Gânduri nespuse

Mi-a înghețat tăcerea în privire,

Și n-am mai spus nimic, nici către cer,

Dar simt nevoia de iubire,

Atunci când la nimic nu sper.

Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,

Și-mi pare viața un pământ străin,

În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,

Mă caut printre lacrimi și suspin.

Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,

Când n-am mai știut a cerului culoare,

Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,

Precum o frunză dusă de vârtej în zare.

Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.

Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.

Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

E plin de ură astăzi între noi,

Se ascut cuţitele sub masă,

Nutrim cu viclenie sentimente noi,

Dospite într-o cocă ucigaşă.

Ne-am injectat venin în limbă,

Privirea ni-i un sloi de gheaţă,

Prin trup armatele se plimbă,

Şi-i stare de alertă peste viaţă.

Ne bucurăm când camaradul moare,

Rânjim cu steagul păcii în mână,

În suflet, demult nu ne mai doare,

Şi totul e-n război, nimic nu se amână.

Pe mama am făcut-o general,

Pe tată l-am numit iscoadă,

Şi peste neamuri s-a transmis viral,

Ca tot ce-i bun, să fie declarată pradă.

În public ne afişăm apoi semeţi,

Şi răspândim duhori în jurul nostru...

Căci, ca primată, nu ai cum să înveţi,

Ce înseamnă om, şi care-i este rostul.

Oraş falnic milenar,

De la Decebal, Traian.

Severin înfloritor,

E oraşul florilor.

În parc vin acum piticii,

Şi se joacă cu bunicii.

Vin în parcul rozelor,

Că îi miros îmbietor.

Şi pe Dunărea cea mare,

S-au făcut hidrocentrale.

Blocuri multe, şcoli, spitale,

Severinu îi ca o floare.

Ori ce aş spune, ori ce aş face,

Severinul mie îmi place.

Că îi oraşul milenar,

De la Decebal, Traian.

Bună ziua! 

Sunt ignorată 

Dispare zâmbetul,

de pe față.

La revedere.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 15.11.2024

Moldova țara minune

Noi nu avem nici o opțiune,

Pace în țară ne dorim

Nu prea vrem să suferim!

De ne-ar năvăli dușmani

Vom vorbi noi cu Romani,

Mână la mână noi vom pune

Și dușmani îi vom răpune!

Pace în țară vom avea 

Pentru omenirea mea,

Și ne vor zice tare dușmani

Că Moldova este cea mai tare!