VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Clarina
Data postării: 12 septembrie
Vizualizări: 99
Poezii din aceiaşi categorie
nimic bun
oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.
oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.
Liceu de George Bacovia în germană
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Gymnasium
Gymnasium, - Friedhof
Von meiner Jugend –
Pedante Lehrer
Und harte Prüfungen...
Und heute lässt du mich erschaudern
Gymnasium, - Friedhof
Von meiner Jugend! –
Gymnasium, - Friedhof
Mit langen Gängen –
Heute bin ich nicht mehr ich selbst
Und mein Verstand tut weh...
Ich will nichts mehr -
Gymnasium, - Friedhof
Mit langen Gängen... –
Gymnasium, - Friedhof
Von meiner Jugend –
Du hast mich in die Welt gegeben
In den schweren Wellen,
So blasiert...
Gymnasium, - Friedhof
Von meiner Jugend!
Lacrimi
Universal este plânsul!
La fel zâmbetul,râsul,Paradisul!
Pașii despărțirii au glasul tăcerii,
Suspinul este oftatul plăcerii ce-i moartă acum!
Adio îți spun,adio îmi spui!
Capitolul nostru se vrea terminat...
Poate că-i vremea să vină sfârșitul poveștii!
Tot începutul își are-un final,
Destinul își spune cuvântul fatal!
Clepsidra e spartă de tine,
Timpul din ea este scurs,risipit
Visele noastre au glas de păsări celeste pe un cer infinit,
Ne întâlnim aevea, închipuit,
La tine sau mine în gândul timid!
Lumea pare ceva trist îndrăcit,
Orice reproș este timp irosit....
Căci viața ni se scurge ca un de toamnă sărut!
Plecările toate-s schimbările vieții,
Mortea ne sperie trist dar moartă-i și ea,
Sperietoarea se destramă la rându-i,
Cortina se trage vesel, firesc căci drama dispare,
Înțelept este omul acum,
Suferința-i parte din ea!
Copiii au chipul ce-l mai iubit,
Optimismul acolo se află,
Tinerețea arată că viața pășește fără sfârșit,
Iar lacrimile toate prevestesc
O mare iubire și-un nou început!
(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
De-ale oamenilor
Având în spatele meu nori,
În faţă, mândrul soare,
Am reuşit adeseori
Rămâne în picioare.
Atunci când vântul a bătut,
Spunând că doar adie,
Văzui că nu sunt decât lut
Şi puf de păpădie.
Lovindu-mi des al meu picior
Şi-apoi strigând: "Mă doare!"
Eram convins că n-am să mor,
Ci doar mă fac mai tare.
Iar apelor ce, zeci de ani,
Au spumegat într-una,
Prin crengi pustii şi bolovani,
Le-a mai rămas doar spuma!
Alte poezii ale autorului
CARUSELUL DRAGOSTEI
Magic carusel
De trăiri altfel,
Urcă şi coboară,
Stă şi iară zboară…
Inimi sfărâmate,
Vise spulberate,
Speranţe deşarte,
Zile-ntunecate,
Nopţi însingurate,
Covor de frunze moarte…
Toamnă aurie,
Emoţie vie,
Culmi nebănuite
În cântări grăite…
Leac de alinare
Pentru inimi goale,
Suflete rănite,
De dor chinuite
Şi iar înflorite!
UMBRA
Azi te-am văzut pe stradă...
Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...
Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.
Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!
Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?
Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...
ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!
Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...
Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...
Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...
Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?
Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...
AI PLECAT...
Ai plecat…
Ai plecat ca o boare de vânt,
Ca un șopot de gând,
Ai plecat ca și când
Nici n-ai fost pe Pământ!
Ai plecat și din gând
Și din fapt, din cuvânt…
Ai plecat și-ai lăsat
Numai doruri…
Și dureri și izvoruri
De nori și de vânt!
De ți-am greșit,
Rogu-te, mă iartă!
Nimic cu voie n-am făcut
Ca să te supăr,
Sau să te înfrunt!
De mi-ai greșit,
Te iert!
Nu am venit să judec
Și nici să schimb prea multe…
Atâta pot să-ți spun:
Din tot ce s-a-ntâmplat
Am tras învățăminte!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
CĂLĂTORUL
Omule cu chip de lut
Vrei să vii? Eu te salut!
Să te bucuri de verdeață
Și de ce-i frumos în viață!
Omule cu chip plăpând
Vrei să plângi? Eu te ascult!
Și-am să-ți spun că Lacrima
Va fi tainica putere-a ta!
Omule cu chip frumos
Vrei să râzi? E sănătos!
În lumină să petreci
Și viața ai s-o-nțelegi!
Omule cu chip duios
Văd că ai trăit frumos!
Și-ai cules doar nestemate:
În suflet le-ai pus pe toate!
Omule cu chip de lut
Vrei să pleci? Eu te salut!
Ai sfârșit călătoria
În suflet cu bogăția!
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!