CÂND PLÂNGI...
Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,
Ridică ochii şi zâmbeşte:
Acolo sus, pe cer, o stea
Doar pentru tine străluceşte!
Nu e femeie sau bărbat
În toată lumea asta mare,
De are sufletul curat
Să nu găsească alinare!
Priveşte-n jurul tău să vezi
Cum şopotesc izvoarele,
Cum zburdă mieii prin livezi
Şi cum răsare Soarele!
Apoi, cu multă luare-aminte,
Observă păsările-n zbor:
Superba lor îmbrăcăminte
Umple văzduhul uimitor!
Mai sunt şi florile, copacii
Şi freamătul oceanelor,
Albine, fluturi şi gândacii
Plutind pe-aripa viselor!
Nu ai venit sa porţi războaie,
Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:
Ca picăturile de ploaie
Să-ţi fie sufletul senin!
Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos
Şi-ai să constaţi că lacrima
Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,
Cu bucurii îţi umple inima!
De-ai să înveţi să râzi plângând
Ai să constaţi că-n jurul tău
Pământul tot a plâns râzând
Când s-a născut un Curcubeu!
Secretul e să vezi culoarea
Din care e creată Viaţa,
Ca să parcurgi toată cărarea
În suflet numai cu dulceaţa!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Clarina
Data postării: 12 septembrie 2024
Vizualizări: 270
Poezii din aceiaşi categorie
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Exact în centru
dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...
noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...
din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...
vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...
Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Alte poezii ale autorului
CARUSELUL DRAGOSTEI
Magic carusel
De trăiri altfel,
Urcă şi coboară,
Stă şi iară zboară…
Inimi sfărâmate,
Vise spulberate,
Speranţe deşarte,
Zile-ntunecate,
Nopţi însingurate,
Covor de frunze moarte…
Toamnă aurie,
Emoţie vie,
Culmi nebănuite
În cântări grăite…
Leac de alinare
Pentru inimi goale,
Suflete rănite,
De dor chinuite
Şi iar înflorite!
CĂUTAREA
Ai să mă cauți prin veacuri,
Am să te caut oricând:
În vuiet de valuri,
În șoapte de vânt…
În cerul albastru
Și în curcubeu,
În răget de fiară,
Sau în vreun zmeu…
Am să te caut în zare
Ai să mă cauți oriunde:
În ochi de copil
Sau frunți încrețite,
În mijloc de-april|,
În ierni troienite…
Ai să mă cauți cu bucurie,
Am să te caut cu nostalgie…
Ai să mă cauți plângând,
Am să te caut râzând…
Și, poate, într-o zi
Ne va fi dat
Și ne-om reîntâlni…
Aici, pe Pământ
Sau prin Galaxii…
Prin colțuri de Lumi,
Prin aburi și fum…
În viața aceasta
Sau oricare alta…
Iubirea eternă
Ne-o vom purta-o
Cu noi chipuri, mii
Ce s-or contopi!
Căci sufletul știe
Și nimeni, nicicând,
Oriunde vom fi
Nu ne-o mai putea despărți!
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
CĂLĂTORUL
Omule cu chip de lut
Vrei să vii? Eu te salut!
Să te bucuri de verdeață
Și de ce-i frumos în viață!
Omule cu chip plăpând
Vrei să plângi? Eu te ascult!
Și-am să-ți spun că Lacrima
Va fi tainica putere-a ta!
Omule cu chip frumos
Vrei să râzi? E sănătos!
În lumină să petreci
Și viața ai s-o-nțelegi!
Omule cu chip duios
Văd că ai trăit frumos!
Și-ai cules doar nestemate:
În suflet le-ai pus pe toate!
Omule cu chip de lut
Vrei să pleci? Eu te salut!
Ai sfârșit călătoria
În suflet cu bogăția!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!
CARUSELUL DRAGOSTEI
Magic carusel
De trăiri altfel,
Urcă şi coboară,
Stă şi iară zboară…
Inimi sfărâmate,
Vise spulberate,
Speranţe deşarte,
Zile-ntunecate,
Nopţi însingurate,
Covor de frunze moarte…
Toamnă aurie,
Emoţie vie,
Culmi nebănuite
În cântări grăite…
Leac de alinare
Pentru inimi goale,
Suflete rănite,
De dor chinuite
Şi iar înflorite!
CĂUTAREA
Ai să mă cauți prin veacuri,
Am să te caut oricând:
În vuiet de valuri,
În șoapte de vânt…
În cerul albastru
Și în curcubeu,
În răget de fiară,
Sau în vreun zmeu…
Am să te caut în zare
Ai să mă cauți oriunde:
În ochi de copil
Sau frunți încrețite,
În mijloc de-april|,
În ierni troienite…
Ai să mă cauți cu bucurie,
Am să te caut cu nostalgie…
Ai să mă cauți plângând,
Am să te caut râzând…
Și, poate, într-o zi
Ne va fi dat
Și ne-om reîntâlni…
Aici, pe Pământ
Sau prin Galaxii…
Prin colțuri de Lumi,
Prin aburi și fum…
În viața aceasta
Sau oricare alta…
Iubirea eternă
Ne-o vom purta-o
Cu noi chipuri, mii
Ce s-or contopi!
Căci sufletul știe
Și nimeni, nicicând,
Oriunde vom fi
Nu ne-o mai putea despărți!
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
CĂLĂTORUL
Omule cu chip de lut
Vrei să vii? Eu te salut!
Să te bucuri de verdeață
Și de ce-i frumos în viață!
Omule cu chip plăpând
Vrei să plângi? Eu te ascult!
Și-am să-ți spun că Lacrima
Va fi tainica putere-a ta!
Omule cu chip frumos
Vrei să râzi? E sănătos!
În lumină să petreci
Și viața ai s-o-nțelegi!
Omule cu chip duios
Văd că ai trăit frumos!
Și-ai cules doar nestemate:
În suflet le-ai pus pe toate!
Omule cu chip de lut
Vrei să pleci? Eu te salut!
Ai sfârșit călătoria
În suflet cu bogăția!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!