vie în memorie,

dovadă că ne-am schimbat.

    Uimirea-i a mea...
    Ca o pătură de nea,
    Căci anii se trec,
    Ca vinul cel sec...
    
    Şi nu mai socot,
    Întregul din tot...
    Cu măsură respir,
    Nectar de zefir...
    
    Uimirea-i a mea...
    Ca o pană de grea,
    Cu suflet uşor,
    Ca un puf de nor...
    
    Trecutele zile,
    Împlinite în file,
    Trecutele nopţi,
    Isprăvite în cărţi...
    
    Uimirea-i a mea...

    Ca un vers ce-mi părea,
    Curcubeu colorat,
    Un vis înflorat...