,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,

Te poți îndepărta de toate, dar niciodată să nu te rătăcești de sufletul tău…

//

Între a fi sau nu a fi cugetător

Mă simt un rătăcit în vise călător

Mă caut printre minutele trecute

Iar timpul vrea totul să-i fie măsurat

Uitând de pribeagul ce-și caută punte

Între zi si noapte, când totu-i obturat

Și viața-i doar un vis…Un vis rătăcitor.

Gândul meu astăzi ar vrea
Să ajungă până la nori
Să-i alunge ca pe ciori
Cerului să-i dea privirea,
Nouă să ne-aducă iar, iubirea.

Gândul meu astăzi ar vrea
Să se-nalțe ciocârlia
Toți să-i auzim solia
Trilurilor nemuritoare,
Urcând scara razelor de soare.

La  steaua,de pe cer, cea mai luminoasă
An de an, în ianuarie, ne uităm
Sărutul razei pe Ipotești se lasă
Tremurătoarea sclipire o contemplăm.
EL, doar EL  printr-o  elegie, vers duios
Apleacă crengile  plopilor desfrunziți…
Uluitor! Luceafărul, un  Făt Frumos
Ajunge la voi, când versurile-i citiți.

Timpul, mereu mă aleargă,el vrea trecutul să mi-l spargă… Dar, trecutul sunt eu și-l port cu mine, în mine mereu….Timpul nu-mi este prieten iar, vina lui nu se prescrie :

Fac un popas printre cioburi de lumină

Caut neputincios prin beznă a mea vină

Timpul neiertător, uitându-se la ceas

Îmi fură cuvântul ce-l mai aveam de spus

Fără drept de apel , mă izgonește-n apus

Când pe cer nici o stea nu se mai vede

Și el, coboară a nopții rece lespede…

Eu întreb și mă întreb, vina oare se poate vinde…?

Timpul nu-mi este prieten…

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Rog zorii să te cheme
S-aduci șuvițe de gânduri  înapoi
Să mă preumblu  printre ele
Într-un joc copilăresc în doi.
Din  liniștea clipei de azi
Și de mâine
Îți voi fura sămânța dulce
A vorbelor tale,
Așezându-le toate pe - o tipsie
Hrană  dimineața să îmi fie.
Când nu te mai zăresc
Și cerul rupe  zdrențe din nori
E  ora înserării
Mă-nchid în cupola nopții
Cu vise deșarte
Peste ochii acoperiți de pleoape.
Bat orele…
În geamul timpului  bat
Deschid fereastra cu privirea,
De  gânduri înveșmântat
Rog zorii să te cheme
Și  ziua să - mi dea iubirea.

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți multumesc copile,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de-acuma'

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Insă,teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Ușor le e din cuib să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fii el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea ,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Si-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe-atunci,

O să te învăț să zbori!

SINGUR  , SIGUR  AM  SĂ  PLEC

UNDEVA  DEPARTE

TAINA  SORȚII  S-O ÎNȚELEG

PE-O  FILĂ  DE  CARTE .

NEMURIREA  DE-AȘI AFLA

ÎNTR-UN  COLȚ  DE  LUME ,

STAU  SĂ  AȘTEPT  STEAUA  MEA

CA  SĂ-I  DAU  UN  NUME !...

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Moarte, cumplită mai ești,

Ce înfiorător clipești 

Pe chipul neänsufletit 

Pentru vecie adormit.

Și rânjești la mine,

Dezlănțuind suspine.

Privirea ți -o sluțești

Pe făptura ce-o sfârșești.

Învăluind în parafină 

Trupul cu iz de toxină,

Bântui cutremurător 

Prin lăcașul muritor.

Pe obrazul de ceară 

Zgârii din ghearä,

Pretinzând ofrandă,

Chiar de ploile o scaldă.

Și lași un gol ce tulbură,

Ce macină și scutură 

Nefastul gând în sine,

Că totul piere,nu rămâne...

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…