,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,
În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente
Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 7 iulie 2024
Vizualizări: 1096
Poezii din aceiaşi categorie
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Viața drumețului
Drumețule din calea vieții
Ce porți pelerina bătrâneții,
Și pe umeri multe primăveri,
Să nu gândești că sunt poveri.
Semnele destinului cel hărăzit
Pe drumul ce-ai fost călăuzit,
Îți va aduce un dulce strop auriu
Și seri tandre cu parfum purpuriu.
Speranța în toți anii care vor veni
Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.
Iară gândul sincer cu drag împletit
În buchet de cuvinte este adăpostit.
Plăcutul sentiment ce nutrești
Când pe cerul vieții privești,
Accepți mișcarea mirifică a norilor
Și trecerea uluitoare a anilor.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Chemare
Niciodata sa nu te opresti
Cand lumea iti spune
Ca esti
Prea tanar sau prea batran.
Sa nu zabovesti
Pe tarmuri, pe culmi,
Niciodata sa nu obosesti
In somnul prea dulce
Al unei genuni.
Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,
Spre orizontul din tine,
Spre zorii altei minuni,
Implinindu-ti chemarea de a fi
Aici si acum,
Povestea nescrisa
A altei lumi.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Viața drumețului
Drumețule din calea vieții
Ce porți pelerina bătrâneții,
Și pe umeri multe primăveri,
Să nu gândești că sunt poveri.
Semnele destinului cel hărăzit
Pe drumul ce-ai fost călăuzit,
Îți va aduce un dulce strop auriu
Și seri tandre cu parfum purpuriu.
Speranța în toți anii care vor veni
Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.
Iară gândul sincer cu drag împletit
În buchet de cuvinte este adăpostit.
Plăcutul sentiment ce nutrești
Când pe cerul vieții privești,
Accepți mișcarea mirifică a norilor
Și trecerea uluitoare a anilor.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.
Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.
De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.
Provincial în moarte
Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.
Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.
Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.
Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Chemare
Niciodata sa nu te opresti
Cand lumea iti spune
Ca esti
Prea tanar sau prea batran.
Sa nu zabovesti
Pe tarmuri, pe culmi,
Niciodata sa nu obosesti
In somnul prea dulce
Al unei genuni.
Sa mergi zi de zi, ceas de ceas,
Spre orizontul din tine,
Spre zorii altei minuni,
Implinindu-ti chemarea de a fi
Aici si acum,
Povestea nescrisa
A altei lumi.
Alte poezii ale autorului
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
UN COPIL CUMINTE
E ziuă și sună sirenele în disperare…!
E noapte și sună sirenele în disperare…!
Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.
Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…
Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că am plâns la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…
Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.
- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?
Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.
- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.
În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.
- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,, RĂZBOI,,!
E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!
Nu-i vina ta
Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu, bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.
……………………………………………
Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea promisă mângâiere.
Fulgi albi colindă pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…
………………………………………………………
Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă somnul,
Un brăduț frumos împodobit.
…………………………………………………
Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța, spre depărtate zări
Apoi, de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
SĂ CÂNȚI
Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.
S- aduni într-un pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un vis volant...
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
UN COPIL CUMINTE
E ziuă și sună sirenele în disperare…!
E noapte și sună sirenele în disperare…!
Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.
Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…
Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că am plâns la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…
Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.
- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?
Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.
- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.
În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.
- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,, RĂZBOI,,!
E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!
Nu-i vina ta
Nu-i vina ta copile
Că geamul sufletului tău
În seara sfântă de Ajun
Mereu privește în neștire,
Privește depărtarea ca pe-un hău.
Nu-i vina ta copile
Părinții la muncă au plecat
Tu ai rămas plângând în prag
De mână cu bunica
lacrimile ea ți-a alinat.
Pe-un drum greu, bolovănos, uscat
Părinții pașii își târau,
Trecând înlăcrimați pârâul
Din gând în gând privindu-vă cu drag.
……………………………………………
Din prea multă liniște în casă
Evlavios colinde cântă harpa
Tu, copile,la fereastră într-un oftat
Aștepți pe mama, aștepți pe tata…
Să - ți dea promisă mângâiere.
Fulgi albi colindă pe o ghirlandă
Neîmpodobit , într-un ungher uitat,
Brăduțului crengile i s-au uscat.
Nu-i vina ta copile…
………………………………………………………
Cu mâinile împreunate,
În genunchi stând la icoană
Spune Crezul bătrânica
Cu glas domol se roagă
Pentru nepot să i-s-aducă
În visul ce-i alintă somnul,
Un brăduț frumos împodobit.
…………………………………………………
Din picuri de singurătate
Noian de gânduri trimite
Bunicuța, spre depărtate zări
Apoi, de noapte bună,
Copilul primește-o caldă sărutare
În seara sfântă de Crăciun.
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.