Sunt aici
Sunt aici, înnot pământul...
Doamne, care-i adevărul
Ce sunt toate, toate astea
Cum există existența
De ce sunt aici, acum
Cum mă recreez din scrum
Ce e negrul și lumina
Ce e cerul și gândirea
Cum mă uit și pot să văd
Cum de merg, și pot s-aud
Ce-i tot, prețuitule
Why me, negăsitule
De ce am fix forma asta
De ce e fix asta planeta
Cum de e posibil totul
Cum de-ncerc să știu ce-i gândul
Ce urmează să trăiesc
Cum să fac să mă trezesc
Cum să simt și să m-opresc
Să simt și ce ocolesc
Cum poate fi o floare
Așa vine și dispare
Cum e așa și mândră
Rezistentă și plăpândă
Cum de se-nvârte globul
Cum poți potoli vântul
Ce e respirația
Ce este vibrația?
"Oare cum exist ca totul
Oare care mi-este scopul
Să recreez la nesfârșit
Iar să pierd ce-am regăsit
Să trăiesc tot ce există
Destinul și soarta tristă
Baschetul și jucătorul
Să integrez exteriorul
Cum de pot atât de multe?
Sunt ele și le fac rapid
Nici nu știu ce-o să rezulte
Poate un fluid solid
Nimic nu se risipește
Infinit se răspândește
Crește, crește și se scade
Se înalță și iar cade
Tot ce știu e tot ce vezi
Fac posibil tot ce crezi
Eu îi dau vieții viață
Iar eu sunt a lumii speranță
Sunt moartea-n jocul de-a trăi
Sunt înaintea oricărei creări
Sunt infinit în infinite căi
Sunt sosiri care sunt plecări
Sunt cel ce dă sensurile
Sunt să fiu vremurile
E totul doar ca să fie
Fără o direcție"
Mereu doar eu cu mine
Încep să se termine
Cenușa și bătăile
Inimii dorurile
Cum să fac să-mi amintesc
Adevărul sufletesc
Când se-ntâmplă ce-mi doresc
Libertatea să trăiesc
De ce mi-e greu să te văd
Vreau numai să te revăd
Unde este locul meu
E la tine, Dumnezeu?
Simt că suntem aproape
Și știu că simți de departe
"Încât sigur suntem uniți
Domnul și ai săi iubiți..."
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Teo
Data postării: 21 iunie 2023
Vizualizări: 589
Poezii din aceiaşi categorie
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Prea multă sensibilitate în suedeză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
För mycket känslighet
Dålig känslighet är bra på sitt sätt. Det är bra att vara lyhörd, att uttrycka vår ånger när någon har upplevt mindre trevliga händelser, att vara med dem, att lyssna på dem, att lugna dem, att förstå dem, att lindra deras lidanden, att sucka med dem, att gråta med dem. dem, att linda in dem när de är kalla, att förbinda dem när katten kliade dem (att det också var deras fel att den repade dem, för de vet inte hur man leker med det), att lägga en ispåse på dem från kylen över en stukad fotled, torka tårarna, ge dem medicin för att få ner febern, läppbalsam för att förhindra att de blir så nariga, desinficera deras blödande nagelband när de inte visste hur de skulle göra sin manikyr, de ville ha längre naglar än de hade naturligt, för det är på modet, och nu har de bara blod på sig, låt oss sätta myggnät, så att de inte biter dem så mycket, suger blodet, inte överför malaria eller gula febern, låt oss ta insektsmedel, om de fortfarande envisas med att komma in i huset, låt oss också skaffa en fläkt för att skingra lukten av insektsmedel, håll fönstret på glänt så att myggor inte kommer in och lukten av insektsmedel kommer ut. Låt oss justera pannan för att även ge varmvatten, inte bara kallt, för då kommer det att behövas ännu mer skötsel. Ekonomier tar inte riktigt hänsyn till människors individuella behov, de är mer ett själviskt behov av en man.
Låt oss inte heller snåla med immunförstärkande kosttillskott som till exempel C-vitamin som smakar ljuvligt citron och inte kostar för mycket, det är prisvärt, du kan få det från en enkel lemonad, så har vi ingen anledning att avstå från att köpa det .
Låt oss få dem tjocka, fluffiga blusar, bara bra för att stanna hemma. Låt oss ta deras ansiktsvårdsmask, mask som förhindrar ett tidigt uppträdande av kråkfötter och uttryckslinjer. Vi är för unga för att ha rynkor!
Överlag är lyhördhet syster till generositet och omsorg, men vad gör vi när det blir utom kontroll, når nya höjder, inte har några gränser? Är det fortfarande en fördelaktig, hälsosam, välförstådd känsla? Nej, självklart inte. Redan något i vårt sätt att vara är knarrande, och denna känslighet är huvudsymptomet. Det skulle vara lämpligt att ställa frågor till oss själva: "Varför är jag så här?", "Överdriver jag?", "Vad får mig att få så intensiva reaktioner på i grunden triviala saker?"
Du kommer att hitta svaret förlorat någonstans i ditt förflutna. Kommer känsligheten vi pratar om som ett resultat av en traumatisk livsepisod? Tog du inte så lång tid som du förväntade dig på en tenta och sedan dess har du bestämt dig för att ge upp allt, tänkt att det inte är någon mening längre? Fick du inte de möjligheter du hoppades på? Kunde du på grund av omständigheterna inte göra något du tänkt dig? Om svaret är "ja" på åtminstone hälften av dessa, så pratar vi inte precis om känslighet, utan om en negativ reaktion på saker som hänt, som skadade oss tillfälligt och lämnade ett oläkt sår efter dem helt och hållet.
Hur kunde ett sådant sår läkas? Repar det mer och mer. Sitter och analyserar, varifrån kommer den där ilskan med känslighet? Du hade modet att gå på jag vet inte vilken svensk högskola. Och vid 19 behöver du verkligen mod, att ta ditt flyg, att lämna dina föräldrars hus, från en provinsstad, precis till ett stort universitetscentrum. Och där finns det att se, vägen till framgång och intressanta förmågor att passera i CV:t, inte bara beströdd av lugna stunder, att hon är en som gillar att skrika, skrika, förödmjuka studenter för att de inte uttalar detta nordliga språk perfekt - germanska, att jag inte kan tiderna perfekt, att jag inte behärskar grammatiken och syntaxen... fortfarande perfekt? Jag vet inte ens vad som skulle vara perfekt, hur perfekt skulle vara, och jag tror inte att subjektiv perfektion borde spela någon roll. Om det fanns några objektiva standarder, så ja, det är värt att följa dem, försöka nå dem, för på det sättet kan framsteg verkligen mätas och observeras. Om det är mål som bara en person vill ha, medan resten inte gör det, är det ingen mening att jämföra oss själva, hur som helst kan vi inte uppskatta eller väga något utifrån det vi hör. Det är säkert att den som förödmjukar elever för att de inte vet perfekt har hjärtat av en jägmästare som hugger ner träd på ett löpande band utan att titta på vad han lämnat efter sig. Ja, utvärderingskriterierna är väldigt objektiva, hur kan du som 58-årig kvinna, som bara omgett dig med svenska i hela ditt liv, anse att en 19-årig elev måste vara din jämlika i behärskning, i skicklighet ? Vi är där för att lära, om vi föddes redo att lära, skulle vi inte anmäla oss till någon specialisering och det är allt, vad skulle vi behöva om vi redan visste det? Var det inte billigare, ingen hyra, inga tågresor, inga sovsalar, inget biblioteksmedlemskap, ingen mat plus många andra verktyg? Det är roligt vad som händer när 58-åriga kvinnor dömer dig efter sina egna värderingar. Det är som att studenten ger meditation till ett 8-årigt barn. Han kan knappt skriva på sitt eget språk vid de åren, än mindre på engelska, franska... Skulle det inte vara traumatiserande att börja skälla på honom varför han inte hann behärska innehållet perfekt? Medan? att den som ger privatlektioner blir vag i uttrycket? Tid, det vill säga, han kunde ha förhandlat med sin mamma om att be henne föda honom vid 5 månader, inte vid 9 månader, som normalt, att dyka upp i världen tidigare, lära sig tidigare, bara för att det är vad personen vill som ger lektioner. Det finns också frågan om jordtiden. Så länge vi lever på samma planet har vi alla lika lång tid, 24 timmar, inte mer.
Denna subjektiva perfektion hos andra ger upphov till känsligheter av alla slag. Det är inte heller meningsfullt att sträva efter att röra vid det. Vi vet inte vad den som inte är nöjd med oss vill. Vi vet inte vad han tycker, hur han tänker, vad han föredrar, vad han inte föredrar, hur mycket, vad, hur och i vilken utsträckning.
Andras subjektiva perfektion är förlamande, både känslomässigt och sakligt. Om eleven blir förödmjukad varje gång hon öppnar munnen, kommer hon då fortfarande ha tilltro till att hon har en chans att bli en bra svensktalande? Kommer hon fortfarande att finna styrkan, i djupet av sin själ, att gå längre, att vilja öva, läsa, förbättra, tills hon får språkets flyt, kadens och musikalitet? Nej, det finns inget sätt. Han hade goda avsikter som föll isär på vägen.
Andras subjektiva perfektion saktar ner, förtränger. Som att låta din lärare planera varje ljud när det ska sägas, hur det ska sägas. Skulle inte denna inlärningsteknik skrämma dig? Var finns passionen, charmen, den mest oregelbundna och mångsidiga skönheten i språket? När ska du hinna fokusera på ordförråd, grammatik, syntax och vad hon vill när fokus alltid ligger på hur du pratar? Blir det inte ett hinder du inte kan övervinna? Fixat som med flervalstester. Du har kommit till en fråga som du inte vet rätt svar på, även om du redan har svarat bra på den. Vad gör du? Fastnar du där och går inte vidare, bara för att du inte vet där? Det skulle vara en stor förlust, både för värderingsmannen och för dig (i första hand).
Som ett svar på andras subjektiva perfektion, måste vi bygga vår egen uppsättning värderingar, vår egen perfektion, vilken uppmärksamhet, vara objektiv, av flera skäl: att inte nå den där känsligheten som hindrar oss från att göra vad vi vill och känner även det. vi utvecklas, så mycket som är mänskligt möjligt, utan att begränsas av andra, av andra aspekter och av andra omständigheter.
I read
i read the one book,
And you her now look,
Who is the Pink and the green,
Is why say, day, today, and seen.
Autor: Nicoleta Postovan
Singură pe drum
Am parcurs drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Miercuri seară
Pe salteaua ce dormeam
Adesea ma gândeam
De ce viata e așa
Așa rece și rea.
Trecutul copleșitor ma apuca și
Brațele destinului ma înconjoară,
Și ma trage înspre ea
Sa simt din nou căldura vieții
Sa simt din nou ceva.
Din umbre sumbre, ce adâncesc
Tristeți și supărări, de care nu pot sa evadez
Sa fiu liber din nou.
Gândul îmi fuge jucăuș la mii și mii
de lucrui, dar nici un lucru nu va putea
aduce-n suflet gândul cu care
Cu drag revăd momente tandre,
ale trecutului destin și
Ma gândesc cu groaza
La zile ce-au fost,
Cele care s-au pierdut,
Și cele ce v-or fii.
Mai bine mor tânăr și trist
Într-o seară de aprilie
Decât sa simt cum zilele
Se duc fără efort, într-un ciclu
Infinit al cărei mecanism
Nu se încheie niciodată
Nici dacă aș fi mort.
Dar mai bine mort de-aș fii,
Decât bătrân și trist
Într-o lume rece unde
Te simți bătrân și mic.
Alte poezii ale autorului
Persoana
Vocea ce-ți mângâie sufletul
Vorba ce-ți aduce zâmbetul
Gluma ce-ți pare amuzantă
Persoana te face distrată
Orele numărate faine
Piesele care-ți sunt ca haine
Înțelesurile ascunse
Gândurile presupuse
Așteptarea și răbdarea
Visarea și cu sperarea
Atracția, nesiguranța
Proiecția si cu dorința
Distanța și cu neștiința
Importanța ce-o dă prezența
Aduc zâmbetul îndrăgostit
Și fac sufletul neliniștit
Nici nu știi cu cine vorbești
Dar vocea te face să trăiești
Personalitatea te-aprinde
Gândirea te-nebunește
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Amintirea
Amintirea ce nu moare
Și te doare foarte tare
Viața ta a fost cu totul
Vocea ce arată scopul
Muzica-ți trezește dorul
Sufletul îi simte golul
Locurile îi spun lipsa
Lucrurile își știu casa
Mintea își tot amintește
Iar cu greu tot mai trăiește
Dup-acea iubire mare
Când încrederea dispare
Pozele șterse care-au fost
Făcute-n bine ieșit prost
Haine prin suflet uzate
Prin foc și apă purtate
Călătorii ce-s statice
În care-am fost nemaiplecând
Dureri atât de tragice
Din care-am plecat râzând
Timpul de neprețuit
Emoții de negrăit
Furie de neînvins
Iubire de neatins
Integritate ca niciuna
Repetat mereu întruna
Tras de neoprit nicicând
Binele purtat de vânt
Plimbări de neparcurs din nou
Lecții ce mai au ecou
Momente de nevorbit
Durere de neoprit
Forme bine cunoscute
Vorbe bine amintite
Privire întipărită
Iubire închipuită
Manipulare clară
Speranță neclară
Iubire îngropată
Și milă înghețată
Ruperea sufletului
Negăsirea scopului
Haos în tot ce există
Și fundalul minții tristă
Cum să faci
Cum să faci să te găsești
Din greșeli să te oprești
Când îți vine tot să-ți dai
Când probleme mereu ai
Cu cât stai mai mult pe loc
Pui mai multe paie-n foc
Și nevoia să fugi crește
Forța-n tine ofilește
Și ai face și ai drege
Și trecutul ți l-ai șterge
Toate le visezi zăcând
Toate le parcurgi căzând
La iubire tot mai speri
Deși n-o vezi nicăieri
La mai bine tot te rogi
Dar te duci la psihologi
Și vezi lumea minunată
Cum devine-ncet pierdută
Și vezi cerul Infinit
Și vrei să nu fi trăit
Iar în oameni nu mai crezi
De toate te-ndepărtezi
Și de ce ți-e cel mai drag
Tot vezi și-l vezi tot mai vag
Dorul
Dorul nu va dispărea
Prin el vei putea crea
Artă de neprețuit
Din ceea ce ai trăit
El ține-n viață trecutul
Care mai e doar în gândul
La ce-a fost și e în tine
El dă sensul în sine
E o durere plăcută
Ce-n minte e simțită
E un vis bun sau de necaz
Ce-l visezi doar când ești treaz
E un gând și-un sentiment
Pentru un trecut moment
Care-acum nu mai există
Decât prin mintea artistă
Simți ceva pentru ceva
Ce e doar în mintea ta
Simți durere și iubire
La ceva ce n-are trăire
Binecuvântarea
Din toate cercurile iadului întunecate
Din adâncimile oceanelor înflăcărate
Din lacrimile aprinse doar prin fericire
Din certurile pornite doar din iubire
Din serile nedormite-n starea de visare
Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire
Cu muzica în vene prin marele-ntuneric
Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic
Cu iluzii visate-n absoluta realitate
Cu visuri trezite peste reala noapte
Cu nicio siguranță pe drumul predestinat
Cu multă speranță pornind în destinul imaginat
Am ieșit din suferința mare și de neuitat
Am răzbit prin moarte și am înviat
Am găsit sincera iubire și liniștea
Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea